Pandemia de coronavirus ne zguduie în continuare viețile, în feluri foarte diferite, în funcție de unde ne aflăm pe harta geografică și pe cea socială. Începem azi o serie de conversații cu oameni care își trăiesc autoizolarea în multe colțuri ale lumii, pentru a înțelege mai bine cum ne afectează această criză. Prima oprire: Austria.

Am stat de vorbă cu Marinel Dăgădiță (45 de ani), el aflat de o săptămână în autoizolare, alături de soția și de pacientul său, despre cum traversează pandemia departe de casă și despre problemele grave care îi afectează pe îngrijitorii din Austria.

„Inițial, am avut instinctul de a pleca acasă. Teama, instinctul să mă duc să-mi protejez familia”, îmi spune Marinel. În dimineața când ne întâlnim să stăm de vorbă pe messenger, bărbatul își trage sufletul, bea o cafea și fumează o țigară. Tocmai a terminat toaleta pacientului său, un bătrân pe care-l îngrijește de cinci ani, de când își împarte viața între Reșița și Purkersdorf, un orășel de vreo zece mii de locuitori din apropierea Vienei. Pacientul este „un caz foarte greu”, care necesită foarte mult efort: are demență avansată, Parkinson, epilepsie, fractură de șold, scolioză, rigiditate musculară, incontinență. 

Și Marinel și soția lui lucrează ca îngrijitori în Austria, alături de alți aproape 40.000 de români, majoritatea femei. Pe mulți dintre ei, pandemia de coronavirus i-a prins departe de casă și de propriile familii, epuizați și fără niciun ajutor, în afară de grupurile de Facebook pe care și le-au organizat singuri de-a lungul anilor. „Pe grupurile de profil, asta este: nesiguranță, teamă, anxietate”, îmi spune Marinel. „Lumea e speriată, nu știe ce să facă. Mulți vor să plece acasă, mulți vor să vină din România, la lucru.” 

În mod obișnuit, un îngrijitor lucrează în schimburi de două sau patru săptămâni, în funcție de gravitatea cazurilor. După fiecare schimb, îngrijitoarele se întorc acasă și în locul lor vine altcineva, iar drumurile lor se repetă periodic. Cu alte cuvinte, cea mai mare parte dintre acești oameni fac naveta între Austria și România. Doar că sistemul care permitea acest schimb înainte, și care la rândul lui înlesnea abuzuri la adresa îngrijitorilor, e scurtcircuitat acum. Așa se face că o bună parte dintre acești oameni au rămas captivi. Multe dintre femeile îngrijitoare nu mai pot pleca acasă, deși li s-a terminat turnus-ul (schimbul, n.r.) și sunt epuizate. Pe de altă parte, femeile din România nu le pot înlocui, din cauza riscurilor și restricțiilor legate de coronavirus. „Ne simțim abandonați și de statul român, și de statul austriac”, spune Marinel, care, pe lângă munca lui de zi cu zi, e foarte implicat în apărarea drepturilor îngrijitorilor. 

Și el și soția lui au reușit să anticipeze într-o oarecare măsură blocajul, iar soția, aflată în pauză de la propriul job după ce și-a fracturat cotul, a reușit să se mute alături de el, în casa bătrânului de la Purkersdorf. Fiindcă îngrijirea acestuia e foarte solicitantă, munca trebuia împărțită pe termen lung: ea se ocupă de curățenie și mâncare, el de pacient. Fiica lor de 20 de ani a rămas însă singură la Reșița, iar asta îi ține pe părinți ca pe ace. „Am organizat să aibă acasă strictul necesar, alimente neperisabile. Noi am îndemnat fata să-și ia măsuri de precauție, dar ea ne spune Tata, eu stau în casă, dar lumea se plimbă pe-afară liniștită”, explică bărbatul, care nu și-a văzut fiica de o lună. Chiar dacă vorbesc zilnic pe net și la telefon, distanța dintre ei e plină de neliniște. 

În ziua interviului, în Austria erau confirmate 2000 de cazuri de coronavirus, iar măsurile de distanțare socială fuseseră aplicate de aproape o săptămână. În contextul ăsta, cei din grupul D.R.E.P.T. pentru Îngrijire, din care face parte și Marinel, împreună cu organizația umanitară Volkshilfe, trimiseseră cu o zi înainte către Ministerul Afacerilor din Austria o listă de cereri, pentru a-i ajuta pe cei care muncesc în sistemul de îngrijire 24 de ore să reziste pe timpul crizei provocate de pandemie. Pe listă se află, de la crearea unui pachet de susținere financiară și a unei linii telefonice gratuite pentru psihoterapie de urgență, până implicarea celor din comunitate, care să le dea o mână de ajutor îngrijitorilor aflați în autoizolare cu pacienții. 

Cum ați reacționat când epidemia de coronavirus a ajuns în Europa și, mai apoi, în Austria?

