Nu am ambiții clare în viață, sunt convinsă că ideea de succes e relativă și că formulele de fericire sunt înguste. De unde, totuși, nevoia compulsivă de mai mult și mai bine, care mă macină, dar și exaltă? Și care e prețul ei? Am cântărit rezoluții la început de an între Carei și California, ca să caut răspunsuri.

„I want a perfect body, I want a perfect soul” - Radiohead 
(„Vreau un corp perfect, vreau un suflet perfect”)

În lume, sunt o tipă degajată și spontană. La ceas de veghe, de niște ani încoace, compilez cu religiozitate liste de ambiții într-un folder pe Google Drive, pe care l-am numit Evoluție Lunară. Temele generale sunt aceleași în fiecare lună, dar subcategoriile variază periodic. Recent, aveam în capul listei lecții online de îmbunătățire a tehnicii de înot, un curs gratuit de la Harvard despre cum să fii fericit și o serie de rețete de cine fără carbohidrați. În arhivele de ambiții, printre linkuri de slujbe, internshipuri și potențiale burse la facultate, am găsit scris cu liniuță: 

- mai puțin stres
-cumpără-ți hard extern!!!
-termină ce începi!!!

Înainte de Google Drive, îmi aliniam aspirațiile în jurnale, în camera mea din orășelul Carei, din județul Satu Mare. La 17 ani, notam: simt că mă risipesc. Spre deznădejdea părinților mei, împătimiți ai curățeniei, pe perete scrijeleam din Nichita Stănescu: Oare cine-s mai frumoşi: oamenii?... ploaia?, convinsă că trebuie să mă înalț ca eul liric, undeva deasupra lumii oamenilor obișnuiți. Între însemnări pseudo-poetice și o perpetuă respingere a mediocrității, teamă care mă obseda pe atunci, mintea mea de adolescentă revenea la îndemnuri de a face mai mult și mai bine. Deși la școală luam note astronomice, eram prietenă cu toată lumea și mă zbânțuiam la toate majoratele de pe o rază de 20 de km, mi se părea că nu e destul. 

După ce în 2011 am făcut parte din lotul național de olimpici la limbă latină (care chiar există), am plecat la facultate în Londra, unde am studiat limbi străine, antropologie și film documentar, și unde mi-am consolidat filosofia de viață work hard, play hard. Timp de șase-șapte ani, am acceptat mai toate invitațiile de socializare, chiar și dacă însemna să schimb metroul de trei ori seara, după o tură de serviciu, și am luat în piept fiecare eseu și examen cu o atitudine mesianică. Orașul uriaș și posibilitățile infinite de interacțiuni, descoperiri și deschideri m-au ademenit și copleșit. Din când în când, visam la o perioadă de armată autoimpusă, o retragere într-un sanctuar unde să citesc teancul de cărți de lângă pat, să mă pensez la intervale regulate, să învăț rusă sau spaniolă de la temelii, să mă uit în sfârșit la filmele lui Tarkovski.

2020 mi-a oferit pe neașteptate o astfel de ocazie, odată cu pandemia de coronavirus, când carantina și distanțarea socială au devenit un mod de viață aproape peste tot în lume. Eram pregătită să intru în izolare. Poate din panică, poate din nevoia egoistă de timp pentru mine, sau poate din amândouă. După ce s-a închis temporar și cinematograful la care lucram, am devenit un fel de pilot automat: am făcut o curățenie intensivă prin toate colțurile din casa din Londra unde locuiam în chirie și, bineînțeles, am creat un folder special de carantină în Google Drive. Mi-am stabilit o rutină mai disciplinată ca niciodată: sport cu o prietenă devenită antrenoare personală, un program de scris și studiu de la 9 am la 5 pm, 50 de pagini de citit pe zi, știri doar dimineața, fără alerte pe telefon. Când mă invita cineva să povestim pe Zoom, Whatsapp sau Facebook, mă îngrijoram că sunt în criză de timp și nu reușesc să bifez tot ce trebuie din programul meu elaborat. Seara - ca activitate relaxantă - devoram Ultimul dans, documentarul despre cariera baschetbalistului Michael Jordan. Motivația lui oarbă mă distra și îndârjea. What time is it?! Game time, răsuna cântecul celor de la Chicago Bulls în liniștea serilor de izolare londoneză. 

