După ce m-am uitat la C’mon, c’mon, mi-am dat seama cât de mult semăn cu personajul lui Joaquin Phoenix și am început să reflectez la nostalgiile generațiilor adulte, la cum le predăm copiilor deopotrivă idealurile noastre eșuate, precum și o lume suferindă, la cum îi instruim cu privire la responsabilitățile lor față de lume și la ce facem greșit în toate aceste privințe.
Acum patru ani am co-creat un experiment curatorial, Utopica, o expoziție interactivă în care copiii erau invitați să-și imagineze o societate ideală și să găsească modalități practice de o transforma în realitate. Mi s-a părut frumos și necesar să fac asta. La atelierele despre patrimoniu pe care le țin recreez lumi prețioase din patrimoniul personal al copiilor și deconstruiesc ideea de valoare, în încercarea de a-i face parte din conversația culturală. Mi se pare frumos și necesar să le dau această încredere. La atelierele de literatură construiesc contexte noi, pornind de la reparații simbolice ale istoriei, în așa fel încât să-i ajut să înțeleagă efecte și cauze, contexte și posibilități, persoane dincolo de indivizi, continuitatea artei într-o lume care se se transformă. Mi se pare la fel de frumos și necesar să discut toate aceste lucruri cu copiii, indiferent de locul de unde provin și de eticheta pe care o adăugăm noi formei pe care o ia educația lor: școli de stat, școli de țară, școli private, homeschooling.
Însă copiilor cel mai mult le lipsește să-i asculte cineva în privința felului în care se simt și se văd în această lume, nu în alta. Nu să imagineze societăți ideale, nu să li se dea încrederea că vor construi din resturile noastre o lume mai bună, nu să se îmbete cu același eroism care pe noi ne-a făcut să cădem. Tocmai de aceea, am fost curioasă să aflu ce simt și ce gândesc patru tineri pe care îi cunosc din diverse contexte: de la muzeu, de la școală, din cercul de prieteni. Așa am ajuns să călătoresc în patru minți tinere simultan. A ieșit o călătorie inițiatică pe care o publicăm la zece mâini (plus ale Ioanei, care a editat povestea noastră ca un artist păpușar de deasupra scenei). Am rescris pentru voi, în cinci feluri diferite, o bucată mică din lumea pe care o împărțim temporar cu toții, deși pare pe alocuri că nu este nimic altceva decât o voce unică: lucidă, generoasă, înțeleaptă, curajoasă, timidă. Bianca Vlad (15 ani), Petra Ardelean (15 ani), Tudor Calnegru (15 ani) și Horest Petcu (14 ani) sunt tinerii care vă invită cu generozitate să le citiți gândurile.
Iulia: Când eram eu copil auzeam deseori o expresie pentru care mă simțeam mereu vinovată, fără să fiu neapărat, „copiii din ziua de azi”. Poate și pentru că era folosită în contexte care scoteau în evidență ceva ce unul dintre noi făcea ceva greșit: nu saluta, nu ceda locul în autobuz etc. Aud această expresie și astăzi în contexte similare. Dar acum generațiile au nume: boomeri, mileniali, Alpha, Z. De parcă asta nu era suficient, au și descrieri, sunt obiectul unor cercetări care scot la iveală mai ales diferențele dintre ele. Câteodată mi se pare că oamenii nu mai sunt capabili să poarte o conversație fără să împartă lumea în categorii. Cum sunt copiii de azi, dincolo de etichetele Z sau Alpha? Voi de ce categorii vă ajutați ca să înțelegeți lumea?
