Probabil cea mai importantă discuție culturală din România ultimilor ani a fost deschisă joia trecută de articolul Cine sunt „borâți”, violenți, obsceni și arată ca niște „șobolani”. Pasaje din cartea unui apreciat scriitor român contemporan publicat de Valeriu Nicolae în cotidianul „Libertatea”. Valeriu Nicolae pleca de la câteva pasaje de „rasism atât de violent că mi s-a făcut fizic rău” decupate din volumul de povestiri Copilăria lui Kaspar Hauser publicat de Bogdan-Alexandru Stănescu în 2017 la Polirom. Nicolae admite caracterul ficțional al cărții și faptul că ficțiunea este scrisă din punctul de vedere al unui personaj care nu coincide cu autorul, deși „are o mulțime de elemente autobiografice ale autorului”:
„Sigur, cartea este ficțională, beletristică. Și m-am gândit dacă nu cumva cele de mai sus nu sunt viziunea unui personaj rasist din carte, care este prezentat ca atare, ca un fel de anatomie a mecanismelor oribile care ne deformează gândirea. Am citit volumul de două ori. N-am găsit nimic care să anunțe că rasismul este conștientizat. Asistăm doar la povestirea felului în care personajul principal vede lumea din jurul lui”.
Problema de fond ridicată de Valeriu Nicolae privește felul în care cartea lui Bogdan-Alexandru Stănescu a fost multipremiată fără ca pasajele „rasiste” din ea să trezească vreo discuție:
„Mă întreb însă: cum de o asemenea descriere a peisajului uman, în care țiganii, negricioși, sunt în mod sistematic la limita bestiei, un fel de semioameni, nu a deschis nici o dezbatere? Cum de a fost premiată, fără să fie discutat acest aspect?”
Articolului lui Valeriu Nicolae i-a răspuns în aceeași zi Bogdan-Alexandru Stănescu, prin textul Ciocanul și cuiele. Răspuns la critica lui Valeriu Nicolae, publicat tot în „Libertatea”. Argumentul principal al lui Stănescu era că volumul nu este biografic și că
„Nu pot îndruma tipul de lectură al fiecărui cititor. La fel, îmi asum din start faptul că orice voi scrie și cam orice se scrie în categoria literaturii «adevărate» va răni sensibilitatea cuiva. E inevitabil: venim, fiecare dintre noi, cu un bagaj emoțional care are nevoie de o maturitate serioasă pentru a fi ignorat în contact cu emoțiile și sensibilitățile celorlalți.”
Discuția a căpătat rapid proporții epice prin comentariile puse pe Facebook (sintetizate doar parțial într-un nou articol publicat de „Libertatea”, „Nu-i bine să-i cerem literaturii să arate doar partea frumoasă.” Zeci de scriitori, despre romanul lui Bogdan-Alexandru Stănescu, pe care Valeriu Nicolae l-a criticat pentru violența de limbaj), dar și în reviste etc. etc.
În cele ce urmează, propun nu o „rezolvare” a discuției, ceea ce ar fi nu doar nerealist, ci și de nedorit. Se va vedea îndată de ce.