În eseul On Becoming An American Author, scriitorul Alexander Chee vorbește despre toate momentele în care a crezut că trăiește sfârșitul lumii, de la declanșarea războiului din Irak, la evenimentele din 11 Septembrie, până la președinția lui Donald. La fiecare dintre aceste sfârșituri posibile ale lumii, întrebarea care i-a revenit obsedant în minte lui Chee a fost: „Până la urmă, ce rost are să fac orice?” În 2016, atunci când victoria electorală a lui Trump a șocat o lume întreagă, termenul de self-care (auto-îngrijire) a fost printre cele mai căutate cuvinte de pe Google. Self-care rămâne unul dintre cele mai căutate și în 2020, pe lângă atacuri de panică, anxietate, și rețete de banana bread. 

„Dacă avem un picior rănit, există două metode de a ne elibera de durere. Una e să vindecăm rana. Dacă tratamentul e prea greu sau incert, mai există o metodă: să-mi tai piciorul,” scria filozoful liberal Isaiah Berlin. Aceasta e și strategia de eliberare adoptată de asceți, stoici și înțelepți budiști și presupune retragerea în sine, „într-o citadelă interioară”, așa cum o numea Berlin, prin care individul devine imun la forțele din lumea exterioară. Dacă nu putem controla lumea de-afară, măcar ne putem încerca norocul cu cea dinăuntru. 

Conștiinciozitatea mea n-a oprit însă pandemia. N-am putut nici să mă mut la malul oceanului în California, pentru bursa de studii în film documentar pe care o planificasem de vreo doi ani. M-am îndreptat spre orășelul meu, Carei, unde parcă m-aș fi întors și-n timp, și-n spațiu. Lâncezeala zilelor adolescentine era tot acolo, împerecheată acum cu neliniștea și însingurarea din pandemie. Listele din Google Drive s-au răsfirat treptat, iar strictețea unui program zilnic de activități nu mă mai motiva ca altădată. În loc să mă încredințez zelului pe care m-am bazat atâta vreme, am început să-l interoghez. Nu am ambiții clare în viață, sunt convinsă că ideea de succes e relativă și că formulele de fericire sunt înguste. De unde, totuși, nevoia compulsivă - care mă macină, dar și exaltă - de mai mult și mai bine? Și care e prețul ei? 

Familia și mitologia hărniciei

Înainte să mă mut acasă, mi-am petrecut perioada de izolare la Brașov, la fratele meu, psihiatru și fanboy de istorie. Pe îndelungata rută Brașov - Carei, povestind vrute și nevrute, ne-am dat cu părerea că în România, urbanizarea a fost primul moment când generația bunicilor noștri - cei născuți în anii ‘30 - a putut să depășească mai ușor condiția propriilor părinți. Așa și-au schimbat oamenii locul fizic în lume și, odată cu el, rânduiala propriilor vieți. În societatea tradițională, premodernă, nu existau ambiții de auto-îmbunătățire, explica antropologul Vintilă Mihăilescu într-un articol în Dilema veche. Într-o astfel de societate, omul putea și își dorea să se împlinească, nu să se îmbunătățească, dar „omul modern se desprinde de soartă și devine propriul său proiect,” scria Mihăilescu. Așa cum puncta taică-miu la masă, odată ce am ajuns acasă, după urbanizarea și industrializarea din România postbelică, mulți au avut ocazia să fie primul ceva din familie: prima care să termine mai mult de șase clase, primul inginer, prima care merge la facultate, primul doctor.

Bunicul meu din partea mamei și-a lăsat cu inimă grea pământul din satul Hotoan în 1976, ca să lucreze la CFR în orașul învecinat, Carei. Cu un venit stabil la oraș putea să-i ofere familiei lui un trai mai bun. Bunicul nu se putea împăca însă cu ideea colectivizării și cu realitatea că pământul drag nu mai era al lui. Făcuse șapte clase, iar la 31 de ani, era cel mai bătrân dintre toți cursanții instrucției pentru CFR, la Cluj. Ca să țină pasul cu cei mai tineri și mai școliți, se ascundea noaptea în baia internatului să învețe. Părinții noștri, parte din generația născută în prima jumătate a anilor ‘60, au fost primii din familiile lor care au ajuns la facultate, ceea ce le-a oferit mai multe opțiuni profesionale: mama a devenit economistă, iar tata judecător. Totuși, și pentru ei, ambiția și motivația au apărut înainte de toate, dintr-o nevoie materială. Când ai mei erau de vârsta mea de-acum, 27, nu visau la auto-îmbunățire, echilibru și fericire, ci terminau facultățile în timp ce lucrau cu normă întreagă, schimbau scutece, se îngrijeau de familie și se gândeau la construit de case. 