Tudor: În primul rând, vreau să spun că mi se par ciudate şi chiar stupide aceste etichete. Acest clișeu pe care și eu îl aud în conversațiile cu anumiți adulți, „copiii din ziua de astăzi”, mi se pare o generalizare mult prea nedreaptă. Copiii sunt copii, indiferent de generația în care s-au născut, anumite caracteristici şi nevoi fundamentale persistă, rămân neschimbate. Desigur, există și diferențe între generații, dar ceea ce mă irită atunci când aud etichetări la adresa celor de vârsta mea este scoaterea în evidență a unor elemente negative ale generației actuale, cum ar fi ecranele în care îşi petrec prea mult timp sau sensibilitatea lor exagerată, care, în realitate, nu se aplică neapărat fiecărui copil. Eu cred că mereu vor fi făcute greșeli şi că nu există o generaţie perfectă – cu toții o să cădem în diferite capcane, indiferent de generație. Vor rămâne și unii adulți care nu vor accepta noile idei sau „culturi”, optând astfel să-și trăiască viaţa în lumea „așa cum era ea”, pe care o cunosc de când erau ei copii. Pentru unii, schimbarea este un concept foarte înfricoşător, chiar şi pentru mine.
Horest: Eu nu cred că mă folosesc de categorii ca să înțeleg lumea sau, mai degrabă, nu încerc să înțeleg lumea. Pentru că oricât aș încerca și orice aș face tot n-aș putea să o înțeleg cu adevărat. Totuși consider că există două tipuri de oameni: cei nesimțiți și cei cumsecade. Cred că suntem și nu suntem atât de diferiți când vine vorba de generații. Tuturor generațiilor li s-a spus acea expresie, pentru că n-a existat niciodată și nu va exista niciodată un copil suficient de bun. Mai sunt și alte expresii pe care le-au auzit toate generațiile: ,,întreabă-l pe tata”, ,,mă-ta le știe pe toate”, ,,ce le știți voi pe toate!”, ,,pe vremea mea era mai bine/mai simplu” etc. Toate generațiile au avut un echivalent pentru expresia ,,ți s-a urcat democrația/capitalismul/libertatea la cap”.
Bianca: „Copiii din ziua de azi” este o expresie care doare și se naște din durerea copiilor de ieri. Este un cerc vicios, care mă duce cu gândul la imaginea lui Uroborus, înghițind progresul care a fost făcut de ambele părți, în amintirea zilelor în care însuși emițătorul era destinatar. Copiii de azi nu sunt foarte diferiți de cei de ieri, trec prin aceleași etape de învățare a verbului „a fi”, plus toate consecințele acestuia. De multe ori se dă vina pe tehnologie că „îi strică pe copii”, dar dați-mi voie să nu cred că noi suntem cei ce au inventat-o sau cei de care depinde accesul nostru la ea. Un proverb african spune că e nevoie de un sat ca să crești un copil, iar tehnologia a adus laolaltă toate satele lumii, transformând proverbul în „E nevoie de o planetă ca să crești un copil”.
Acum toți suntem mai conștienți de dimensiunile lumii, ajungând să nu o mai considerăm îngrozitor de mare, ci extraordinar de mare, aspirând la lucruri, locuri și joburi la care satul părinților noștri poate că nu și-ar fi permis nici să viseze.
Pentru a-mi face o părere despre lume, mă folosesc de toate categoriile, ca atunci când te joci cu Lego. Am o cutie mare, cu piese de toate formele, culorile și dimensiunile, pe care o răstorn. Apoi, desigur, mă apuc de sortat, între timp îmi construiesc ideea, apar piese noi, le adaug, termin ideea, apoi văd un nou morman de lucruri noi, pe care nu le înțeleg, fărâm tot și o iau de la capăt. Nu vreau să mă opresc din a face asta și mi-e puțin teamă de oamenii care cred că au terminat de construit.
Petra: Recent mi-am dat seama că nu-mi place să fiu pusă în categorii. Pare ceva ce nu se schimbă și, cum eu nu mă pot hotărî niciodată în privința lucrurilor, mă sperie puțin. Am mai realizat și că, odată ce categorizez oamenii, este greu să-i scot inapoi afară. Mi se pare că fiecare persoană este mult mai mult decât tiparele în care credem că se potrivește și că nu este corect să îi spunem noi cine este.