Inițial, am avut instinctul de a pleca acasă. Teama, instinctul să mă duc să-mi protejez familia. Ce m-a ajutat foarte mult a fost grupul din care fac parte. Am avut cu cine să comunic și că am putut lua deciziile corecte. Fără să am cu cine să vorbesc și fără încurajare din partea colegilor, nu cred că făceam față. După ce am vorbit cu colegii mei, m-a ajutat să trec peste teamă și anxietate, să gândesc logic ce este mai bine pentru mine, pentru familia mea, pentru pacientul meu. Trebuie să ne protejăm. Dacă nu ne protejăm pe noi, nu putem să-i protejăm nici pe cei din jur.

Nici nu vreau să mă gândesc prin ce trec femeile care lucrează ca îngrijitoare în Italia. Nici nu vreau să mă gândesc. De-aia am îndemnat colegii să nu ajungem în situația respectivă. Suntem și noi informați, media de vârstă a celor care cedează virusului este de peste 70 de ani. Persoanele pe care le îngrijim sunt cele mai vulnerabile. Ce se întâmplă când cei pe care îi îngrijim mor? Eu, în ultimii cinci ani, am petrecut mai mult timp cu pacientul decât cu familia mea. Nu e simplu: dacă moare, plec acasă și gata. La stările noastre emoționale nu se gândește nimeni. 

Mă simt abandonat și de statul român, și de statul austriac.

Spuneți că grupurile pe care vi le-ați creat dvs., îngrijitorii și activiștii, sunt vitale mai ales în perioada asta. Care e atmosfera în această perioadă printre colegii dvs., pe aceste grupuri?

Toată lumea se simte în nesiguranță, vă spun. Problema e că acum sunt multe femei care au rămas pe locuri și nu fac față. Vor să plece, li s-a terminat schimbul și multe sunt epuizate. Le înțeleg, sunt într-o situație foarte delicată. Și mai e instinctul de care vă spuneam. Femeile vor să meargă acasă, vor să fie lângă familie. 

Noi încercăm să ajutăm prin grupurile noastre să le îndemnăm să ia deciziile bune. Dacă circulă în perioada asta, nu e bine nici pentru ele, nici pentru familia de acasă. Dar le înțeleg și le înțelegem pe toate. Și pe cele care vor să plece, și pe cele care vor să vină înapoi la muncă. Sunt într-o situație atât de delicată financiar în țară, încât sunt nevoite să-și asume riscul ăsta. Nu au încotro în țară.

Cum se explică faptul că îngrijitoarele nu mai pot ajunge acasă?

Ar putea pleca din Austria spre România, fiindcă există un culoar prin care se poate circula, de la ora 21 la 5 dimineața. Dar cine să le transporte? Transportatorii nu mai fac cursele. O soluție ca femeile să meargă acasă nu este. Doar dacă-și găsesc singure un mijloc de transport. Toate aceste femei se simt singure, abandonate. Și de agențiile de muncă, și de autorități. E foarte delicat. Cu incertitudinea asta, nu știi ce urmează. Dacă ai ști cât mai ai de așteptat, te mai adaptezi. Știi că peste trei săptămâni mergi acasă. Dar când nu știi cât durează, normal că se instaurează panica, frica. 

Cum ați perceput de la distanță atitudinea statului român față de diaspora. V-ați simțit în siguranță?

Nu. Mă simt abandonat și de statul român, și de statul austriac. Au încercat colegele să sune la Ambasadă, dar nu li se răspunde. Sună telefoanele în gol. Ne simțim pierduți. Noi suntem segmentul ăsta de pierduți pe drumuri. Aici lucrăm ca PFA, toată lumea și-a luat mâinile de pe noi, „treaba voastră!”. În țară nu interesează pe nimeni, cu toate că suntem foarte mulți îngrijitori. Ce să simțim din partea statului român, care mereu ne-a făcut „ștergători de funduri”? 

Acuma vedem și noi că cei care trebuia să se ocupe de buna funcționalitate a sistemului ăstuia sunt neputincioși.

Împreună cu alți colegi ai dvs., ați trimis Ministerului Afacerilor Sociale o listă de cereri pentru a-i ajuta pe îngrijitorii la domiciliu să facă față acestei crize. 

Da. Ne-am uitat pe grupurile de profil și am urmărit ce păreri, ce probleme și ce cereri au femeile îngrijitoare. Le-am discutat în cadrul grupului D.R.E.P.T. și am încercat să facem ceva, să le ajutăm pe colegele noastre. Una dintre ele ar fi legată de plata asigurărilor de sănătate. Compania austriacă de asigurări spune că avem posibilitatea să plătim eșalonat sau să sistăm plățile. Dar nu sunt măsuri speciale pentru branșa respectivă, 24 de ore îngrijire, sunt pentru toți cei cu PFA - frizeri, taximetriști etc. 

Apoi, organizația Volkshilfe are o inițiativă de suport emoțional. Pentru că chiar o să fie mare nevoie de așa ceva. Este foarte greu să stăm peste turnus, fără susținere. Nimeni nu știe prin ce trecem noi două săptămâni: nopți nedormite, grija pacienților. Avem grijă de oameni care sunt în ultima perioadă de viață. Avem nevoie de cineva care măcar cineva să ne ajute, să ne încurajeze, să ne învețe cum să facem față. Că e o situație nouă, cu care nu ne-am mai întâlnit. 

