Dacă ești ca mine probabil ai auzit prima dată despre Determinat, de Robert Sapolsky în video-eseul lui pe acest subiect a lui Cătălin Moise. Acolo, Moise explica practic cum în cele două cărți ale sale, Behave și Determinat, Sapolsky ajunge la concluzia neliniștitoare că poate că noi nu înțelegem cu precizie mariajul dintre natură și cultură care generează fizica și chimia care stau la baza comportamentului uman, dar asta nu înseamnă că această însoțire nu există. Și, mai mult de atât, faptul că există un sine separat, un liber-arbitru, care îi spune biologiei ce trebuie să facă, e o iluzie.
După, Behave, la editura Publica, anul acesta a fost tradus în română de Dan Crăciun și Determinat. Cartea oferă o minunată sinteză a ceea ce știm despre modul în care funcționează conștiința: cum se întrepătrund într-o strânsă urzeală rațiunea și emoția, stimulul și reacția într-un anumit moment și de-a lungul întregii vieți. Unul câte unul, Sapolsky atacă toate argumentele majore care susțin liberul-arbitru și le desființează.. El ne arată că din ce în ce mai puține lucruri sunt „vina” cuiva; de exemplu, vreme de secole am crezut că episoadele de criză epileptică erau semnul unei posedări demonice.
Totuși, după cum recunoaște el, este foarte greu și uneori imposibil să ne desprindem de zelul cu care îi judecăm pe ceilalți și pe noi înșine. Sapolsky aplică noua înțelegere a vieții dincolo de liberul- arbitru unora dintre problemele esențiale legate de pedeapsă, moralitate și buna conviețuire dintre oameni. În cele din urmă, susține că a ne duce viața de zi cu zi recunoscând că nu posedăm liber-arbitru va fi o încercare monumental de dificilă, dar acest lucru nu va duce la lipsă de sens și rău existenția, ci va face posibilă o lume mult mai plină de omenie.
Robert M. Sapolsky este autorul mai multor lucrări de nonficțiune, printre care A Primate's Memoir, The Trouble with Testosterone și De ce nu fac zebrele ulcer. Cartea sa, Behave, a devenit bestseller New York Times și a fost declarată cea mai bună carte a anului de The Washington Post și The Wall Street Journal. Este profesor de biologie și neurologie la Universitatea Stanford și se numără printre cei care au beneficiat de „Genius Grant” a MacArthur Foundation. Locuiește la San Francisco împreună cu soția.
Citește un fragment din cartea sa Determinat.
Pe când eram la colegiu, eu și prietenii mei aveam o anecdotă pe care ne-o repetam frecvent; suna cam așa (iar repetarea ei era atât de ritualică încât am bănuiala că o reproduc aproape cuvânt cu cuvânt, neschimbată după 45 de ani):
Așadar, se pare că William James ținea o prelegere despre natura vieții și univers. După curs, o femeie în vârstă s-a îndreptat spre el și i-a spus: „Domnule profesor James, ideea pe care o susțineți este total greșită”.
La care el a întrebat-o: „Cum așa, doamnă?”
„Lucrurile nu stau câtuși de puțin așa cum ați spus”, i-a răspuns ea. „Lumea stă pe o țestoasă uriașă.”
„Hm”, a spus James stupefiat. „Poate că așa o fi, dar țestoasa pe ce stă?”
La care ea i-a răspuns triumfătoare: „Degeaba, domnule profesor James. Sunt numai țestoase, una peste alta, la infinit!”
Ah, cât de dragă ne era acea poveste, pe care o spuneam întotdeauna cu aceeași intonație. Credeam că ne făcea să părem amuzanți, profunzi și cuceritori.
Foloseam anecdota în batjocură, ca pe o critică acidă adresată unei persoane având o credință de nezdruncinat în ceva ilogic. Să zicem că eram în sala de mese și cineva tocmai rostise un nonsens, după care, încercând să își susțină ideea, spusese lucruri și mai absurde. Inevitabil, unul dintre noi urma să-i replice arogant „Degeaba, domnule profesor James!”, iar persoana ridiculizată, care auzise stupida noastră anecdotă în repetate rânduri, răspundea inevitabil: „Să ți-o trag, ascultă ce-ți spun. Ideea chiar are sens.”