Proporțiile și violența comentariilor din jurul articolului lui Valeriu Nicolae (care acoperă tot spectrul de la rezonabil la nerezonabil) arată că acesta a fost un trigger eficient: discuția despre reprezentarea romilor în literatura română nu a atins niciodată până acum o asemenea intensitate. Pe de altă parte, articolul nu este lipsit de unele probleme de precizie și de acuratețe. De pildă, Nicolae, care se leapădă de ideea de „corectitudine politică” („Eu sunt împotriva exceselor corectitudinii politice, căci mi se pare că produce mai mult rău decât bine”) și apără libertatea scriitorului de a scrie „ceea ce vrea” („Sigur că libertatea de exprimare e foarte importantă și că autorul poate și trebuie să fie lăsat să scrie ceea ce vrea”) nu sugerează în ce fel vede rezolvarea tensiunii dintre o libertate fără limite (care include prin urmare inclusiv libertatea de a introduce personaje rasiste) și o artă atentă la feedback-ul dinspre societate (căci ceea ce corespunde așa-zisei „corectitudini politice” – de fapt un clișeu conservator – nu este altceva decât un dialog pe marginea limitelor și responsabilităților vocabularelor noastre prin care ne raportăm la o realitate sau la alta). De asemenea, Valeriu Nicolae, deși admite că Copilăria lui Kaspar Hauser „este ficțională, beletristică”, nu analizează, atunci când introduce citatele din volum care l-au tulburat, diferența specifică dintre un text ficțional care introduce pasaje rasiste și un text nonficțional care face același lucru; sau diferența specifică dintre un roman care vehiculează clișee rasiste și un roman rasist (de pildă, romanul De două mii de ani al lui Mihail Sebastian introducea numeroase personaje antisemite cu discursuri și acțiuni antisemite, fără ca prin aceasta De două mii de ani să devină un roman antisemit). Una din două: fie cartea lui Bogdan-Alexandru Stănescu este rasistă (ceea ce Valeriu Nicolae nu susține), caz în care toate premiile luate indică rasismul endemic al lumii literare românești; fie nu este rasistă (deși folosește mostre de discurs rasist), caz în care premiile nu văd de ce ar mai fi problematice în această speță. Singurul fel în care Valeriu Nicolae sugerează o soluție de mediere între tensiunea indicată mai sus stă în necesitatea unor „discuții” pe marginea cărții: „Nu moralizarea artei e ceea ce mă face să scriu asta, resping moralizarea artei!, ci totala lipsă de dialog pe marginea lucrurilor de mai sus. Avem curaj să discutăm asta?” Deci dacă juriile ar fi discutat cartea (ceea ce juriile de obicei nu fac) premiile ar fi fost OK?
Pe de altă parte, chiar dacă Valeriu Nicolae nu oferă o interpretare a cărții, ci doar o utilizare a ei (în termenii lui Umberto Eco), asta nu înseamnă că problema pe care o ridică nu este legitimă. Problema de fond este invizibilitatea romilor și a rasismului anti-roma în literatura română (includ aici și critica pe marginea literaturii, și mecanisme de recunoaștere/instituționalizare precum premiile). Romii apar în această literatură în roluri în cel mai bun caz subalterne-„decorative” („mici brelocuri textuale, decorațiuni ale periferiei”, ca să citez din postarea de pe Facebook din 27 august a cercetătorului Dan Cîrjan). În cel mai rău caz, nu apar deloc sau apar în ipostaze monstruoase.
Pe de altă parte, deși problema ridicată de Valeriu Nicolae este legitimă, iar competența sa în chestiuni ținând de rasism este indiscutabilă, felul în care Valeriu Nicolae utilizează textul lui Bogdan-Alexandru Stănescu ridică unele probleme. Începând cu felul în care sunt manipulate citatele – câteva din acestea sunt croșetate pentru a sugera continuitatea caracterizării rasiste făcute unor personaje rome. De pildă, iată cum sună unul din citatele date de Valeriu Nicolae:
„(1) Te-am privit în ochi încercând să fac abstracție de toți cei din jur, de acei oameni care forfoteau prin casa ta în timp ce negociai cu o tânără țigancă «să i-o sugă lu ăsta micu»… (2) o ființă ca un gândac de baie, neagră ascuțită, cu dantura toată îmbrăcată-n aur și cu bube pe degete. În afară de dinți era încovoiată de greutatea unor lanțuri masive, ca de cavaler teuton și pe degete numai ghiuluri masive. Are o voce ascuțită, stridentă și cârâită…”
Prima parte a citatului, marcată de mine cu (1), face parte din prima povestire, Tătuțu, pe când cea de a doua parte apare în a doua povestire, Ion Maiorescu, și se referă la alt personaj decât „tânăra țigancă”, mai precis la Tante Nuți, iubita unchiului naratorului, despre care nu se spune că ar fi romă.