Am citit în lista dvs. de cereri că, în Austria, există posibilitatea de a cere ajutorul rezerviștilor, Zivildienst. (Este prima oară, după cel de-Al Doilea Război Mondial, când rezerviștii austrieci au fost mobilizați pentru a contribui la furnizarea de alimente, sprijin medical etc., n.r.) Cum funcționează acest sistem, vă e de folos?

Da, autoritățile austriece au luat oarece măsuri pentru cei din îngrijire. Au mobilizat Zivildienst, ca să ajute uneori, dacă nu putem face față. Dar nu e o soluție foarte viabilă: OK, vine Zivildienst-ul să mă ajute două ore, dar nu e de ajuns. Sau, dacă stau în izolare, am eu certitudinea că cel care vine din afară e OK? 

Nimeni nu știe prin ce trecem noi două săptămâni: nopți nedormite, grija pacienților.

Ce credeți că ar fi cel mai important să se rezolve, pentru ca dvs., cei care lucrați ca îngrijitori, să treceți mai ușor peste problemele generate de pandemie?

Femeile care vor să plece să aibă cu ce să plece. Să se organizeze cumva, poate prin ambasadă, o cursă săptămânală, din Viena până în România. Vor mai fi cazuri când decedează pacienții. Acum este încă la început, dar mă gândesc că s-ar putea să vină mai urât. Ce-or să facă femeile când le decedează pacientul? Unde se duc? Poate au noroc și nimeresc familii înțelegătoare, care le mai pot ține. Dar nu toată lumea este înțelegătoare. Eu am noroc că am o familie cu care mă înțeleg foarte bine. Eu lucrez privat, cu familia, nu prin agenție, pentru că familia a înțeles că agențiile nu fac nimic pentru noi. 

Dar nu toți au norocul de familii înțelegătoare. Iar în perioada asta, dacă nu ai nici suportul familiei, credeți-mă, nu e greu, e extraordinar de greu. Noi nu avem limitări, de pildă, la mâncare. Dar sunt cazuri în care femeile vin cu mâncare de acasă. Și acum, dacă nu mai pot veni cu mâncare de acasă, fac foamea, ce să facă? Multe familii îți dau o sumă pe lună, pentru mâncare pentru tine și pentru pacient. Multe îngrijitoare lucrează cu familia în casă, unde gătesc aparținătorii. Uneori e greu să ne adaptăm și stilului lor alimentar. Poate multe familii nu înțeleg că noi muncim aici și ne trebuie altă dietă. Nu putem trăi o zi întreagă cu o supă de roșii și doi cartofi fierți. 

Speranța mea e ca prin măsurile luate de statul austriac, să se limiteze foarte mult epidemia. De-aia am îndemnat pe toată lumea să respecte regulile. Doar așa putem scurta perioada asta și limita îmbolnăvirile. 

Sunteți de o săptămână în autoizolare. Cum v-a schimbat asta munca? 

Avem și sprijinul familiei pacientului, care a înțeles că e nevoie de aceste măsuri, nu doar pentru noi, cât pentru pacient. Ieșim numai să aruncăm gunoiul. Cumpărăturile ni le face familia, vine și ni le lasă la ușă, dar nu avem contact. Ne sună sau vorbim online. Procedurile de lucru cu pacientul au rămas aceleași, iar în plus e doar dezinfectarea, o igienă mult mai bună. 

Cum vi se pare că se descurcă autoritățile austriece în legătura cu cetățenii, pe timp de pandemie?

E ceva extraordinar cum comunică autoritățile cu populația. Noi urmărim zilnic la televizor și mereu sunt informații, încurajări pentru populație. Lucrurile funcționează relativ ca și înainte. Aici s-au mobilizat foarte bine, s-au organizat exemplar și majoritatea respectă regulile. Dacă ar fi fost să am familia cu mine, n-aș fi plecat în România pentru nimic în lume. Am mai mare încredere în sistemul de sănătate și în tot sistemul austriac decât am în tot sistemul românesc.

În doar câteva zile de când am stat de vorbă prima oară cu Marinel Dăgădiță, numărul cazurilor confirmate de coronavirus din Austria a ajuns la cca. 5.500. 30 dintre cei diagnosticați au murit, iar 9 s-au vindecat. 

În aceste condiții, unele firme de intermediere au anunțat că intenționează să organizeze curse de avion speciale pentru a aduce îngrijitoare din România în Austria. După sosirea în Austria, îngrijitoarele ar urma să petreacă două săptămâni de carantină într-un hotel, după care să fie plasate în casele pacienților. Astfel, acești oameni au de ales între riscul foarte mare pentru sănătatea lor, pe de o parte, și sărăcia care-i amenință după ce au rămas fără posibilitatea de a munci.