Iulia: În Vrăjitorul din Oz este la un moment dat un dialog între Omul de Tinichea și Sperie-Ciori în care fiecare dintre ei spune ce l-ar face fericit. Omul de Tinichea spune că, pentru el, fericirea ar fi să aibă inimă – în felul ăsta, ar putea iubi din nou. Sperie-Ciori, îi spune, în schimb, că pe el doar creierul (rațiunea) l-ar putea face fericit, pentru că numai atunci când ai minte îți dai seama de ce ți se întâmplă, inclusiv dacă iubești sau nu. Fiecare dintre ei are un ideal și crede că și-ar găsi fericirea doar în acel ideal. Voi aveți astfel de idealuri? Ce vă face fericiți?
Horest: Pe mine m-ar face fericit să fiu integrat într-un grup – sau, mai degrabă, un grup de la școală, grupul în care îmi petrec timpul mereu. Deși, da, simt că sunt foarte fericit cu grupul meu de prieteni, chiar dacă acesta devine în ultima vreme tot mai mic, iar eu vorbesc din ce în ce mai puțin. Mi-ar plăcea foarte mult ca atunci când ajung la liceu să fiu integrat în clasă, adică să mă înțeleg cu toată lumea, să am prieteni alături de care să merg la film, la teatru, la petreceri, fotbal, scrimă sau concerte.
Bianca: De multe ori vrem câte ceva care să ne facă fericiți, iar când îl obținem ne uităm mai în față și vedem că putem avea mai mult, intrând într-o buclă fără sfârșit, care se alimentează din setea noastră de a ne lovi de fundul sacului de dorințe. Idealul meu de fericire este să mă uit la ziua de ieri și să văd că azi am făcut ceva mai bun și am fost puțin mai veselă, am mai întors o piesă de puzzle sau pur și simplu am mai respirat câteva mii de respirații, profitând de fiecare din ele.
Petra: Mereu mă întreb dacă o să fiu fericită, chiar dacă viața mea nu o să meargă exact în direcția în care vreau eu, dacă nu o să ajung exact unde îmi doresc. În momentul ăsta, cred că orice altceva nu ar fi destul pentru mine.
Iulia: Serialele și filmele care prezintă lumi distopice s-au înmulțit după pandemie ca ciupercile după ploaie. Faptul că sunt create pe bandă rulantă înseamnă că sunt consumate cu lăcomie de public. Poate că ele sunt o reacție la neputința noastră de a schimba lumea în care trăim, poate reprezintă o formă de izolare și de pasivitate: ne imaginăm cum ar fi ca totul să se sfârșească, iar noi să o putem lua de la capăt pe curat. Poate că ele reprezintă tot o formă de speranță, o reacție la anxietățile pe care le resimțim cu toții tot mai acut sau o formă de renunțare, poate chiar de lașitate. Pentru mine reprezintă toate aceste lucruri, eu sunt acel public avid după distopii și apăs play aproape de fiecare dată la finalul unei zile grele. Voi ce faceți ca să alungați anxietatea la final de zi sau în timpul ei?
Bianca: Văzând problemele cu care personajele se confruntă și „cunoscându-l” pe fiecare în parte suntem cumva parte din echipă. Filmele reușeșc să ne aducă în lumea lor, care devine și a noastră din secunda în care am dat play. În lumea unui film în care totul se destramă te frămânți împreună cu protagoniștii să-i faci față și să-i dați de cap (sună cunoscut?). La sfârșitul filmului, observi că totul în jurul tău este exact așa cum l-ai lăsat, iar tu ești în siguranța lumii reale. Apoi te gândești la problemele celor pe care i-ai văzut și, prin comparație, ale tale par mai mici – acum experiența lor te-a întărit, ai aflat că poți, indiferent de scenariu. În lumea reală e puțin mai dificil, nu îți sunt date replici sau alte didascalii și nici nu poți da scroll să vezi cum se termină. Câteodată în baletul dintre azi și mâine anxietatea vine ca o gleznă luxată. Acum ai timp să te gândești la tot și toate. Când gleznele nu îmi mai susțin greutatea îmi place să mă așez puțin, să mănânc un pic ciocolată (niciun doctor nu o recomandă, așa că nu e o recomandare, ci o spovedanie), să mă uit pe fereastră și să vorbesc cu mine despre ceva cu care sunt(em) de acord – ultimul lucru de care ai nevoie în astfel de momente este o ceartă între tine și tu.