Iată ideea acestei cărți: în vreme ce poate să pară absurdă și ridicolă încercarea de a explica ceva recurgând la o infinitate de țestoase cocoțate una peste alta, în realitate este mult mai ridicol și mai absurd să crezi că undeva în străfunduri există o ultimă țestoasă plutind în aer. Știința comportamentului uman arată că țestoasele nu pot pluti în aer; într-adevăr, sunt numai țestoase, una peste alta, la infinit.
Cineva se comportă într-un fel particular. Poate că purtarea sa este minunată și însuflețitoare, poate că este groaznică, poate să pară astfel doar în judecata unui observator din afară sau poate fi cu totul banală. Iar noi punem frecvent aceeași întrebare fundamentală: de ce a survenit acel comportament?
Dacă socotiți că țestoasele pot să plutească în aer, răspunsul este că așa s-a întâmplat, că nu există nicio cauză în afară de faptul că acea persoană a decis pur și simplu să inițieze acel comportament. Știința a oferit recent un răspuns mult mai riguros și când spun „recent” mă refer la ultimele câteva secole. Răspunsul este că acel comportament a avut loc întru- cât ceva care l-a precedat a cauzat manifestarea lui. Și de ce a survenit acea circumstanță anterioară? Fiindcă ceva care a precedat-o a cauzat manifestarea ei. Cauzele ei antecedente se înlănțuie mereu mai adânc în trecut, nefiind de găsit o țestoasă plutind în aer sau o cauză necauzată la rândul ei. Sau, după cum cântă Maria în Sunetul muzicii, „nimic nu răsare din nimic, nimic să facă asta n-ar putea vreodată”.
Repet, când vă comportați într-un anumit fel particular, adică ori de câte ori creierul vostru a generat un comportament particular, explicația rezidă în determinismul din clipa imediat precedentă, cauzat și el de un determinism anterior, rezultatul altui determinism și tot așa la nesfârșit. Abordarea din această carte își propune să arate cum funcționează acel determinism, să exploreze modul în care biologia asupra căreia nu dețineți niciun control, interacționând cu un mediu pe care nu-l controlați câtuși de puțin, v-a făcut să fiți cei care sunteți. Și, când oamenii susțin că există cauze necauzate ale comportamentului vostru, pe care le numesc „liber-arbitru”, (a) nu au reușit să recunoască ori nu cunosc determinismul ascuns de sub suprafața lucrurilor și/sau (b) au ajuns la concluzia eronată că aspectele ezoterice ale universului care funcționează nedeterminist pot să explice caracterul, profilul moral și comportamentul vostru.
Odată ce operați cu ideea că fiecare aspect al comportamentului are cauze anterioare și deterministe, observați un comportament și puteți răspunde la întrebarea de ce s-a produs: după cum tocmai am afirmat, datorită acțiunii neuronilor din această sau din acea parte a creierului în secunda precedentă. Iar în secundele până la minutele anterioare, acei neuroni au fost activați de un gând, o amintire, o emoție sau de stimuli senzoriali. Iar în orele până la zilele precedente comportamentului, hormonii din circulația voastră sangvină au dat formă acelor gânduri, amintiri și emoții și au modificat sensibilitatea creierului vostru față de stimulii ambientali. Și în lunile până la anii anteriori, experiența și mediul au schimbat modul în care funcționează acei neuroni, făcându-i pe unii să înmugurească noi conexiuni și să devină mai excitabili, cauzând efecte contrare în cazul altora.
Iar de acolo dăm timpul înapoi cu decenii ca să identificăm cauzele antecedente. Explicația motivelor care au determinat acel comportament necesită să recunoaștem modul în care în adolescența voastră o zonă esențială a creierului era încă în construcție, modelată fiind de socializare și aculturație. Și mai în urmă găsim experiența din copilărie, care vă modelează construcția creierului, aceeași regulă aplicându-se apoi şi mediului vostru fetal. Într-un trecut și mai îndepărtat, trebuie să avem în vedere genele pe care le-ați moștenit și efectele lor asupra comportamentului.
