Într-o casă proaspăt reabilitată de pe strada J. L. Calderon din centrul Bucureștiului, mai multe fete și femei așteaptă să fie văzute și înțelese.
Expoziția Dușmance ale poporului, cu un design creat de Cosmina Goagea și Constantin Goagea în spațiul Memorialului Sighet de la București, strânge poveștile femeilor care au fost deținute politic în timpul comunismului. Maria, Iuliana, Nora, Aristina, Lucreția, Elena și multe altele și-au petrecut decenii, ba chiar un sfert de secol în închisoare. Au fost torturate, abuzate, au născut acolo. Unele dintre ele n-au mai ieșit niciodată din acel loc.
privirea
Cele două săli ce adăpostesc portretele și mărturiile deținutelor sunt învăluite în beznă. Fragmente din viețile acestor femei, parte dintr-o istorie mai mare, sunt înșirate pe niște plăcuțe negre, lângă chipurile lor supradimensionate. Până să-ți ridici privirea, ele deja te țintesc cu ochii din fiecare unghi al camerei: încruntate, surprinse, obosite, triste sau deznădăjduite. Unele, nu mai mari de vârsta de cinci ani, și-au păstrat chipul senin.
Sunt apariții fantomatice, ale căror contururi vin și pleacă, într-o lumină difuză. Fiecare portret are în spate un proiector și un ventilator, care le leagănă între viață și moarte, între claritate și confuzie. Pânzele și hârtia de calc redau imaginile pe vertical, ca și când protagonistele stau în fața ta și te privesc de la aceeași înălțime. Asta e una dintre intențiile echipei care s-a ocupat de designul expozițional: privirea lor trebuie să o întâlnească pe a noastră, pentru că trecutul ne privește pe toți, iar noi încă nu ne-am uitat la el suficient de mult cât să-l înțelegem.
În România comunistă, 5,31% dintre deținuții politic au fost femei. 1,25% dintre ele nu au mai ieșit niciodată din închisoare. 2% dintre toți deținuții politic au fost elevi de liceu, arată datele obținute de Centrul Internațional de Studii asupra Comunismului, ale cărui statistici pot fi consultate la expoziție.
Aproape jumătate dintre femeile arestate de regimul comunist din România erau casnice. Printre altele, au fost pedepsite pentru uneltire contra ordinii sociale (24,40%), favorizarea infracțiunii (5,45%), omisiune de denunț (3.90%), instigare publică (2,90%), răspândire de publicații interzise (1,41%). Din fișele lor de arestare știm că au fost soții și iubite care și-au ascuns partenerii, mame care nu și-au denunțat copiii, eleve cu opinii politice închegate, cetățene care au dat de mâncare cuiva urmărit de partid.
feluri de a rezista
„Să vă spun la Miercurea Ciuc cum era. Cu spălatul, ne ducea la duș pe toată lumea. Și acolo își băteau joc cum puteau. Eram sub duș, toate femeile, dădeau drumul la apă fierbinte de trebuia să te ferești, când te-ai pus iarăși sub duș, la o apă rece de gheață. Aveai zece minute la dispoziție. În zece minute, repede, să-ți speli ceva, să te speli. De multe ori nu apucam să ne spălăm pe cap. Din apa aceea, din litrul ăla de apă - vă spun o metodă cum ne spălam - îți umezeai părul, dădeam cu săpun, un pic, un pic te limpezeai și, după aceea, dădeai cu piaptănul până ieșea tot săpunul din păr. (...) din lenjeria intimă am făcut bucăți ca să folosim în loc de… alte probleme care… Nu exista să primești așa ceva sau să visezi la așa ceva.” —
Irina Cooș, elevă și membră a organizației anticomuniste de elevi Uniunea Tineretului Liber. A fost arestată în 1959 și condamnată la 20 de ani de muncă silnică. În ziua arestului avea 16 ani.
Torturate și abuzate, înghesuite în celule unde nu poți măsura timpul, femeile au încercat să păstreze legătura cu viața cum au putut. Și-au antrenat mintea cu rugăciuni sau au legat prietenii. „Își povesteau una alteia cărți și filme, își predau diverse lecții de limbi străine sau literatură. [Unele] erau închise pentru spionaj și înaltă trădare, lucraseră în ambasadele țărilor imperialiste, altele erau țărănci care fuseseră în rezistența din munți”, povestește arhitecta Cosmina Goagea, care a realizat design-ul expozițional al evenimentului alături de partenerul său, Constantin Goagea.
Au documentat împreună fenomenul detenției politice prin intermediul fișelor de la Securitate, interviurilor audio, cărților și fotografii de arhivă. „Fiecare contribuia la viața asta împreună, se îngrijeau de ceea ce li se întâmpla din punct de vedere emoțional și spiritual în comunitatea închisă”. Deținutele și-au transformat diferențele și inegalitățile dintre ele într-o formă de solidaritate.
În expoziție nu găsești nicăieri cuvântul „legionar”, care e pe buzele unora atunci când vorbesc despre rezistența anticomunistă. „Nu au fost în munți doar legionari, nici măcar cei mai mulți, cum au încercat unii să susțină, ci și țărăniști, liberali, inclusiv dintre cei care au fost în formațiunea tătărăsciană, mulți oameni care cel puțin formal erau de stânga, destui chiar trecuți prin structurile comuniste sau prin organizațiile de masă controlate de Partidul Comunist Român”, explică istoricul și cercetătorul Dorin Dobrincu. Nici arhitecta Cosmina Goagea nu a găsit, în documentarea sa pentru proiect, vreo mențiune explicită despre legionarii care au făcut parte din rezistență: „E important să înțelegem la nivel politic de ce, dar e important și ce s-a întâmplat, faptul că nimic nu justifică atrocitățile și crimele, niciun fel de ideologie. Asta e cumva o lecție pe care eu am învățat-o din lucrul cu subiectele astea și cu muzeele comunismului: nimic nu justifică nedreptatea, crimele, abuzurile”, spune ea.
obiectele care au supraviețuit
De două decenii, Cosmina și Constantin Goagea pun la cale expoziții, intervenții și instalații în spațiul public. În munca lor, au avut de-a face mereu cu alte domenii de cercetare și au încercat să aducă studiul despre viața orașului mai aproape de publicul larg.