Hărnicia, disciplina, puterea de muncă și strânsul din dinți e ceva ce am admirat mereu la ai mei. În viață nu faci doar ce-ți place, ar fi zis ei mai în glumă, mai în serios dacă mă plângeam de orice. Respectul față de muncă și față de a duce până la capăt ceea ce începi nu se clintea nici după orele de program de muncă, atunci când ai noștri lucrau la vie, făceau bulion, gem sau zacuscă. Până și în vacanțe, mai ales atunci când am început să mergem în străinătate, vizitam cât mai mult, tot ce prindeam. În Viena am trecut, gâfâind, pe la șase muzee, prin ploaie și vreme mohorâtă. Când ai mei au venit să mă viziteze cât am locuit o vreme în Paris, le-am pregătit un tur care ne-a terminat fizic pe toți, târându-ne de pe o bancă pe alta a Luvrului, poate pentru că am crezut că așa le îndeplinesc dorința de a nu rata nimic. 

Ai noștri au muncit și muncesc orbește fiindcă respectul pentru muncă și hărnicie, rușinea leneviei, respingerea categorică a risipei, datoria față de familie, sacrificiul, sunt principii care au rămas bine întipărite peste generații, mai ales în comunitățile mici, așa cum e Carei. Vara trecută, când mi-am vizitat o prietenă bună în sudul Franței, mama ei ne-a rugat să culegem caisele care se stricau în pom. Ne-am apucat noi încet de treabă, dar în scurt timp ne-am oprit să luăm masa. Din vorbă-n vorbă, mama prietenei mele a deschis două sticle de vin, noi ne-am lungit, moleșit și apoi am plecat la plajă. A fost o zi magică, dar nu știu dacă nu cumva până la urmă, caisele s-au stricat. Mă gândesc că ai mei n-ar putea face asta niciodată; nu s-ar putea relaxa știind că, în pom, caisele se strică. 

De Crăciun, când mama a pregătit pentru o mână de oameni mâncare cât să hrănească o armată, tata ne-a povestit ce pereți ar mai sparge, ce anume ar mai fi de modificat în casa în care locuim și la căsuța pe care o ridică la vie, unde o să ne odihnim în viitor, cine știe când.  Zelul părinților noștri, marcat de contextul social în care au crescut, e un ritual social care implică împărtășirea rodului muncii cu cei din jur, pe când auto-îmbunătățirea generației noastre e mult mai individualistă, e de părere antropologa Elena Trifan, autoarea unui doctorat pe tema dezvoltării personale. Îmi întreb părinții dacă deprinderea de a munci încontinuu îi împiedică să se relaxeze. Îmi spun că acum, fiind amândoi trecuți de 55 de ani, o iau mai moale cu treburile, dar știam că răspunsul e da. Țin minte că înotam odată în mare cu taică-miu când eram mică și fața îi radia de soare și entuziasm copilăresc: pentru momente din astea muncim tot anul, a zis el atunci.

Cei din jur și tehnologiile sinelui

Într-o seară de toamnă în pandemie, eu și verișoara mea din Copenhaga ne plângeam de milă pe Messenger. E de-o vârstă cu mine, a studiat microbiologie, dar ar vrea să lucreze la o fabrică de bere. Din egoism, o rog să se mute și ea acasă o perioadă, să ne izolăm împreună.  „I can’t, I’m on a journey bb :))” (Nu pot, sunt într-o călătorie spirituală, baby :))), a venit răspunsul. Fără să știe că scriu despre asta, m-a rugat să îi recomand niște cărți de self-help și creștere (growth). I-am sugerat că nu e plantă, ca să trebuiască să crească. Mi-a răspuns că, dacă nu se motivează constant, nu face nimic: ori e pe culmile productivității, ori foarte jos, unde nu mai poate face nimic. Îmi trimite notițe din telefon prin care îmi explică relația ei cu auto-îmbunătățirea. Într-una dintre însemnări scrie că își ascunde problemele - chiar și de ea însăși - într-un fel sertare interioare, dar după o vreme, toate se prăbușesc peste ea. Ca să te pui pe picioare din nou, trebuie să te reconstruiești. Și de ce să nu înveți cum să o faci de la niște americani care s-au descurcat în viață? Cu ajutorul lor, mai crede verișoara mea, poți să înveți să identifici structurile de gândire negativă pe care le tot repeți, să-ți rezolvi problemele într-un mod rațional, care nu te distruge, și să-ți cultivi iubirea și respectul de sine. “De ce să nu folosesc revelațiile celorlalți, de ce să nu învăț din greșelile lor, din succesele și eșecurile lor?”