Tudor: Pentru o persoană care se luptă constant cu anxietatea, ca mulți alții, de altfel, simt că nu tot timpul pot să o alung la final de zi. Câteodată aleg doar să dorm, în speranța că a doua zi de dimineață nu mă va mai ataca acest monstru numit anxietate. Totuși, ceea ce mă ajută uneori este să vorbesc cu prietenii, cu familia sau să petrec timp cu ei. Gândindu-mă la ce ai spus legat de filme sau seriale, pentru mine, în această perioadă, ele nu au efect de „medicament” care alungă tot răul, ci mai degrabă sunt o experiență, un fel de „treat”, care necesită o stare specifică şi o anumită disponibilitate pentru a putea „simți” filmul. Cât despre tema distopiei, unele dintre poveștile mele distopice preferate (FAHRENHEIT 451, Neon Genesis Evangelion) nu sunt neapărat de dată recentă, deși înțeleg explozia lor de popularitate în ultima vreme. Din punctul meu de vedere, lumile distopice nu se limitează doar la conceptul de tipul „Cum ar fi dacă?”, ci sunt mult mai mult de atât. Ele pot prezenta idei şi lumi fantastice, personaje şi filosofii incredibil de captivante şi atrăgătoare – ca orice altă poveste, fie ea distopică sau nu.
Horest: Pe mine cântatul la pian mă ajută să scap de anxietate. De fiecare dată când sunt nervos, supărat sau trist, merg la pian și cânt mult. Am învățat o piesă care se numește „Rush e” (nu varianta originală, pentru că este imposibilă – și nu spun imposibilă în sensul de foarte grea, dar ai avea nevoie de 15 mâini ca să încerci să cânți piesa asta și chiar și-așa ar fi extraordinar de greu). Eu am învățat o variantă adaptată, care tot este destul de grea, dar e posibilă. Ai nevoie de mișcări precise, să spunem, și o viteză extraordinară a mâinilor. Atunci când sunt nervos, anxios sau stresat, merg la pian și o cânt.
Petra: În ultima vreme, am început să recitesc cărți. Citesc ca să mă simt bine, așa că ce mă împiedică să citesc o carte de mai multe ori dacă mi-a plăcut? E normal. Nu știu însă, dacă mai e normal când, imediat ce termin o carte, o iau de la început. Într-o săptămână citesc aceeași carte de trei ori. Poate îmi dă un sentiment de confort faptul că știu ce-o să se întâmple și poate că mi-e greu să încep ceva nou, dar eu consider că este foarte frumos.
Iulia: Una dintre poveștile mele preferate este „Baronul din copaci” de Italo Calvino. În povestea lui Calvino, în ciuda tuturor privilegiilor pe care i le oferă viața, un tânăr hotărăște să se mute într-un copac pentru tot restul vieții. Ajunge să-și creeze o rețea de copaci în care își petrece timpul și de acolo vede lumea altfel decât o vedem noi, își vede părinții, vecinii, orașul, adică întreaga rețea de oameni. Descrierile lui sunt nemiloase, amuzante, sincere. Voi cum ați descrie lumea noastră?
Horest: Cum aș descrie eu lumea din ziua de azi sau lumea noastră, lumea în care sunt eu: dubioasă! De exemplu, dacă porți o anumită pereche de încălțăminte, lumea spune că te dai mare, dar dacă nu o porți, spune că ești sărac. Un alt exemplu: dacă ești mai teatral și încerci să fii amuzant, lumea spune că ești ciudat, dar, dacă ești mai introvertit, lumea crede că ești emo. Nu-mi place să văd o astfel de lume, dar trebuie să trăiesc în ea. Azi, există stereotipul conform căruia bărbații sunt avantajați, însă în societatea actuală sunt apreciate eforturile după criterii care avantajează fetele. De exemplu, dacă o doamnă are o preocupare într-un domeniu care altădată era ,,al bărbaților”, ea este apreciată, dar dacă un domn lucrează într-un domeniu altădată ,,feminin” este ridiculizat. Un băiat care gătește este ridiculizat, iar o fată care repară biciclete este ridicată în slăvi.