În 2019 au vizitat închisoarea de la Sighet, una dintre faimoasele spații ale torturii din perioada postbelică. Ridicată la sfârșitul secolului al 19-lea, închisoarea a devenit în anii ‘40 ai secolului trecut un spațiu al torturii pentru deținuții politic din perioada comunistă. Aici și-au dus pedepsele intelectuali și politicieni ale căror viziuni nu erau compatibile cu ideologia Partidului Comunist Român, majoritatea bărbați cu funcții de putere în stat, cum ar fi Iuliu Maniu — fost prim-ministru și președinte al Partidului Național Țărănesc, Constantin Argetoianu — fost ministru al justiției, Constantin Brătianu — istoric și profesor universitar.
Deși nu avem cifre oficiale pe care să ne bazăm atunci când evaluăm amploarea fenomenului rezistenței anticomuniste, știm că pedepsirea și disciplinarea celor considerați nesupuși de către regimul totalitar aveau loc în închisori, centre de anchetă, lagăre și colonii de muncă forțată, centre de deportare și domiciliu obligatoriu. Mai târziu, în anii ‘80, detenția în azile psihiatrice era metoda de control cea mai folosită de regim. Vinovăția celor condamnați era uneori fictivă și consta în simplul fapt că ei contestau puterea politică dominantă. „Între luptătorii anticomuniști s-au aflat oameni cărora nu li s-ar fi putut reproșa nimic într-un stat de drept, dar într-unul comunist deveneau automat culpabili pentru ceea ce erau, pentru ceea ce făcuseră”, explică istoricul și cercetătorul Dorin Dobrincu, care are un doctorat pe subiectul rezistenței armate anticomuniste. „Au fost militari și țărani, preoți și muncitori, avocați și comercianți, bărbați mai ales, dar și femei, tineri și bătrâni, uneori copii”, mai scrie el.
Recensământul populaţiei concentraţionare din România în anii 1945–1989, unde găsim o statistică provizorie cu un eșantion de 71,056 de fișe penale din arhiva Centrului internațional de Studii asupra Comunismului-Memorialul Sighet, arată că peste 37% dintre condamnați au făcut închisoare corecțională, 9% muncă silnică; cei mai mulți dintre ei din motive juridice nespecificate (32,6%), uneltire contra ordinii sociale (30%), trecerea frauduloasă a frontierei (4,37%), agitație (2%) sau omisiune de denunț (1,46%). Deținuții politic au fost răspândiți în 32 de închisori. Studiul documentelor de arhivă continuă, iar în prezent, au fost parcurse 82.612 de fișe, conform datelor afișate la expoziție.
Cosmina și Constantin Goagea au fost impresionați în special de obiectele deținuților, care le-au aparținut înainte de a intra în închisoare sau cu care [unii] au reușit să iasă. Printre valize, cărți de rugăciuni și batiste, Cosmina și-a oprit privirea pe o piesă de șah cusută cu sârmă pe un material textil. Improvizațiile cu sârmă sau bucăți de os, create într-un loc unde se sărbătoreau distrugerea și moartea, au devenit gesturi de supraviețuire. „Piesa în sine reprezenta o nevoie de normalitate și de a-ți ține mintea întreagă și ocupată cu ceva care să aibă încă un sens, într-o lume care nu pare să mai aibă vreunul”, mai spune arhitecta. „Obiectele mai arată și o mare solidaritate, o grijă și o delicatețe”, crede ea. „E un fel de a-ți păstra încă umanitatea dincolo de zidurile închisorii și de a încerca să continui o serie de ritualuri și obiceiuri bune din viața normală”.
Obiectele fac parte și din expoziția deschisă la București. Batiste, șosete, eșarfe și veste din lână erau improvizate pe ascuns și oferite în dar colegelor de celulă care nășteau. Unele dintre ele sunt expuse în mansarda spațiului expozițional și ajungi la ele la finalul vizitei, după ce ai privit oamenii și ai citit poveștile lor despre dezumanizare.
Povestea e un fel de a rezista și-n afara închisorii. Istoria orală prinsă în jurnalele, cărțile și interviurile supraviețuitoarelor ne ajută să ne înțelegem mai bine trecutul, să nu-l uităm și să ne vindecăm. Cele care și-au povestit perioada de detenție au găsit în cuvinte puterea de a fi din nou stăpâne peste istoria lor de viață, asupra căreia pierduseră controlul odată cu arestarea.
„Femeile care au scris și au dat interviuri au privit drept în față perioada respectivă, faptele și experiențele prin care au trecut atunci. Ne-a preocupat foarte mult privirea asta frontală, curajul și echilibrul la care poți ajunge să te uiți la o traumă din viața ta și să vorbești despre ea”, explică Cosmina Goagea.
Fotografii de Andrei Mărgulescu.
Expoziția Dușmance ale poporului poate fi vizitată până la sfârșitul lunii martie. Intrarea este liberă.