Prietenul meu din copilărie, Hary, se întorsese și el acasă la Carei, din cauza pandemiei. Stăteam la cafele aproape zilnic și împărtășeam anxietăți careiene și tehnici de locuit cu părinții. Când l-am întrebat ce cadou să-i aduc, înainte să mă duc la el în vizită, mi-a scris: o noua veatza. Hary își dorește să facă sport ca lumea și se simte vinovat că a mâncat și sosul beșamel de pe legumele cu pui din seara precedentă, plus porumb  după cină. Îmi spune că e obsedat de curățenie și că trebuie să se oprească din dorința de a da în fiecare zi cu aspiratorul. Nu-i face bine să stea degeaba, iar ca să nu se se lase copleșit de toate impulsurile practice, își ordonează lista de priorități în funcție de gradul de urgență, încercând să-și reamintească mereu că nu poate să bifeze tot și că trebuie să aleagă perioade în care să se concentreze pe învățat, sport sau pe ce e o fi mai important atunci. Când îl întreb ce l-ar face fericit, îmi spune că cel mai mult l-ar bucura să-și înceapă rezidențiatul în medicină internă, o confirmare că toate listele și așteptările de până acum au avut un scop. Între timp, Hary s-a mutat în Ungaria, unde a început să lucreze pe o secție Covid într-un ritm infernal. A trecut și prin Covid, a început să vaccineze oameni. Îmi spune că se simte „om important :))”, dar nu neapărat mai fericit.

În cazul meu, listele și planurile îmi liniștesc oroarea că aș fi capabilă să nu fac absolut nimic. Așa pare în momentele de inerție în care mă trezesc câteodată, între visare și vinovăție, cu ochii în tavan sau undeva în internetul infinit. După cum le explica filosoful Michel Foucault studenților americani de la Universitatea din Vermont în 1982, cu toții inventăm și recurgem la tehnologii ale sinelui. Foucault le definește ca „operațiuni asupra propriului corp și suflet, asupra gândurilor, comportamentelor, asupra modului lor de a fi; să se transforme în așa fel încât să atingă o anumită stare de fericire, de puritate, de înțelepciune, de perfecțiune sau de nemurire“. Într-un fel, listele mele din Google Drive sunt încercări pentru astfel de tehnologii ale sinelui, prin care să-mi trasez sarcini ca să nu scap timpul  printre degete. 

Nu m-am întâlnit cu depresia sau cu forme profunde de anxietate, dar știu că obsesia perseverenței și a motivației, centrală conceptului de îmbunătățire personală, afectează persoanele care se confruntă deja cu probleme legate de bunăstarea lor mentală. În timp ce scriu textul ăsta, despletesc felurile în care m-a marcat și pe mine obsesia productivității. Și la școală, și acasă, mi s-a repetat că sunt deșteaptă, frumoasă și că voi reuși în viață. Un preot cu presupuse veleități profetice i-a spus mamei mele că m-am născut sub o stea norocoasă și că toate îmi vor merge bine, mereu. Poate îmi dau seama și fără profeții că am contextul și uneltele să fac orice în viață și că ar fi vina mea dacă n-o fac. Așa se naște un zel entuziasmat, dar și un nod bine înfipt în stomac. 

Am așteptări mari de la mine însămi, ceea ce, inevitabil, mă face să mă gândesc mult la propria persoană. Ascult, absorb și mă străduiesc să fiu atentă cu nevoile emoționale ale celor din jur. Totuși, îmi dau seama că mi-am ordonat prioritățile mai degrabă după imperativul succesului și al performanței, decât după sentimentele mele sau grija pentru ceilalți. Nu cumva în căutarea presupusei perfecțiuni, mă îndepărtez mai mult de ceilalți și de mine însămi? Mi-aș dori să fiu mai blândă și mai iertătoare cu alții, cu timpul, cu mine, dar uite că iar mă trezesc cu un deziderat de autoîmbunătățire, bun de înrămat pe Google Drive. Odiseea perfecționării de sine e obsesivă și inevitabil, un miraj.

Nicăieri nu am găsit o descriere mai pertinentă și mai dureroasă a obsesiei pentru îmbunătățirea de sine, ca în articolul  Gleznele lui David: de ce imperfecțiunile ar putea însemna sfârșitul celei mai perfecte statui, despre obsesia jurnalistului Sam Anderson față de desăvârșirea lui David, statuia lui Michelangelo, și perfecțiunea pe care Anderson a căutat-o mereu în viață: „Perfecțiunea, îmi dau seama, nu poate fi un mod de a trăi. E o idee copilărească, un desen animat - ideea că nu e de ajuns să fii bun, să te descurci, ci să fii fără cusur, să fii mai presus de tot, inclusiv de propriile limite. E un act nevrotic mai mult decât eroic și nu îți ia foarte mult până vezi partea urâtă a perfecțiunii: pofta de control, puritate pseudo-fascistă, autodistrugerea. Perfecțiunea te face să tresari în fața ta, în fața lumii, în fața întâlnirii. Curând, tot ce vrei e să scapi: să fii absent, departe, nimicit.”  

