În articolul care deschide seria „Cine ești, București?”, un fotojurnalist de loc din Cluj-Napoca ia la pas orașul, în căutarea locurilor care au inspirat scriitori. De la Bellu în Ferentari, de pe Armenească pe Ștefan cel Mare și în ce-a rămas din cartierul Uranus, Raul Ștef citește, fotografiază și caută semnele care să ateste existența acestei capitale livrești.
Bucureștiul este, probabil, orașul care a servit cel mai des drept muză scriitorilor români. Mircea Cărtărescu, Gabriela Adameșteanu, Mircea Eliade, Marin Preda, Ion Manolescu, Mateiu Caragiale sunt doar câțiva dintre ei. Astfel, răsfoind Dicționarul de locuri literare bucureștene (Humanitas, 2019) de Corina Ciocârlie și Andreea Răsuceanu am cunoscut și orașul din realitatea literară. Am ales o serie de locuri și le-am revizitat după decenii de când au fost amintite în literatură, ca să fotografiez sursele de inspirație ale unor cărți importante din istoria literaturii autohtone. Așa am plecat în căutarea Bucureștiului pierdut printre cărțile din bibliotecă, căutând să găsesc corespondențele din realitate.
Armenească
De la biserica cu același nume, strada Armenească din prezent mă avertizează că lucrurile sunt în schimbare. Un lăcaș de credință înțolit în schele care par crescute ca iedera pe ziduri și mărginită de un uriaș din sticlă care pare rupt din imaginile filmului Metropolis al lui Fritz Lang. Tandemul este observat și pomenit în literatură și de Ion Manolescu în volumul Derapaj (Polirom, 2006), unde citim despre o teorie a conspirației cu iz credibil, cum că există o grupare care lucrează, împreună cu autoritățile, pentru distrugerea orașului.
„Primarul schimba porțiuni din oraș, ca piesele de lego, dezinvolt, între ele: dăduse Bordeiul unui escroc, și-acum îl voia înapoi, la schimb cu jumătate din depoul Victoria. Strivise Armeneasca sub o clădire de birouri.”
De altfel, similară este perspectiva autorului asupra Bucureștiului și într-un interviu în care vorbește despre orașul „care a intrat pe mâna unor barbari care-l confundă cu un teren de pe malul Glavaciocului (…) La Armenească au împins biserica și i-au crăpat zidurile cu un palat de birouri mai înalt ca turnul lui Saruman.” În acea vreme era primar din anul 2005, Adriean Videanu, spus și „primarul bordură”. Porecla se trage de la numeroasele acuze cum că bordurile cumpărate pentru renovarea unor străzi din capitală ar fi de la propria sa firmă. (Acuzație neconfirmată de autorități.) O altă știre din mandatul primarului Videanu este moartea unui japonez mușcat de un câine în piața Victoriei, aproape de Guvern. Problema câinilor fără stăpân a rămas fără soluții până la finalul mandatului său și e presantă și în zilele noastre.
Cimitirul Bellu
Cimitirul Bellu, micul Père Lachaise al micului Paris, este unul dintre locurile bucureștene cele mai pomenite în literatură. Fostă livadă de pomi fructiferi a baronului Barbu Bellio, locul ajunge cimitir în anul 1858, după ce este donat către autoritățile locale.
După câțiva metri de la intrare îți dai seama că ai de-a face cu un loc căutat. Nu știu și nu vreau să mă gândesc la ce prețuri se poate „face rost” de niște metri pătrați care să îți ofere ocazia să împarți liniștea cu scriitori, artiști, oameni de stat și, în general, personalități ale vechiului București. Notorietatea locului este imediat trădată de mașina de lux parcată printre morminte, parte a unui clip video care tocmai se filmează.
- Liniște, vă rog, îmi spune un tânăr pe o alee din cimitir.
- Păi, normal, doar văd unde suntem, răspund eu puțin iritat de observație.
- A, nu, filmăm un videoclip, de aceea vă rugam… Și să aveți grijă să nu treceți prin cadru!
Atent să nu deranjez, mă furișez pe o alee lăturalnică aruncând un ochi spre filmare. În primul rând curios care e subiectul principal, după câteva secunde stabilesc trei scenarii aproape sigure. Fie mașina prea frumoasă, curată și pusă în mijlocul tăcerii, hainele tânărului care coboară din ea – sau, și pe asta mizez cel mai serios, frizura băiatului din cadrul principal.