Alt exemplu. Citatul dat de Valeriu Nicolae:
„(1) …deci înăuntru nu e nimeni doar un țigan borât de la scara D, care rânjește când mă vede, dar devine serios când intră și tata care îi dă și 5 lei… da, zic, am niște bani și îi fac semn lu cioară să-mi schimbe ăia cinci lei… (2) simt că-mi bagă cineva degetul în cur prin pantalonii de trening, mă întorc la ăsta care rânjește și are o coajă de sămânță lipită pe caninul drept… așa fac ăștia mereu când vor să ți-o tragă, se prefac jigniți și-mi frige un cap în gură… mă uit la fața lui, la nasul ăla din care îi curg mucii mereu și la dinții lui galbeni, ca ai șobolanilor pe care îi belim când ies de la ghenă…”
De data aceasta toate secvențele citate fac parte din același text, Balkan. Dar, din nou, nu se referă la același personaj. Secvențele marcate cu (1) trimit într-adevăr la un personaj rom, portar la baraca unde Bobiță și ceilalți intră să joace niște proto-jocuri video, dar ceea ce am marcat cu (2) se referă la alt personaj, Balkan, unul din „gemenii de la patru”, despre care iarăși nu se spune că ar fi rom; dimpotrivă, există un pasaj în care ceilalți doi frați gemeni ai lui Balkan, Petrică și Cristi, apar alături de de portarul rom de la jocurile video – în timp ce acesta din urmă este caracterizat, în linia personajului deja configurată, drept „cioară”, despre gemeni nu se amintește nimic de felul acesta:
„Petrică şi Cristi joacă bine fotbal, chiar şi cu crampoane pe ciment, şi tot de la tata lor poartă nişte treninguri gri, cu şarpele Glaucos pe piept, deci ăştia erau deja acolo şi spărgeau seminţe cu cioara de la scara D”.
Sigur, pe de altă parte se poate considera că toate aceste caracterizări, chiar dacă nu sunt atribuite explicit unor personaje rome, pot fi subsumate unui profil rasializat în care „negricioșii” ar intra într-o opoziție devalorizantă pentru primul termen cu „albii”. Doar că era sarcina lui Valeriu Nicolae să explice asta. A avea astfel de așteptări de la un comentator nu este patronizing. Naratologia nu este fizică cuantică. De altfel, destui comentatori – unii scriitori – care au folosit argumente de naratologie nu au studii filologice; după cum la fel de bine se poate spune că studiile de filologie nu garantează nimănui o competență în astfel de chestiuni.
O interpretare – și nu o simplă utilizare – a cărții lui Bogdan-Alexandru Stănescu ar fi trebuit să integreze toate aceste date și să observe de pildă că termeni ca „negricioși” au și alte ocurențe sau explicații decât profilarea rasială pe linia de opoziție român-rom.
Să luăm de pildă următoarea secvență:
„Balkan s-a dezbrăcat de tot şi stă aşa, în mijlocul podului, până trece o mamaie pe alee şi începe să strige la ea, fluturându-şi cu palma găoace puţa neagră, Ia uite, fă, ce-am aicea!, aia întoarce privirea scârbită şi trece repede mai departe, aşa că ăsta se urcă pe balustrada podului, chiar în mijloc, unde e bara curbată şi lată şi unde e apa mai adâncă, şi stă drept, gol, negru, cu faţa aia de miel belit”.
Valeriu Nicolae, care citează și el acest pasaj (cu croșete și lipindu-l, din nou, de citatele din alt text și legat de alt personaj), sugerează că aici „negru” trimite cu necesitate la „rom”. Dar o interpretare mai atentă a textului ar lua măcar în calcul posibilitatea ca „negru” să trimită mai degrabă la datele unui adolescent expus toată ziua la soarele de vară.
Sau să luăm următorul pasaj:
„Tom şi Jim sunt două girafe care-şi caută petele prin iarbă, sunt slabi, împiedicaţi (remarc că au crescut de anul trecut), au nasul proeminent în mijlocul unei feţe negricioase adunate în jurul a doi ochi migdalaţi. Au buze groase, ca toţi armenii din tabără, cu mici excepţii notabile, şi părul cârlionţat, sârmos, curat, ca de câine nespălat.”
Pasajul din care tocmai am citat apare în povestirea „Duhul din lampă” și se referă la doi adolescenți armeni americani de care naratorul lui Bogdan-Alexandru Stănescu are grijă în timpul unei vizite în Statele Unite. În pofida profilării rasializate și a comparației neflatante cu un „câine nespălat”, cei doi, Tom și Jim, se numără printre personajele cele mai pozitive din carte. Naratorul se raportează la ei cu o simpatie nedisimulată, comparându-i cu Giraffe, un personaj care arată ca o girafă din serialul de desene animate Aventurierii spațiului – serial care „Era, poate, cea mai mare bucurie a vieţii mele de atunci”.
Sigur, cineva poate construi și o interpretare suspicioasă în care până și descrierea cățelei Luluța poate servi de alegorie a unei polarizări rasiste:
„Şi, cum păşeam în grădină, trecut prin carantina holului, îmi sărea în braţe, cu labele din faţă pe piept, Luluţa, căţeaua albă ca o iepuroaică, mereu albă, în ciuda dezmăţului ei prin pământul proaspăt stropit, deşi avea pete negre, mai ales pe burtă, şi mereu părea să fie un vârtej acolo când se arunca pe mine: alb-negru, alb-negru, alb-negru.”