Dar încă nu am terminat. Pentru că tot ce s-a petrecut în copilăria voastră, începând cu îngrijirea maternă în minutele de după naștere, a fost influențat de cultură, ceea ce implică deopotrivă factorii ecologici care, timp de secole, au influențat tipul de cultură pe care au inventat-o strămoșii voștri și presiunile evolutive care au modelat specia căreia îi aparțineți. De ce a survenit acel comportament? Din cauza interacțiunilor biologice și ambientale din cele mai vechi timpuri.
O teză centrală a acestei cărți afirmă că acelea sunt toate variabile pe care le controlați în mică măsură sau deloc. Nu puteți decide toți stimulii senzoriali din mediul vostru, nivelul hormonilor voștri din această dimineață, dacă ceva traumatizant s-a petrecut în trecutul vostru, statusul economic al părinților voștri, mediul vostru fetal, genele voastre, dacă strămoșii voștri au fost agricultori sau crescători de animale. Îngăduiți-mi să formulez această idee mai cuprinzător, în acest moment probabil prea cuprinzător pentru majoritatea cititorilor: nu suntem nimic mai mult sau mai puțin decât destinul cumulativ, biologic și ambiental, asupra căruia nu deținem niciun control, care ne-a adus până în orice moment.
[…]
Scopul meu nu e să vă conving de faptul că nu există niciun liber-arbitru; e suficient dacă veți concluziona că există mult mai puțin liber-arbitru decât se presupune în general când ne raportăm la chestiuni importante.
[…]
Imaginați-vă o ceremonie de absolvire a unei universități. Aproape de fiecare dată emoționantă, în pofida platitudinilor, frazelor standard și a elementelor de kitsch. Fericirea, mândria. Familiile ale căror sacrificii par acum să fi meritat a fi făcute. Absolvenții care au fost primii din familiile lor ajunși să termine liceul. Cei ai căror părinți emigranți asistă la ceremonie radioși în sariurile, dashikiurile sau barongurile lor transmit mesajul că mândria lor din prezent nu diminuează mândria față de trecutul lor.
Apoi remarcați pe cineva. Printre familiile grupate după ceremonie, proaspeții absolvenți pozându-se cu Mama Mare în scaunul ei cu rotile, exploziile de îmbrățișări și hohote de râs, vedeți persoana de undeva mult în spate, un ins din echipa de curățenie, care strânge în tomberoane gunoaiele împrăștiate în perimetrul evenimentului.
Alegeți la întâmplare oricare dintre absolvenți. Faceți puțină magie astfel încât această persoană care colectează gunoiul să-și fi început viața cu genele absolventului. Faceți același lucru cu uterul în care a petrecut nouă luni și consecințele sale epigenetice manifeste toată viața. Luați și copilăria absolventului – plină de, să zicem, lecții de pian și seri de jocuri în familie în loc de, să zicem, pericolul de a se culca flămând, de a rămâne pe drumuri sau de a fi deportat din cauza lipsei documentelor. Să mergem până la capăt astfel încât, pe lângă faptul că omul de la salubritate a dobândit trecutul absolventului, absolventul va fi dobândit trecutul celuilalt. Schimbați și toți factorii asupra cărora cei doi nu exercită niciun control și veți face schimb de locuri între cine va purta roba de absolvire și cine va umple tomberoanele cu gunoaie. Iată ce înțeleg eu prin determinism.
Și de ce este important acest lucru? Fiindcă știm cu toții că absolventul și persoana de la salubritate ar face schimb de locuri. Și deoarece, cu toate acestea, rareori reflectăm asupra acelui tip de fapte; îl felicităm pe absolvent pentru toate reușitele sale și ne ferim din calea gunoierului fără să-i aruncăm măcar o privire fugară.
Imgaine principală preluată de pe Pexels.