Eu, unul, cu siguranță nu voi uita prea curând locul. Complet absorbit de una din pisicile din cimitir, aflată în fața unui cavou precum o statuie egipteană, concentrat să-mi reușească fotografia, observ târziu și abia cu colțul ochiului cum clanța se mișcă și ușa mormântului se deschide. În lumina aproape sfârșită a zilei apareo doamnă în vârstă. Cel puțin derutat, reacționez prompt, dar politicos: „Bună ziua, dvs. unde mergeți?” „Am terminat, gata, plec acasă!” După câteva secunde de dezmeticeală îmi dau seama că doamna tocmai făcuse curățenie în interiorul cavoului. Multe mausolee au la interior un fel de anticameră unde apropiații așează fotografii și alte lucrușoare întru amintirea celor plecați și aprind lumânări. Îndrăznesc să mă uit în câteva astfel de locuri și descopăr mici camere care par un loc de întâlnire cu cei plecați. De la mileuri, statuete și până la jucării, flori, fotografii sau farfurii vezi cam tot ce poate face întâlnirea cu cei dragi mai plăcută.
În cărți, cimitirul Bellu apare sub diferite măști – de la loc al primelor întâlniri și până la cel al despărțirilor finale. Spre exemplu, în Provizorat de Gabriela Adameșteanu (2010, Polirom, cinci ediții) cimitirul este cadrul perfect pentru începutul stabilității în mijlocul incertitudinii pentru cei doi îndrăgostiți, Letiția și Sorin.
„Contaminată de discursuri și plânsete, bucuria celor doi că erau împreună se compara cu ceva grav și străin, dar niciodată moartea nu a fost mai departe de ei decât atunci. Privirea însuflețită îi trăda atunci când încercau, ba unul, ba altul, să se imagineze într-un scenariu similar. Aleile pline de lumină ale cimitirului își cerneau frunzele galbene într-o ploaie foșnitoare, în timp ce ei se pierdeau printre cavouri, nepăsători și sensibili, vorbind ușuratic despre moarte și viață, cu fețele prinse una de alta… Așadar, a început la Bellu.”
Pe de altă parte, în Ciuleandra lui Liviu Rebreanu (1927), Bellu este un loc al unui final important. Puiu Faranga ascultă în sanatoriul în care este internat descrierea în amănunt a înmormântării soției sale, Madeleine, pe care tot el o sugrumase.
„Descrise coroanele, dricul urmat de zece preoți și un episcop, doi miniștri, cinci diplomați și tot ce au Bucureștii mai select… Peste șaptezeci de cupeuri și automobile au întovărășit pe pauvre Madeleine până la Bellu unde acum se odihnește în cavoul familiei Faranga, alături de mama lui Puiu…”
În Orbitor (1996) de Mircea Cărtărescu, cavoul de la Bellu pare să reprezinte chiar sensul vieții pentru bătrânul Catana. Locul fantastic pare să-l fi fermecat și însoțit pe bătrân timp de decenii întregi. De altfel, bătrânul este în permanență certat de soție, din cauză că își investește toți banii în cavou, nu în casă. D-na Catana descoperă lucrarea de o viață a soțului abia la înmormântarea acestuia, când ea însăși se pierde prin labirintul locului de veci.
„Și-ți trebuie cavou? De marmoră trandafirie? Cu îngeri de piatră? Oameni buni, mai bine era bețiv, mai bine bea banii, știam o treabă, da’ el de patruzeci de ani strânge pentru cavou. De douăzeci de ani pietrarii îi mănâncă paralele. Știți ce are porcu ăsta de Bellu? Palat, oameni buni, nu cavou. Te plimbi cu căruța prin el. Și ce statui! Și ce bibiluri și câte odăi! Câte morminte goale! Un neam întreg poate să stea acolo pîn-la sfânta judecată…Când zări iarăși lumina zilei izbucnind printre chiparoșii melancolici din cimitirul Bellu, Maria își făcu cruce.”