Dar nu sunt sigur că ar fi vorba de o interpretare care ajunge prea departe.
O interpretare care să înțeleagă problema caracterizărilor problematice, a așa-numitor derogatory terms, ar trebui să inventarieze tot spectrul în care acestea apar în cartea lui Bogdan-Alexandru Stănescu.
Iată câteva.
- despre LGBT: „Atofane a lăsat-o mai moale, dar tot ne punea mâna pe cur şi cu timpul am învăţat să-l dispreţuim pe faţă şi să-i zicem poponar şi că-i place să sugă pula la băieţi, cum se auzise că l-a surprins Pele în bazinul părăsit din spatele şcolii, locul de futai, cu unul de la piaţa Progresul, care căra pepeni cu ai lui şi mai venea pe la 111 să joace fotbal cu noi” („Popa Mihai”); „La un moment dat au venit la noi două mulatre urâte, foarte sumar îmbrăcate, şi ni s-au aşezat în poală. Am izbucnit în râs şi i-am spus celei din braţele unui Paul exasperat că e gay. La care tipa s-a ridicat şi a spus cu voce groasă că e în regulă. Apoi a lăsat marginea pantalonului scurt în jos până am putut vedea o pulă neagră, groasă, aşezată cuminte pe o pereche de coaie cât pumnul. Am izbucnit în râs, iar Paul a ridicat din umeri, i-a spus tipului ceva la ureche, ăla s-a dus la bar, a vorbit cu şeful, un italian bondoc de vreo 60 de ani, cu faţă de mafiot, care ne-a analizat, apoi ne-a făcut cu ochiul. Au plecat amândoi pe o uşă din spate, care ducea la veceuri. Eu am rămas să vorbesc cu a mea, după ce m-am asigurat că nu are o sculă asemănătoare în pantaloni” („Knossos”).
- despre femei: „Stau aşa şi dau din mână ca o pizdă din programul de Revelion” („Spre Ciocăneşti, Călăraşi”); „Mă duc în hol, deschid uşa şi-i arunc pantofii pe scara blocului, apoi geanta şi cam tot ce mai găsesc. Se repede din spate şi mă plesneşte, mă întorc şi-o prind de încheieturile subţiri. Mă scuipă în faţă şi mă priveşte cu furie, îmi aruncă provocarea ei care de obicei nu rămâne fără răspuns. Îi dau drumul şi-i frig o palmă. Începe să urle, caninul din dreapta e foarte ascuţit, arată ca un personaj malefic din Guild, cum ar fi, de exemplu, un dark-elf care îţi trage clapa, deghizându-se, şi-şi arată adevărata faţă, necrozată, abia când eşti în plină misiune. O iau de păr şi-o arunc pe hol, după care îi trag şi-un şut în cur” („Ninge în Tyria”); „Fantazez cum îmi iau avânt, mă îndrept în fugă spre bătrâna doamnă şi-i frig un cap în gură, după care o admir cum îşi culege proteza dentară de pe jos” („Duhul din lampă”); „Doamna Mona avea înspre 50 de ani şi semăna izbitor cu Miss Piggy, din Muppets: mică, grasă, cu buclele platinate atârnându-i fermecător peste rât, într-un permanent încremenit în timp, asemenea lui Ricky Martin” („Knossos”);
- despre socialiști: „am început să ne contrăm peste masă, pentru că ea era cam socialistă şi eu am o problemă cu ăştia, mi se pare că seamănă cu alea două ciori, Heckle şi Jeckle, stau şi comentează pe margine” („Scriu despre Ashbery”).
- despre armenii americani: „Din păcate, ploaia transformă întreaga vale într-un cazan cu noroi, aşa că seara am de-a face cu o turmă de porci care mânjesc pereţii, podeaua şi se aruncă încălţaţi în pat” („Duhul din lampă”).