Bianca: Când eram mică, îmi imploram bunicul să-mi facă o căsuță în copac. Nu am obținut-o, dar acum avem o casă la etajul unu. Suficient de sus cât să văd peste garduri, și suficient de jos cât să văd fețe, nu puncte expresive. Cum era de așteptat, fereastra de la sud-vest a devenit locul meu preferat. De acolo văd cel mai bine mare parte din strada pe care stau. Pe ea trec zilnic mașini de tot felul, pline de povești diverse, îndreptându-se spre locuri atât de diferite, conectate de aceleași drumuri. Pe strada noastră toți oamenii sunt fascinanți, atât de bine mă simt să joc acel joc vechi cu „Găsește 10-20 de asemănări”. Spre exemplu: știați că toți oamenii merg cu capul în pământ? Sau că, după o anumită vârstă, toți dezvoltă o încruntătură între sprâncene, de care ei nici nu știu? Prin urmare, lumea noastră e plină de oameni, deci plină de povești pe care vreau să le văd și poate, cu puțin noroc, să le și ascult.
Tudor: Aş descrie lumea în mai multe nuanțe. Pe de-o parte, dictonul „Veni, vidi, vici” din limba latină este unul încă foarte actual. Oamenii acționează de obicei după instinctele lor primare, impulsive, fără să se gândească la consecințe. Pe de altă parte, lumea este plină de surprize plăcute, de secrete uimitoare care așteaptă să fie descoperite în care unii oamenii chiar se potrivesc. Dacă aş face o analogie cu gramatica limbii române, aș folosi sintagma „Perfect Compus” sau chiar „Mai Mult Ca Perfect.”
Iulia: Ceea ce mă copleșește pe mine prin amploare și intensitate în lumea de azi este zgomotul. Mi se pare că nu mai este liniște nicăieri. Pe voi ce vă deranjează cel mai tare în lumea voastră?
Horest: Mă deranjează cel mai tare izolarea și disecarea, și nu mă refer la disecarea animalelor la biologie, ci despre analizarea persoanelor. De exemplu, când cineva supra-analizează o persoană și găsește ceva care poate fi considerat negativ. Apoi începe să hiperbolizeze acea trăsătură și o folosește ca să manipuleze ceea ce cred cei din jur despre respectiva persoană și chiar ea despre sine. De exemplu, dacă un copil este tăcut, dar are multe însușiri pozitive: este inteligent, joacă bine fotbal, este altruist, vine pregătit la școală etc., unii vor discuta doar despre faptul că este o persoană tăcută și vor ajunge la multe concluzii care nu au nici o legătură cu persoana: este ,,emo”, nu își poate face prieneni, nu este inteligent, este antisocial etc. Treptat, astfel de copii sunt excluși din grup și ajung și ei să creadă tot ce se spune despre ei. Iar izolarea nu cred că mai trebuie să explic ce înseamnă. Aceste două aspecte mă enervează pe mine, deoarece le-am întâlnit des și m-au afectat și pe mine. Încerc să le opresc, încerc să le schimb și încerc să nu le repet, la rândul meu. Nu discut despre aspectul nimănui sau despre lucruri pe care oamenii nu le pot schimba: nu poți schimba culoarea ochilor, forma feței sau înălțimea. Dar poți discuta despre aspectul scrisului, comportament, despre atitudine în general.
Bianca: Sunetele din lumea de azi sunt atât de diverse, pot fi liniștitoare, apăsătoare, enervante sau toate simultan. De multe ori căutăm liniștea... pardon, nu, LINIȘTEA.
Cel mai liniștit loc de pe Pământ are un zgomot de fundal de - 9,4dB (minus nouă virgulă patru decibeli!), iar oamenii care s-au dus până acolo să caute liniștea nu au rezistat mai mult de 45 de minute. Când, în final, o găsim suntem atât de osteniți, încât gândurile au prea mult spațiu de exprimare sau respirăm prea adânc, plămânii urlă la noi, ne forțează să ne punem căștile cu zgomotul favorit la volumul ideal. Ceva ce mă deranjează acum la noi este tocmai această dorință de a avea mereu telecomanda și resursele pe care le sacrificăm spre a o obține. Dacă nu putem alege filmul, poate putem găsi oamenii cu aceleași păreri; dacă nu, să scriem o carte despre filmul lor sau mai bine despre altceva.