Apolodor sau Blocul Scriitorilor din cartierul Uranus
Uranus este dispariția de care afli în mai toate discuțiile legate de centrul Capitalei. Întregul cartier a fost demolat la începutul anilor ’80 pentru a face loc Casei Poporului. Prin pile, relații și cunoștințe, blocul scriitorilor a fost salvat de la dărâmare și a fost dosit în spatele clădirilor noi de locuințe ridicate pe B-dul Unirii. Aflat la întâlnirea străzilor Apolodor și Dr. Paul Orleanu, blocul are la intrare plăcuțe cu numele creatorilor care au locuit la această adresă. Fostul președinte al Academiei Române Eugen Simion, prozatoarea & eseista Maria Luiza Cristescu, criticul literar Laurențiu Ulici sunt doar câțiva dintre ei. Destinul blocului e explicat astfel de autoarele Dicționarului de locuri literare bucureștene:
„Potrivit unei legende urbane, clădirea ar fi rămas în picioare după marile demolări din anii 1980 datorită intervenției unei persoane influente din conducerea de partid de atunci - așa s-ar explica de ce profilul unuia dintre blocurile noi de pe Bulevardul Unirii a fost subțiat la extrem, păstrându-se o distanță de doar un metru de cel vechi.”
Grădina Cișmigiu
Parcul aflat peste drum de Primăria Capitalei, prezent în filme și cărți deopotrivă, este unul dintre locurile din București de la care ai cele mai mari așteptări. Ziua de toamnă târzie în care am ajuns acolo mi-a oferit imaginea unui loc însingurat, aproape părăsit, lipsit de îngrijire. Câțiva șahiști țineau umbră meselor vechi, cu scurte pauze de ușurare în tufele din împrejurimi, băncile și aleile erau pline de murdărie de la păsări, un parc pentru copii sigilat, un excavator părea să-și sape groapa singur în plin parc, un patinoar părăsit, un lac secat și un restaurant închis, dar cu nume pompos – New York. Pare locul în care s-au înghesuit toate griurile orașului.
Greu de imaginat cum un asemenea loc putea să inspire pe vremuri. De pildă, în cartea lui Mihail Sebastian, De două mii de ani (1934), găsim următoarea descriere a parcului:
„Era frumos adineauri în Cișmigiu, cu soarele ăsta metalic, alb, cu apa verde vegetal. Cu arborii fără frunze încă și goi ca o turmă de adolescenți la recrutare. Ce urâți sunt oamenii în pardesiurile lor întârziate, cu pălăriile roase de iarnă, cu surâsurile intimidate de soare, cu pașii grei, înnămoliți. I-am privit cum treceau și mi-a fost milă de inconștienta lor lipsă de grație.”
Volumul lui Mihail Sebastian tratează căutările unui tânăr intelectual evreu în societatea interbelică românească. Acțiunea începe la finalul anilor 1922 când încep mișcările studențești antisemite. Lozinca Jos j*danii! începe să cuprindă universitățile din întreaga țară și încep să apară legi antisemite, spre exemplu, limitarea numărului de studenți evrei în funcție de numărul populației.
Alunecând și mai departe în trecut, și în Ciocoii vechi și noi (1862), Nicolae Filimon vorbește despre Cișmigiul altor vremuri. Cartea urmărește lupta tânărului Dinu Păturică de a ajunge cu orice preț în funcții influente la curtea fanariotă a domnitorului Ioan Gheorghe Caragea (1812-1818). Cu un final dramatic pentru Dinu Păturică, cartea oferă o imagine a războaielor mai mici sau mai mari pentru putere la curtea domnească a Țării Românești de la începutul secolului al XIX-lea.
„Orașul București, atât de zgomotos și de capricios în zilele noastre, nu era tot astfel în timpii lui Caragea. Locuitorii săi din clasa de mijloc, deprinși de mult timp cu viața orientală cea plină de lene și poezie, vara se adunau în grădinile Breslea, Barbălată, Cișmegiu și Giafer. Acolo, fiecare isnaf sau cap de familie își întindea masa și, împreună cu casnicii și amicii, beau și mâncau; apoi începeau a învârti hora strămășească și danțurile cele vesele, care se deosibesc foarte puțin de tarantela neapolitană și care plac atât de mult întregului popor latin.”
Tot Cișmigiul de acum două secole este pomenit și în Scrisori către V. Alecsandri (1884) de Ion Ghica. Cartea cuprinde o serie de 25 de scrisori adresate de prințul Ghica, ambasador la acea vreme la Londra (1881-1891), prietenului său din țară, Vasile Alecsandri.