 

Spre America, tărâm al făgăduinței și al auto-îmbunătățirii

Deși, după aproape un an, pandemia tot nu dă semne de înduplecare, bursa și facultatea mă anunță că plecarea spre Statele Unite ale Americii nu se mai amână. La început de 2021, când California are una din cele mai ridicate rate de infectare din lume, zbor spre San Francisco. În timpul primului meu zbor transatlantic, n-am ambiții de auto-îmbunătățire: timp de 10 ore, beau bere gratis pe sub mască și mă uit la filme cu Bill Murray.

Sunt în carantină de două zile, iar în California am văzut doar cerul clar și înstelat noaptea, iar ziua lămâile galbene din grădină și o țară care trece prin zbuciumurile refacerii. Avalanșa de știri din timpului asaltului Casei Albe de pe 6 ianuarie e întreruptă din când în când de reclame la life-coaching în care oameni îngrijiți și cumsecade îmi promit o viață mai împlinită. În America, auto-îmbunătățirea e la ea acasă. 

Mai toată industria de auto-îmbunătățire contemporană face apel la psihologia pozitivă, o ramură a psihologiei definită în 1998 de Martin Seligman. Pe atunci președinte al Asociației americane de psihologie, Seligman era de părere că prea multă atenție fusese acordată tulburărilor psihologice. Misiunea psihologiei pozitive nu mai era rezolvarea problemelor psihologice, ci îmbunătățirea nivelului de satisfacție și fericire a oamenilor. Gândurile pozitive erau deja bine înfipte în imaginarul american încă din 1952, când cartea Puterea gândirii pozitive a fost publicată de Norman Vincent Peale, pastorul reformat care i-a fost prieten apropiat lui Richard Nixon, și peste ani și ani, pastorul lui Donald Trump. Peale și-a găsit inspirația în Biblie pentru a compila o colecție de instrucțiuni practice, menite să clădească o încredere în sine de neclintit și o atitudine optimistă și pozitivă asupra vieții, cu orice preț. Repetă Dacă Dumnezeu e cu noi, cine poate fi împotriva noastră de zece ori pe zi, sau Imaginează-ți că vei reuși, spune Peale. La jumătatea secolului trecut, clasa de mijloc îmbrățișa ideea că poți avea parte de succes prin forțe proprii, gânduri pozitive și ajutor de la Dumnezeu, într-o perioadă în care rata șomajului din Statele Unite adâncea conflictul dintre generații, aprins de revoluțiile drepturilor civile și de războiul din Vietnam. În același timp, contracultura, aflată în mâinile generațiilor mai tinere din anii 60-70, cultiva și ea fetișul îmbunătățirii de sine, dar prin metode alternative, așa cum erau practicile spirituale împrumutate din Orient, experiențele psihedelice, sectele. 

Totuși, prima carte considerată de dezvoltare personală ca atare - Self Help - a fost publicată în 1859 de un scoțian, Samuel Smiles, doctor și jurnalist frustrat de o carieră nu foarte de succes. Contextul sfârșitului de secol XIX a fost favorabil pentru ideile lui Smiles, considerate o „biblie a liberalismului în plină epocă victoriană” și un testament al puterii perseverenței. Abolirea sclaviei, emanciparea femeilor, consolidarea capitalismului și a comerțului liber au inspirat schimbări majore în societate, în paralel cu industrializarea și modernizarea. Deși prăpastia dintre clase continua să fie adâncă, lumea se arăta mai deschisă către cei care voiau să urce pe scara socială și către convingerea că acest lucru e posibil doar prin forțe proprii. Smiles credea că determinarea de sine e mai necesară decât un sistem social bine structurat: Nicio lege, oricât de dură, nu poate să-i facă pe cei leneși harnici, pe cei risipitori chibzuiți, și pe cei beți, treji. Conform cărții Self-Help, sărăcia e o consecință a acțiunilor indivizilor, iar cei care nu reușeau să se ridice din sărăcie ar trebui să fie lăsați să se descurce fără orice fel de sprijin din partea statului. „Raiul îi ajută pe cei care se ajută pe ei înșiși,” concluziona Smiles. La mai bine de un secol după publicarea Self-Help, prim-ministrul britanic conservator Margaret Thatcher plănuia să ofere o copie a cărții fiecărui elev din Marea Britanie, dovadă a legăturii puternice între self-help și liberalismul din Vest. 