Tudor: „Cel mai mare inamic al omului este omul”, iar dacă nu ești neapărat deranjat de alte persoane, atunci singurul inamic pe care îl poți avea ești chiar tu însuți. Acest lucru mi se potrivește uneori, deoarece în lumea mea sunt deranjat de propriul meu creier care generează gânduri sau emoții, uneori de-a dreptul copleșitoare. Mă mai simt deranjat şi de presiunea exercitată de către ceilalți sau de societate cu privire la „ce ar trebui să fac eu sau chiar cum să fiu eu”. La toate astea se adaugă și ura continuă transmisă de ceilalți în diferite medii.
Petra: Lumea mea este foarte liniștită. De multe ori prea liniștită. Nu se întâmplă nimic. Nimic din ce să merite povestit mai departe sau măcar să fie nevoie să treacă prin capul meu de mai mult de două ori. În capul meu se poate întâmpla orice, însă. De aceea îmi place să petrec timp cu propria mea minte. Este puțin ironic faptul că atunci când sunt singură e mai agitație decât atunci când ies afară și de-abia aștept ca lucrurile să se schimbe.
Iulia: Cum vi se par adulții din ziua de azi?
Bianca: Cineva (un adult) mi-a zis acum puțin timp că am „așteptări prea mari de la adulți". Are dreptate, dar am crescut așa, crezând că ei știu totul și au totul sub control – la urma urmei, cum poate un om așa mare să aibă probleme?! Am mai crescut puțin și sunt aproape de aceeași înălțime cu ei. De la un metru cincizeci*, văd că adulții se gândesc mult la viitor, mai mult decât părinții sau bunicii lor, pentru că lumea de azi are de-a face cu schimbări drastice – climatice și nu numai. Noile tehnologii par a ne înlocui fără probleme în viața de zi cu zi, provoacă nesiguranță și spaimă și îi fac pe adulți să se simtă mult mai mici decât pot fi. Totuși, sunt convinsă că vor afla (sau vom afla împreună) cât de mari suntem de fapt.
*nu am un metru cincizeci, am cincisprezece ani.
Tudor: Consider că întrebarea este mult prea generală pentru a da un răspuns concludent; pot totuși formula un răspuns din experiența proprie cu adulții din jurul meu. Unii adulți mi se par pierduți în trecut, rigizi, refuzând anumite lucruri sau idei. Alții sunt, totuși, uimitori. Adulții ca aceștia au un rol mult mai mare în dezvoltarea mea, experiența lor de viață este o sursă de inspirație enormă. De asemenea, am observat abordarea unor adulţi de a pune restricții sau de a pretinde diferite reguli, pe care ei la rândul lor nu le pot respecta, cum ar fi: le cer adolescenților să limiteze timpul petrecut în ecrane, pe când ei, la rândul lor, nu se limitează; sau să se respecte o anumită oră de culcare, care este practic o capcană absolut scandaloasă pentru ca adulții să aibă mai mult timp liber seara, fără grija propriilor copii.
Horest: Adulții din ziua de azi sunt diferiți, mai ales cei din jurul meu. Nu cunosc doi adulți care să fie la fel, dar dacă aș putea să-i descriu într-o singură combinație de cuvinte ar fi „sindrom de personalități multiple”. La un moment dat, pot fi foarte fericiți că s-a întâmplat ceva fain și în două secunde se supără din cele mai mici motive. Orice lucru mic, care nu ar trebui să afecteze pe nimeni, îi face să explodeze, iar un lucru care i-ar putea bucura puțin îi extaziază de-a dreptul. În general, așa este și mama mea, care într-o secundă este foarte supărată pe mine pentru lucruri minore, cum ar fi faptul că am lăsat un pahar la mine pe birou după ce am băut apă, iar peste un minut, după ce îmi face capul pătrat, dreptunghi, paralelipiped, prismă triunghiulară, hexagonală și nu mai știu ce, se bucură pentru că ia uite ce frumoasă este floarea aceasta de cireș care a căzut pe tomberon. Un alt exemplu: intră un profesor în clasă relaxat, un copil spune ceva și brusc devine exploziv, vorbește tare, apăsat etc..