„În timpul lui Grigorie Vodă Ghica, pe la 1823-1824, cuconașii nu lăsau să le scape nici un prilej de a se îmbrăca cu poturi, cu mintean și cu cepchen; a se lega la cap cu tarabolus și a-și încărca sileahul de la brâu cu pistoale și cu iatagan, precum și a-și atârna pala de gât. Pentru cel mai mic lucru ei se serveau cu armele, încât, din pacinici ce erau mai înainte, deveniseră artăgași și tulburători. Între toți se deosebeau mai cu seamă Iancu, feciorul lui beizadea Costachi Caragea și al Raliței Moruzoaiei, frații Bărcănești, Bărbucică, nepot de fată al banului Barbu Văcărescu, și câțiva alții care se țineau de ștrengării și ajunseseră a fi spaima mahalalelor. Ei petreceau ziua în Cișmegiu cu lăutari pe iarbă verde și, cum răsărea luna, plecau cu ghitare și cu flaute la serenade pe sub ferestrele fetelor și ale nevestelor frumoase. Până-n ziuă vuiau mahalalele de cântece, de gâlcevi, de bătăi și de lătrări de câini.”
Curtea Veche
Centrul Vechi din București este proaspăt (dar doar parțial) renovat. Sigur că renovările s-au făcut doar până la nivelul ochilor unui trecător de înălțime medie și au ocolit cu grijă Curtea Veche, prima curte domnească din București construită la sfârșit de secol XIV și părăsită după incendiul din 1718, care a distrus tot orașul.
Multe nu par să se fi schimbat. Dacă reușești să-ți iei privirea de la reclamele îmbietoare în care ți se propune să devii miliardar și îți strecori privirea prin găurile din cârpele care înconjoară Curtea, vei zări la interior mult gunoi, depozitări de tot felul, ziduri, structuri din lemn deteriorate pare-se iremediabil și, firește, nelipsita tablă care anunță lucrările de renovare cu termenul de mult depășit.
Curtea Veche a inspirat la rândul ei destui scriitori, printre care și pe Eugen Barbu, care scrie așa în Principele (1969):
„Principele sta îngenunchiat în fața altarului de taină și se ruga pentru sufletele cele păcătoase ale supușilor săi și lumea cea nemernicească, știindu-l acolo, cu ruga pe buze, dulce spera în mântuire. Numai într-aceasta la Curtea Veche, năimiții și scurșii, blestemul lumii și nefericiții pândeau în petrecere prăpădul celorlalți. Asta așteptau ei, ca acei vii și bogați să fugă dinaintea morții și să iasă din vizuinile lor și să tâlhărească.”
Acțiunea cărții, situată în epoca Fanariotă, imaginează finalul tragic al unui Principe anonim posedat și distrus de un străin venit la curte, Ottaviano. Principele, sub obsesia orgoliului și a puterii, îi elimină pe toți cei apropiați, inclusiv pe străin și culminând cu pierderea propriei vieți la ordinul sultanului. Atmosfera romanului este una întunecată, caracteristică vremurilor, când conducătorii locali încercau prin orice mijloace să primească avantaje de la domnitorii fanarioți. Lumea descrisă este una a aparențelor, a formelor fără fond, a corupției și poleielii care ascund carențe importante ale societății.
Foișorul de Foc
Închis, deopotrivă în paragină și renovare – așa am găsit Foișorul de Foc în ziua de Crăciun a anului trecut. Construit în 1890, turnul a fost inițial proiectat ca turn de apă, iar ulterior, în 1963, a fost transformat în muzeu. În prezent, acesta este închis din toamna lui 2021 pentru renovare. Termenul de finalizare al lucrărilor este decembrie 2023, dar „este probabil ca lucrările să se prelungească până în primăvara lui 2024, (…) deci o ușoară întârziere de două, trei luni”, mi-a transmis directoarea Muzeului Național al Pompierilor Foișorul de Foc, Loredana Oprică.