Odată cu explozia capitalismului în anii ‘90, tărâmul auto-dezvoltării a devenit o industrie profitabilă. Propovăduitori ai psihologiei pozitive, antrenori profesionali și de viață, autori de cărți self-help au colonizat un întreg tărâm al făgăduinței, unde rezolvarea oricărei probleme stă în puterea noastră, prin produsele sau îndrumarea altora. Azi, putem avea antrenor de afaceri, de agățat, de relaxare sau  de divorț. 

Așa au apărut personalități ca Tony Robbins, unul dintre cei mai populari vorbitori motivaționali din ultimele decenii. Robbins e un tip înalt, carismatic și bronzat, cu voce adâncă și dinți foarte albi. A abandonat școala la 17 ani și a lucrat ca paznic înainte să devină promoter pentru evenimente de self-help și mai apoi guru care a influențat mai mult de 50 de milioane de oameni prin cărțile, emisiunile și conferințele sale. L-am ascultat și eu, imediat după ce mă mutasem de la Londra la Carei și mă simțeam cam apatică între două valuri de pandemie. La seminariile lui, cu iz de concert rock combinat cu ceva dintr-un cult religios, Tony Robbins insistă că problemele ne ajută să creștem și că sunt necesare pentru dezvoltarea noastră. În documentarul de pe Netflix I am Not your Guru, Robbins declară că, dacă mama lui n-ar fi fost o mamă abuzivă, el nu ar mai fi devenit bărbatul de care este acum mândru.

Poveștile de schimbare radicală, de triumf și salvare din speech-urile lui mi-au amintit de timpul pe care l-am petrecut într-o comunitate de penticostali, unde voiam să fac un documentar. La început, m-am temut că nimeni nu va vorbi cu mine. Până la urmă, mai toți s-au oferit să-mi povestească în detaliu etapele transformării lor spirituale. Istorisirile lor semănau însă atât de tare unele cu altele, încât uneori mi se părea că au devenit una și aceeași. Ezitările și chestionările dispăruseră cu totul, în favoarea unei narațiuni pilduitoare despre puterea individului de a depăși orice obstacol, prin credință. Nici vorbitorii motivaționali nu lasă loc de îndoială și șovăială, iar certitudinea costă. Cam între o mie și trei mii de dolari pentru o conferință găzduită de Tony Robbins, de exemplu. 

Visul californian

Odată cu emailul care mă anunța că plec în State la bursă, după șiruri întortocheate de interviuri și aplicații, a trebuit să decid dacă vreau să studiez în New York sau California, o problemă de om foarte norocos. După 8 ani de locuit în Londra, un oraș mare, cu densitate considerabilă, locuințe șubrede și vreme rea, am ales să mă-ndrept spre minunăția peisajului californian, care, ca o litanie, i-a inspirat pe locuitorii statului „de aur” să viseze ghidați de imperative eroice, după cum scria eseista Joan Didion în Where I was From. După Goana după aur din 1849, visul californian a atras secolul trecut 35 de milioane de noi rezidenți dornici de noi începuturi și prosperitate, de mai mult și mai bine - de la comunitățile hippie, la incubatoarele tech din Sillicon Valley. Doar că măreția naturii e capabilă nu doar să inspire și să îmbie, ci și să distrugă orice amprentă umană într-un interval de câteva secunde: „Oamenii redevin viermi, imperativele lor eroice sfărâmate, iar chestionările lor filozofice risipite în zadar”, mai scria Didion. „Acesta e adevăratul spirit al Californiei și secretul fascinației sale; peisajul sălbatic, de nedomesticit, îndepărtat și preistoric, care îi amintește încontinuu călătorului de condiția sa umană și de circumstanțele care au condus la existența sa pe pământ. Cu plăcere, îi spune natura omului, În timpul scurtei tale vizite, totul e la dispoziția ta.(...) Aceasta nu e casa ta. Nu există nicio certituduine în vilele și cetățile tale, în seifurile familiei tale, în băncile sau în paturile tale matrimoniale. Înțelege acest lucru, și vei fi liber. Acceptă-l, și vei fi fericit”, nota autorul Christopher Isherwood, care a trăit la sfârșitul vieții în California. Aici, în orășelul Santa Cruz, între malul oceanului și pădurile roșii mai vechi decât Imperiul Roman și mai înalte decât Statuia Libertății, o să învăț câte ceva, mi-am șoptit mie însămi. Nu doar cum să muncesc, ci și cum să trăiesc. 