Iulia: Ce idealuri credeți că aveau părinții voștri când aveau vârsta voastră?
Tudor: Cel mai probabil aveau idealuri similare cu cele pe care le au copiii din zilele noastre, cum ar fi speranța de a face lumea mai bună sau de a trăi o viață remarcabilă, cu sens, având un impact asupra celorlalți. Însă consider că există această diferență, posibil uriașă, care implică accesul generației noastre la mult mai multe privilegii, chiar la o întreagă „Bibliotecă a Alexandriei” modernă (internetul), care le oferă posibilitatea de a visa la profesii sau stiluri de viață despre care părinții noștri nici nu îşi puteau imagina, cum sunt youtuberii sau influencerii de pe platformele de socializare.
Bianca: Idealurile fiecăruia dintre noi sunt diferite, chiar dacă aparținem aceleiași grupe de vârstă. Nu pot să spun cu exactitate ce idealuri aveau pe atunci părinții mei sau prietenii lor, dar cred că erau mai puțin stricți cu ei decât suntem noi sau decât sunt ei acum.
Horest: Eu nu cred că nu au avut cine știe ce idealuri de business sau nu se gândeau ce meserii să aibă în viață. Cred că au fost ca mine: își lăsau cât mai multe uși deschise. Nu aveau de unde să știe ce vor face în viață. Ca orice persoană normală, își doreau să aibă suficienți bani încât să nu se uite la preț, își doreau să aibă o familie fericită, copii frumoși, inteligenți și așa mai departe.
Horest: Bun, iar acum trebuie să-ți pun și eu ție o întrebare, Iulia. Pe mine mă ajută gândul că pot să schimb ceva, că pot să fac ceva mai bun în lume sau că în general va fi mai bine. Acest gând m-a ajutat să trec peste niște perioade nasoale, fie că era bullying din partea colegilor, fie că era foarte mult stres, fie că mă îmbolnăveam foarte des. Aceste gânduri m-au ajutat și, bineînțeles, și părinții m-au ajutat, m-au încurajat. Pe tine ce sau cine te ajută să treci peste perioade grele?
Iulia: Cred că semănăm foarte mult, dragă Horest. Ideea de a schimba chiar și ceva extrem de mic în bine mă ajută, dar este până la urmă tot o formă de egoism, cred. Așa cum este primul răspuns care mi-a venit în minte: eu. Sigur că am, ca și tine, multe persoane în jur care mă iubesc și care mă sprijină enorm. Fetele mele îmi vin prima dată în minte când mă gândesc la acești oameni, deși ei sunt mult mai mulți, am o întreagă listă a recunoștinței. Cu toate astea, cred că eu singură mă trag la suprafață de cele mai multe ori. Este un efort pe care cel mai adesea îl fac, de fapt, singură, chiar dacă îi iau pe ceilalți drept sprijin. Îndrăznesc să cred și să spun că și tu faci la fel.
Tudor: Întrebarea mea pentru tine, Iulia, este tocmai întrebarea la care mie mi-a fost foarte greu să-ți răspund: Tu ai un ideal de fericire?