Cea mai potrivită descriere a priveliștii din centru, cu Foișorul personaj proeminent, este, cred, cea din Orbitorul lui Mircea Cărtărescu:
„O țară a melancoliei mi se întindea înainte. Era cu neputință să mă mai aflu pe acoperișul blocului galben din piațetă. Eram în vârful unei construcții gigantice, în care până la urmă am recunoscut unul dintre blocurile vechi din centru, înconjurat de cupole de aramă, ca niște sâni monstruoși. Cât vedeam cu ochii, Bucureștiul, ca o machetă de sticlă umplută cu sânge, se-ntindea cu acoperișurile lui fantastice: ouă imense, donjonuri, turlele Mitropoliei, burta de cristal a CEC-ului, bilele din vârful hotelului Negoiu și al clădirii ASE-ului, ciupercile sucite ale bisericii ruse, aisbergul încastrat cu antene parabolice al Palatului Telefoanelor, ca piciorul în proteză de fier al unui copil cu poliomelită, falusul Foișorului de Foc, totul înțesat de un popor de statui înfățișând gorgone și atlași și Cherubini și Agricultura și Industria și toate Virtuțile și pe Seneca și pe Kogălniceanu și pe Bălcescu și pe Rosetti și pe Vasile Lascăr, univers contorsionat de calcar și ipsos și bronz, acoperit de zăpadă.”
Strada Mântuleasa
„… nu era o școală pe strada Mântuleasa, cu castani în curte și în fund o grădină, cu zarzări și vișini?… nu se poate să fi uitat asta. E aici, la doi pași de dumneata… Și acum eu vă rog doar atât: să-mi dați voie să cobor în pivniță. Pentru că, nu știu dacă știți, dar locul pe care s-a clădit școala era tot al boierului Calomfir. Locurile astea și toate casele vecine, i-am răspuns eu, erau ale lui Mântuleasa… pe mine mă bate gândul că undeva pe strada asta și poate chiar aici, pe locul școlii, au rămas semne… Dacă aș avea un miliard, aș cumpăra toate casele astea și le-aș dărâma, îmi spuse el o dată. V-ați cruci și dumneavoastră, și istoricii, și arheologii de tot ce aș găsi eu pe aici, pe sub pământ, pe sub trotuarele astea, și bătea deznădăjduit cu călcâiul în piatră… îmi pregătise chiar o surpriză și anume: să ne plimbăm amândoi cu limuzina, după trei dimineața, pe strada Mântuleasa, ca să-i descopere și dânsa farmecele… Evident, i-am spus că acum în pragul iernii, nu prea erau multe de văzut. Am poftit-o să vină s-o vadă când înfloresc zarzării și se rumenesc caisele.”
Fragmentul de mai sus este din Pe strada Mîntuleasa de Mircea Eliade, nuvelă începută în 1955, pe când autorul era departe în exil, și terminată în 1967. Este o descriere din memorie – la data la care s-a apucat s-o scrie, scriitorul părăsise România deja de 15 ani.
Într-adevăr, nu am găsit aproape nimic magic pe strada Mântuleasa. Realitatea scoate în cale bustul lui Eliade stingher, într-un mic parc, călcat de porumbei și ciori deopotrivă. Pe toată strada nu găsim nici un fel de trimitere la Eliade sau opera sa. Locul școlii și al pivniței fermecate este ocupat de un teren în paragină, plin de buruieni și vegetație ofilită de toamna târzie. Dar parcă uneori lumea fermecată a lui Eliade transcende în realitatea noastră cotidiană. Pe un copac tăiat, din spatele unei porți care dă spre terenul în paragină, stă scris un cuvânt: „fost”.
Strada Plantelor
Astăzi, strada Plantelor, aflată între Mântuleasa și Popa Nan, te întâmpină cu un gri tern, din care răzbește doar o clădire mare și galbenă. E fostul sanatoriu Caritatea, unde, acum mai bine de un secol, își găseau sfârșitul cei sărmani, bolnavi, și Mihai Eminescu.
„… și în Plantelor, la Șuțu, mai erau ținuți oamenii fără mijloace de trai. În loc de Am înțeles, să trăiți! și bătaie din călcâie, cel mai bun vizitiu al Poliției își mișcă buzele fără sunet: nevastă-sa îl aștepta să se ocupe cu tăierea porcului, că doar era zi de Ignat. Se vede că șefu-i burlac!”