De când am ajuns în America, încerc să rezist tentației de a petrece toată carantina cu laptopul în frunte, convinsă că am atâtea de rezolvat. Între două emailuri rapide, trag frenetic de jaluzelele pe care nu știu să le mânuiesc și mă gândesc la care ar fi  cel mai relaxant podcast pentru pauza de masă, când o fi să fie. La telefon, o prietenă bună îmi povestea că sora ei, ambițioasă și cu o carieră impresionantă, a încercat să meargă la plimbare în pauza de prânz, dar a tot ezitat. Nu se putea hotărî unde să plece, pentru ca plimbatul să fie cât mai eficient și mai relaxant. Generațiile născute după '80 până la mijlocul anilor '90, așa-zișii mileniali, generația Z (cei născuți după 1996),  presupușii snowflakes (generațiile și mai tinere, pe care unii dintre înaintași le consideră fragile ca fulgii de nea), artiști, creativi sau corporatiști, cu toții trăim într-o cultură care ne spune că putem să excelăm nu doar într-un domeniu profesional, ci și în propria fericire și bunăstare. Echivalarea productivității cu împlinirea umflă valurile de vină care ne invadează și resturile noastre de timp liber. Pauzele sau indecizia devin o pierdere de timp iar suprasolicitarea și muncitul orbește, o transă, un țel. Faptul că respirăm pe platformele de socializare digitală, unde viața tuturor pare o serie de reușite, sporește sentimentul că cei din jurul nostru se descurcă mai bine, arată mai bine, au relații mai împlinite, și sunt mai fericiți. 

În cartea lor Manufacturing Happiness, antropologii Edgar Cabanas și Eva Illouz chestionează imperativul fericirii care ar trebui să ne guverneze viața. Cei doi propun termenul happychondriacs pentru a-i descrie pe ipohondrii fericirii, mereu preocupați de îmbunătățirea personală, fiind convinși că mereu le lipsește câte ceva sau că nu fac destul. De fapt, o veșnică nemulțumire stimulează consumerismul, spun Cabanas și Illouz, și naște un context economic perfect pentru a face profit din produse, aplicații și experiențe care promit fericirea. Astfel, grija de sine devine un hashtag popular pe rețelele de socializare pentru a vinde produse de toate felurile. Goop, afacerea de wellness a actriței Gwyneth Paltrow, de exemplu, vinde aparate de antrenare a mușchilor pelvieni în formă de ou, în diferite culori, inclusiv Roz quartz, la 55 de dolari. Cursa acestui sine niciodată îndeajuns de bun are rădăcini puternic înfipte în sanctuarul democrației neoliberale din SUA. Conform raționamentului promovat de lumii self-help, dacă noi ne schimbăm, și lumea se va schimba cu noi, indiferent de circumstanțele în care ne aflăm. În imaginarul meritocrației, indivizii sunt fie câștigători, fie pierzători, și singurii în măsură să-și decidă fericirea, succesul sau sărăcia. Deși în lume vorbim tot mai mult despre inegalitățile structurale perpetuate de instituții, legislație, distribuția bogăției în lume, și efectele asupra comunităților cele mai vulnerabile în societate, lumea self-helpului insistă pe centralitatea determinării de sine. După părerea antropologului Vintilă Mihăilescu, odată ce individul devine responsabil pentru cariera, sănătatea și fericirea sa, statul se poate retrage din ce în ce mai mult din atribuțiile sale în aceste domenii. Dacă individul se descurcă, foarte bine, dacă nu, rămâne singur. Fiindcă nu a fost destul de bun.  

Anti-autoîmbunătățire

Fratele meu spune că el nu se simte vinovat dacă nu e încontinuu productiv. Poate pentru că e psihiatru sau pentru că e înțelept, îi sugerez. Râde. Recunoaște că nu-i place să nu facă nimic, dar nu are liste cu tot ceea ce ar trebui să bifeze într-o zi, săptămână sau lună. Nu știu dacă tocmai din motivul ăsta, e poate persoana din viața mea cu cele mai cultivate interese, de la liga a doua de fotbal românesc la Războiul rece. Ori de câte ori ne lipsește vreo informație într-o conversație de familie, concluzionăm: trebe să-l întrebăm pe Răducu.

Când îi povestesc ce mai citesc pentru textul ăsta, se entuziasmează mai ales la cărțile de anti-self help. O astfel de carte a publicat jurnalistul Will Storr în 2017, Selfie: Cum am devenit atât de obsedați de noi înșiși și ce efecte are asupra noastră. Storr pornește de la rata mare de sinucideri în SUA și Marea Britanie, și blamează perfecționismul cultivat de societate și frica de eșec în fața așteptărilor astronomice față de noi înșine. Autorul găsește mai multe cauze pentru obsesia de a fi perfecți. În primul rând, spune el, felul în care creierele noastre operează ne dictează să privim viața ca pe un film în care jucăm rolul principal. În plus, economia globalizată și hipercompetitivă în care muncim ne forțează să devenim în permanență mai buni, mai zâmbitori, mai rapizi.