Aș putea adăuga la aceste probe și acuzația de anti-speciism, pe care am văzut-o vehiculată pe Facebook datorită unui pasaj în care naratorul lui Bogdan-Alexandru Stănescu povestește ce le făceau băieții din cartier șobolanilor: „mă uit la faţa lui, la nasul ăla din care-i curg mucii mereu şi la dinţii lui galbeni, ca ai şobolanilor pe care-i belim când ies de la ghenă, după care jucăm fotbal cu ei, şi de fapt scopul e să-l nimerim pe celălalt cu şobolanul cât mai sus, mai aproape de faţă”.
Acum că am adunat atâtea citate, e timpul să ne întrebăm ce putem face cu ele.
Pentru un prim pas, am putea vedea care este rolul lor în carte.
Copilăria lui Kaspar Hauser nu este chiar un roman, așa cum am văzut că este descris, ci mai degrabă un volum de povestiri care au același personaj-narator aflat la diverse vârste și o relativă continuitate epică (uneori chiar în sensul de redundanță), dar nu și o continuitate de voce narativă. Astfel, în textele care prezintă copilăria lui Bobiță (identificat apoi alternativ și cu cele două prenume ale lui Bogdan-Alexandru Stănescu, Bogdan și Alexandru), stilul este mai încărcat metaforic, pe când în textele care îl prezintă la 20-30 de ani stilul este mai simplu, mai direct; în primele (cele din care Valeriu Nicolae i-a cules majoritatea citatelor) găsim de regulă o perspectivă narativă „cu”, care păstrează informația oferită cititorilor la nivelul perspectivei personajului narator din timpul evenimentelor relatate, pe când în textele ulterioare întâlnim de regulă o perspectivă narativă mai liberă, care comentează evenimentele, introducând astfel o distanță care în primele texte nu prea apare. Deși prin texte apar o serie de mărci autoficționale (inclusiv identitatea onomastică și diverse detalii vehiculate și prin texte nonficționale ale lui Bogdan-Alexandru Stănescu), discuția despre caracterul „autobiografic” al cărții mi se pare mai degrabă fastidioasă. În textul lui din „Libertatea”, Stănescu a amintit o serie de devieri față de propria biografie pe care le-a imprimat naratorului său; sigur, dar asta se întâmplă și în cărți subintitulate „memorii” sau „jurnal”, unde mărturiile nu trebuie luate sub titlul de fapte de o exactitate indiscutabilă, ci trebuie confruntate cu alte mărturii și documente pentru a li se stabili gradul aproximativ de plauzibilitate. Cu atât mai mult este dificil de stabilit caracterul „faptic” al unei cărți de ficțiune, oricât de mult ar apăsa aceasta pe mărcile de gen ale autoficțiunii. E suficient, pentru discuția de față, să observăm că autorul concret Bogdan-Alexandru Stănescu împarte cu naratorul său un background biografic comun în linii mari (au trecut cam prin aceeași lume/istorie/medii).
Cartea lui Bogdan-Alexandru Stănescu nu este o „frescă” a societății românești din anii ’80-’90-2000. Altfel spus, felul în care se raportează la aceasta nu este făcut din perspectiva unui narator omniscient, care își propune – ca Rebreanu în Răscoala, de pildă – să epuizeze într-un mod dialectic toate fețele unei societăți într-un moment istoric dat. Incursiunile lui Bogdan-Alexandru Stănescu în lumea din Copilăria lui Kaspar Hauser sunt făcute din punctul de vedere al unei subiectivități agresate din toate pozițiile, începând cu mediul familial toxic în care crește. De altfel, cartea are ca motto câteva versuri de Philip Larkin tocmai pe această temă:
„They fuck you up, your mum and dad.
They may not mean to, but they do.
They fill you with the faults they had
And add some extra, just for you.”
Dacă Bobiță, personajul-naratorul lui Stănescu, este traumatizat sistematic de la bun început de propria familie disfuncțională, pe care nu o cruță în niciun fel prin caracterizările făcute (cu excepția personajului mamei, scris cu majusculă), cu atât mai puțin s-ar aștepta de la el să-i trateze cu discernământ analitic pe Ceilalți, pe toți ceilalți. „Cea mai bună apărare este atacul”, după cum zice o vorbă din fotbal, este filozofia lui de viață; sau, cu o vorbă tot din fotbal, atribuită lui nea Imi (Emeric Jenei), „Nu-ți face iluzii ca să n-ai deziluzii”. Așa că discursul său (aparatul defensiv construit din cuvinte) este unul ofensiv și ofensator; să facă altfel ar fi fost „out of character”. De altfel, nici Bobiță însuși nu iese prea bine din carte. Pulsiunea lui este în primul rând una autodistructivă. Sfârșitul cărții îl arată omorând – fără nicio altă motivație decât cea de a-și face rău și sieși, de a se extrage printr-o crimă din circuitul/circul vieții pe care nu o mai suportă – un britanic beat întâlnit într-un pub din Grecia, pe care mai întâi îl stârnește printr-o insultă rasială. O astfel de interpretare integrează satisfăcător, cred, datele anecdotice și de limbaj ale cărții. Se poate specula suplimentar că autorul concret Stănescu a încercat să exorcizeze, prin traiectoria personajului-său-care-nu-este-el-însuși-dar-ar-fi-putut-fi, diverse traume biografice și istorice.