, scrie Ioana Pârvulescu în romanul Viața începe vineri (Humanitas, 2009). Romanul pare desprins din timpul în care personajele Bucureștiului păreau să creadă că locuiesc într-un mic Paris de secol XIX. Personajele sunt culese din mai toate categoriile sociale și profesionale – avem băiatul sărac, băiatul bogat, pușcăriașul, împușcatul, doctorul, spălătoreasa, mama, polițistul, toți actori parcă dintr-un roman al lui Arthur Conan Doyle. Dincolo de misterul detectivist, cartea e o fotografie la minut a societății românești din Bucureștiul lui decembrie 1897.
Poate cea mai însemnată apariție a străzii este cea din romanul Rădăcini (1938) al Hortensiei Papadat-Bengescu:
„Casa de pe Plantelor, în forma ei de acum, își trăia poate sfârșitul subt ochii lui Nory… iar ea subt horbota ghetei simțea căldura dragostei care leagă omul de loc, omul de om… Din flori! - ce poreclă frumoasă… unui dar atât de amarnic…”
Sărindar
„Nu mă simțeam totuși obosit. Orașul era frumos seara când ieșeam de la Statistică și o luam în jos spre Sărindar, deși luminile nu se mai aprindeau feeric, vitrinele nu mai aveau chenare multicolore și reclamele înalte care anul trecut scânteiau într-o aprindere și stingere neîncetată, de albastru și roșu, și care mă făceau să simt că trăiesc, cum spune Hemingway, într-o sărbătoare continuă, dispăruseră și ele. Camuflajul aruncase la începutul războiului orașul în întuneric, și continua și acum, deși războiul era departe... Tramvaiele circulau seara cu așa-numitele lumini oarbe, care nu se vedeau de sus, și mergeau cu viteză redusă, iar în stații vatmanii se orientau după semne știute numai de ei. Orașul mi se părea acum mai misterios, fiindcă se vedea cerul plin de stele și cu întunericul serilor eram învățat, mie mi se părea că e lumina, că în unele nopți de la țară, când în plin miez de noapte vedeai omul ca ziua și îl recunoșteai, iar pământul devenea parcă albicios. Oamenii forfoteau pe străzi, și din când în când câte-o lanternă se aprindea și se stingea scurt. Eu vedeam totuși, după ce ora crepusculului se stingea și orașul cădea într-un întuneric total, culoarea rochiilor la femei, albeața gulerelor, părul revărsat pe umeri al fetelor. Mă mișcam repede, strecurându-mă cu ușurință printre oameni. Urcam spre Sfântul Gheorghe, ajungeam la Piața Brătianu, o luam la stânga pe bulevardul Elisabeta, coteam pe după frumoasa clădire a librăriei Cartea Românească și coboram apoi pe Sărindar. Statistica mă lăsa de obosit și corectura mă aștepta de odihnit.” (Fragment din Marin Preda, Viața ca o pradă, 1977)
Zis și refăcut. Din Piața Universității, fostă Brătianu, o iau la stânga pe bulevardul Elisabeta, cotesc pe după clădirea cu librăria Cartea Românească, metamorfozată într-o bancă, trec de o covrigărie și o mai mică librărie a Academiei și cobor spre Sărindar. Găsesc acolo o fântână arteziană și Cercul Militar care au luat locul Mănăstirii Sărindar, demolată la finalul sec. XIX. Mănăstirea, până la a fi șubrezită de cutremure și, în final, demolată în 1893 a avut diferite roluri. Construită ca lăcaș de cult, (de aici numele sărindar, adică saranda, 40 în limba greacă, de către Matei Basarab care declarase că va ctitori 40 de biserici), ajunge, pe rând, să găzduiască un han unde se vindea vin bisericesc în secolul XVIII, dar și un azil de nebuni pe la 1800, unde călugării aveau grijă de cei bolnavi.
Șoseaua Ștefan cel Mare
„Blocul are opt etaje, iar în spatele lui se află acum parcaje în care mașinile tremură una lângă alta… Acum douăzeci și unu de ani, când ne-am mutat aici, mama abia ieșise din maternitate, unde o născuse pe soră-mea… Dacă ai fi deschis unul dintre cele trei mari panouri transparente și ai fi scos capul pe fereastră, ai fi zărit, la douăzeci de metri dedesubt, cufundată într-o lumină roșu-portocalie, șoseaua Ștefan cel Mare, părând în realismul ei detaliat și totuși transfigurat, trădat întrucâtva de filtrele color, o ilustrație dintr-o revistă americană…”
, scrie Mircea Cărtărescu în Nostalgia (Humanitas, 1993).