Storr e de părere că absorbim ideologia neoliberală pentru că lăcomia e încurajată în cultura în care trăim. Între timp, părinții își conving copiii că nu există limite pentru visurile lor, iar copiii se auto-învinovățesc atunci când nu-și găsesc locul în lume. Storr spune că, dacă suntem conștienți de faptul că presiunea asta e o consecință a contextului cultural în care trăim, putem să începem să ne eliberăm de ea. Să ne mulțumim cu mediocritatea, propune și profesorul de psihologie danez Svend Brinkmann, în cartea sa anti-self help Stand Firm. Tot el ne încurajează să nu ne tot gândim la noi înșine, iar dacă vrem să ne răscolim sufletul și să ne auto-analizăm, să o facem doar o dată pe an, eventual în vacanța de vară.

În fața presiunii de a excela în permanență, artista californiană Jenny Odell ne învață cum să nu facem nimic. În cartea ei, How to do Do Nothing: How to Resist the Attention Economy, Odell e de părere că mitologia progresului constant ne împiedică să ne odihnim și să apreciem unde am ajuns. Într-o logică a capitalismului care se bazează pe miopie și insatisfacție, să nu faci nimic devine un lucru extraordinar. O formă de rezistență.

Odell, care predă la Stanford, a scris cartea după alegerile din 2016, într-o criză personală care a făcut-o să aibă nevoie să nu facă nimic. Artista nu ne îndeamnă să fim leneși și să nu facem la propriu nimic, dar e precaută când vine vorba de toate produsele, platformele și structurile, știrile, mesajele, rețelele, aplicațiile din jurul nostru care se hrănesc din atenția noastră. Când presiunea și suprasolicitarea devin o realitate zilnică, trebuie să învățăm să ne împărțim timpul astfel încât să ne mai rămână de-ajuns pentru gândit, vindecat, pentru a ne sprijini pe noi înșine și unii pe alții. Pentru Odell, munca de întreținere a bunăstării noastre și a celor din jur este deja o formă de productivitate. Din acest motiv, trebuie să învățăm să spunem nu uneori, să ratăm evenimente, într-o lume în care ar fi imposibil să le știm și să le facem pe toate.

Experiența vieții e în sine un scop absolut, citesc în cartea ei. Odell scrie despre brize, lumină și realități nesupuse, despre proiecte fără obiective precise și plimbări fără scop. Îl citează și pe Zhuang Zhou. Filosoful chinez din secolul IV a scris povestea unui un tâmplar care vede un copac de o mărime și vârstă impresionantă. Tâmplarul îl consideră însă fără valoare și îl ia peste picior: e atât de bătrân, încât nu-i bun nici de cherestea. Noaptea, copacul îi apare în vis tâmplarului și îl întreabă: Mă compari cu acei copaci folositori? Copacii folositori sunt mereu tăiați. Poate într-o zi, ne propune Odell, singurul adăpost de arșița soarelui pentru acest tâmplar va fi chiar umbra copacului nefolositor.

Deși în carantină, am ieșit tiptil 5 minute pe aleea din spatele căsuței mele din Santa Cruz, să văd totuși și eu unde am ajuns. M-a copleșit minunea noutății unei lumi necunoscute, a soarelui, a cerului senin. Am șovăit în fața unui arbore pe care n-am reușit să-l identific, cu ghirlande roz și un soi de fructe rotunde, moi și roșii. În dreptul trunchiului solid și neted, parcă șlefuit, am întins mâna către ramurile roșiatice. Mi-am imaginat apoi că grădinarul care aspira frunzele de vizavi a fost martorul unei scene demne de Creația lui Adam de Michelangelo.   

***

Prin eseul ei, Mitul autodeterminării, Jenny Odell mă ajută să îmi amintesc că toate întâlnirile cu copaci în California, libertatea de a curta cu auto-îmbunătățirea, se întâmplă datorită unei întregi infrastructuri de circumstanțe care n-au nicio treabă cu mine sau zelul meu. Libertatea pe care o vânam și care mă ținea în brațe, e clădită de privilegii mici și mari, de vectori culturali și sociali mult mai mari decât orice rutină mi-aș adăuga eu pe listă.

Din mica mea carantină, când pandemia globală pare de nestăpânit și în SUA pare că ne paște un război civil, mă trezesc că din când în când, continui să fac și să desfac planuri cu o convingere caraghioasă.  Pe drum spre arborele cu ghirlande roz, căruia nu i-am dat de capăt, cred că voi nota în lista din Google Drive că mai stau un pic la soare.