Iulia: Este foarte grea întrebarea ta (sau a mea). Cum de nu m-am gândit? :) Dar încerc să-ți răspund printr-o scurtă anamneză. Cred că după ce am început să citesc filosofie am încetat să mai folosesc termenul „fericire” timp de ani de zile. Nu pentru că aș fi încetat să cred că există, ci pentru că, odată pusă întrebarea „ce este?”, am început să o analizez pe toate părțile, ca pe un concept mult prea complex în comparație cu felul în care mi se arăta lumea. Tot filosofia, cu toate teoriile care mi s-au părut, de la caz la caz, fascinante sau inutile, m-a ajutat să văd fericirea nedespărțită de etică. A face bine sau a ține cont de protejarea binelui celuilalt mi se pare o condiție absolută a fericirii. Nu cred în aparenta fericire egocentrică. Culmea este că am ajuns să reconsider ideea de fericire și fericirea însăși, în urma unui moment de profundă nefericire. În timpul liceului nu concepeam că voi face în viață altceva decât jurnalism. Cred că tot orășelul în care se afla liceul meu știa că eu am acest ideal de fericire. Am căzut în gol când mi-am văzut numele pe lista respinșilor la Facultatea de Jurnalism, cea mai mică notă a mea o luasem la creativitate, unde mă credeam foarte tare (chiar nu eram). Așa am ajuns să studiez filosofia: din greșeală. Cred că a fost cea mai folositoare „greșeală” pe care am făcut-o până acum și, culmea, am ajuns să-mi câștig existența exclusiv din ceea ce produce propria mea creativitate. Îți spun asta, așa ca de la anxioasă la anxios. Poate te ajută să te relaxezi punând în perspectivă „eșecul”. Eșecul este, în cazul meu strâns, legat de fericire despre care, da, am început la un moment dat să vorbesc din nou, atunci când mi s-a întâmplat ceva tulburător, adică atunci când am devenit mamă. Fericirea mea vine acum din descoperiri, din oameni și din simplul gând că respir și gândesc în timp ce o bilă uriașă alcătuită în mare parte din apă și pe care se întâmplă să locuiesc se învârte în jurul unei bile de foc. A, sunt fericită și când ascult muzică. Ascult și acum, în timp ce îți scriu.
Bianca: Întrebarea mea favorită pe care le-o pun adulților, încă de când am învățat să vorbesc, este „De ce?”. Nu pentru răspuns, cât pentru proces. Ador să văd cum se frământă în toată ființa lor mare pentru o întrebare atât de mică, cum își mută greutatea de pe un picior pe altul și scot zgomote lungi ca să umple timpul în care se gândesc și uneori vin cu răspunsuri ciudate, că poate-poate nu ne prindem că nu știu. Care este întrebarea ta preferată de analizat adulții?
Iulia: La întrebarea ta, „de ce?”, aș putea să mă mut de pe-un picior pe altul și să-ți răspund cu sinceritate: „nu știu”. Dar, pentru că îmi plac mai mult întrebările decât răspunsurile, îți las aici o întrebare pentru mai târziu: „Care este cea mai importantă întrebare la care ai vrea să găsești răspuns în viitor?” În ce privește întrebarea mea preferată de descusut adulții, ei bine, cred că în ultimii câțiva ani am renunțat la multe întrebări pentru una pe care o consider tot mai importantă: „cum ești?”. Cred că de ceva vreme muncim tot mai puțin de fapt, în schimb gestionăm tot mai multe emoții destul de prost și de ineficient, după cum se poate vedea în jur. Cred că la a avea grijă unii de alții ar trebui să rezume multe interacțiuni umane în perioada asta. Așadar, Bianca, spune-mi: cum ești?
Am recitit de multe ori aceste cuvinte care au ajuns la mine prin whatsapp, scrise cu atâta atenție și respect față de sens și de cititor. De fiecare dată am avut senzația că privesc tot ce avem azi mai prețios și mai fragil: minți care se descoperă și descoperă lumea pentru prima oară. Este copleșitor să te trezești dintr-o dată cu atâta conștiință și cu atâta forță pe această lume. Și, din câte îmi amintesc „de pe vremea mea”, este esențial să ai cu cine împărtăși „gălăgia” care îți inundă mintea la această vârstă. În timp ce pregăteam acest material, în presa din România se vorbea mai ales despre exmatriculare, spații de detenție în școli, metode de control la clasă, privarea de anumite drepturi a copiilor în spațiul școlar. Mi se pare straniu cum încă nu realizăm că mintea nu poate fi controlată prin mijloace atât de simpliste. Poate niște vizite periodice în mințile tinere ale prezentului vor schimba ceva în controlul mecanismelor admirației pentru tot ce crește atât de viguros și în același timp delicat nu datorită, ci în ciuda societății actuale.