Blocul care pare fără sfârșit, despre care scrie Cărtărescu, este lipit de sediul Poliției și, cât vezi cu ochii, clădirile au aceeași înălțime. Când te uiți în jur, singurul element care se remarcă este urechea autorităților – o imensă antenă care pare un borcan lipit de miile de uși ale apartamentelor blocurilor din jur.
Ferentari
Renunț la paginile cărților care au fost și revin cu mintea în prezent. Bucureștiul, oraș care întrece ca nivel de trai orașe din Germania de Est, cum aveam să aflu dintr-un articol publicat de o prestigioasă agenție de presă internațională, un oraș care produce cele mai mari venituri din România, un pol financiar, o capitală europeană trebuie să inspire, mă gândesc. Întreb câțiva cunoscuți, dar răspunsurile sunt nesigure: „Bucureștiul ca muză pentru autori tineri sau contemporani? Păi, nu prea am auzit. Nu știu.” Primesc câteva indicii și ajung la cartea Soldații. Poveste din Ferentari (Polirom, 2017) a lui Adrian Schiop, ecranizată de regizoarea Ivana Mladenovic.
Cartea este despre Adrian, care hotărăște să se mute în cel mai sărac cartier al Bucureștiului pentru a lucra la teza sa de doctorat despre manele. Studiul se complică când îl cunoaște pe Alberto cu care începe să aibă o relație complicată bazată pe bani, control, muzică, frică, studiu și atracție.
Ferentariul se află în sectorul 5, care a avut cele mai multe fabrici înainte de 1989. Acum „n-aveți ce căuta pe aici, nu mai e nimic”, îmi spune paznicul parcului de lângă Piața Ferentari. Este sâmbătă la prânz și mirosul de foc cu lemne și grătare răzbește prin pustiul străzilor. Un bătrânel adună vreascuri din parc pentru a-și încălzi casa, niște copii se joacă de-a v-ați ascunselea pe la colțuri de străzi minute înainte să se lase o ploaie deasă peste cartier. Atmosfera nouăzecistă, de început al sfârșitului te urmărește prin toate cotloanele, că te uiți la case care stau să cadă, la piețe renovate și închise sau te bagi în poveștile din grupurile de pensionari adunate prin parcuri.
„Dar sensul poveștii e împotriva mea și otrăvește orice imagine de deasupra; fiindcă, așa cum zic pușcăriașii, lumea înseamnă fapte, iar eu l-am înecat pe Alberto în bani și-n luminile orașului, i-am luat ochii și mințile hurducate, i-am dat speranțe absurde și viața peste cap; dacă nu m-ar fi cunoscut, acum i-ar fi fost bine în familia lui Borcan. Nu l-am ajutat cu adevărat - și, pe undeva, m-am folosit de el pentru teză, mi-a fost ghid în medii închise.
E 12 noaptea și mă întreb ce-o fi făcând acum, dar mi-e frică să-l sun; mă gândesc că i-a crescut barba și trage de o bere pe o bancă în parcul de lângă gară, în vreme ce trecătorii îl ocolesc cu dezgust, fiindcă e murdar și miroase rău. Și mă gândesc că se gândește cu recunoștință la mine, omul ăla deștept a încercat să facă ceva cu viața mea, m-a văzut cineva.
Asta e cel mai dureros și cum să scapi din asta, din asta nu se poate scăpa.” (Soldații. Poveste din Ferentari de Adrian Schiop)
Bucureștiul literar real – sau măcar urmele existenței lui – n-a prea fost de găsit. M-am plimbat mulți kilometri în lung și-n lat, am întrebat ici-colo, am citit și căutat, dar mai mult decât nostalgia unor trecători despre capitala de altădată, nu am dat de nimic. Orașul literar, dacă a existat vreodată în cotidian, pare să fi dispărut din realitate odată cu apariția în literatură, cu fiecare rând scris de autori. Cărțile par să fi rămas ultimele martore ale Bucureștiului lui Eliade, Caragiale, Marin Preda, Gabriela Adameșteanu sau Mircea Cărtărescu.