Dar cu aceasta nu se închide discuția. Problema mai abstractă care se pune după această interpretare a cărții lui Bogdan-Alexandru Stănescu privește, într-un sens mai larg, etica unui scriitor care folosește limbajul în felul problematizat de Valeriu Nicolae în articolul din „Libertatea”. Altfel spus, faptul că volumul de povestiri al lui Bogdan-Alexandru Stănescu are o logică internă nu înseamnă automat că logica lui externă nu poate fi discutată. Faptul că volumul, gândit și construit într-o anumită logică internă, apare într-o realitate în care rasismul anti-roma este o problemă reală și „tradițională”, cu o deja veche istorie, poate ridica întrebări legitime cu privire la alegerile făcute de autor. Are autorul X obligația morală să ia în considerație mijloacele prin care ajunge la un scop, ținând cont nu doar de logica artistică (internă), cât și de cea socială/politică în care apare și este citită cartea?
Aici s-au dat două tipuri de răspunsuri, pe două filiere argumentative.
Primul este că un autor nu are o astfel de obligație (morală, repet; comparațiile care s-au făcut pornind de la articolul lui Valeriu Nicolae cu „delațiunile” din comunism și în special din vremea realismului socialist al anilor ’50 sunt excesive, pentru că atunci, spre deosebire de acum, felul „corect” în care trebuie făcută arta era legiferat unilateral, dinspre o putere politică înarmată cu mai multe brațe represive către restul societății). Potrivit acestui punct de vedere, singura obligație a unui scriitor este față de sine, în rest să fie liber să exprime toate adevărurile, plăcute sau neplăcute, în formele artistice pe care le consideră nimerite.
Al doilea tip de răspuns este că libertatea unui scriitor este modulată de responsabilitatea (morală) față de problemele lumii în care-și tipărește cărțile, probleme care încarcă cel puțin o parte din cititorii potențiali. Și că aceste probleme ar trebui dacă nu reparate (ceea ce ar fi probabil utopic), atunci măcar „adresate” (scuze pentru barbarism). Un scriitor are mai multe posibilități de a se adresa acestor probleme agățate mai mult sau mai puțin incidental în cărțile sale: dacă consideră de pildă că ar fi prea didactic să le abordeze chiar în corpul cărții, preferând să păstreze ambiguitatea creatoare, o poate face în articole sau interviuri. Îmi vine în minte exemplul lui Adrian Schiop, care nu se mulțumește cu stilul intervenționist-autoreflexiv al naratorilor săi, ci reia problemele acestora și în interviuri sau articole – de pildă făcându-și autocritica pentru exotizarea romilor în Soldați. Poveste din Ferentari, deși nimeni nu i-o ceruse.
Deși este limpede, prin ceea ce scriu de obicei, de partea cărei linii de argumentație mă situez, nu vreau să contest legitimitatea celeilalte/celorlalte perspective. Amândouă pozițiile au fost ilustrate până acum în discuțiile duse în mare parte pe Facebook, atât de argumente verosimile, cât și de poziții dogmatice. Nu vreau să spun nici că adevărul este la mijloc, pentru că n-o cred. Dar adevărul este întotdeauna în mișcare, este – ar trebui să fie – dialectic. Cert este că lucrurile nu vor mai fi la fel după articolul lui Valeriu Nicolae, cu toate reproșurile locale legate de unele imprecizii care i se pot aduce. Că ne place sau nu, studiile pe teme de rasă vor juca un rol din ce în ce mai important pe scena academică sau generală din România. Discuția în fond nu este despre Bogdan-Alexandru Stănescu, ci despre întreaga literatură română și despre întreaga societate.
Ilustrație principală de Claudia Chiriță
