În care un urbanist din Prelungirea Ghencea încearcă să-și salveze cartierul copilăriei din vârtejul interacțiunilor umane ce-l remodelează azi.
Filmul copilăriei
Mi-am dorit mereu să fac un film în cartierul meu, care să idealizeze ce avea el mai frumos. Nu ştiu dacă orice copilărie e frumoasă, indiferent de loc, însă eu simt că acolo s-au pierdut nişte spaţii vitale. Şi, odată cu ele, nişte feluri de a fi care îi ţineau pe oameni împreună în ciuda întunericului de la 8 la 10 seara. Când vreau să am nişte luminiţe de Crăciun în suflet, îmi pun în minte filmele cu maidanele dintre blocurile Prelungirii Ghencea. Acolo se derulau scene pe care nimeni n-a ştiut să le pună pe pelicula.
În nopţile de iarnă ningea tăcut, vântul nu respira, pe stratul de zăpadă roiau puncte colorate de lumină, de la becurile încă galbene. M-aş fi plimbat prin zăpadă toată noaptea, dar îmi părea şi rău să-i stric suprafaţa netedă.
Stăteam zilnic în scară cu Marian de la 3, Vali de la 9 şi Fursec de la parter. Colectam impresiile vieţii noastre cotidiene: „Maaamă, ai văzut ce bubuitoare şi-a făcut Răzvan de la scara cealaltă?” Fursec s-a ambiţionat şi a plusat: a pus apă peste un bulgăre mare de carbid în cadă, acesta s-a dizolvat şi a curs pe canalizare. După care i-a dat foc. A urmat o bubuitură nemaiauzită, am fugit la el la uşă, era speriat, dar ochii îi sclipeau de excitare. Suflul proiectase cazanul de rufe de pe gura canalizării în chiuvetă, care se rupsese în două. Cele două părţi atârnau fiecare de capul ei. Cam nasol.
Mai bine făceam cazemate şi tunele în zăpada din grădină, de unde ne spărgeam fețele cu bulgări. Sau ne dădeam pe derdeluş ore în şir, era cea mai apropiată senzaţie de cea a zborului. Odată am căzut pe spate, am dat cu capul de gheaţă şi mi-am pierdut cunoştinţa. Când m-am trezit se făcuse seară şi deasupra mea erau multe fețe curioase de copii. Șuncu de la 4 m-a dus acasă, mă tot punea să număr câte degete îmi arată şi să-i spun cum mă cheamă.
Vara stăteam la bară. Bara de bătut covoarele. Stăteam agăţaţi ca maimuţele şi povesteam. Acolo şi-a încolăcit prima oară Mihaela de la 7 picioarele în jurul lui Florinel de la 6, să vadă dacă are forţă să atârne cu ea în braţe. Era în joacă, dar gestul ne-a cam surprins pe toţi, inclusiv pe ei doi.
Terenuri de fotbal aveam pe alese, era plin cartierul. Cel mai mare era chiar în faţa blocului, lumea trăia în zbieretele constante ale copiilor. Cel mai nefericit a fost un nene care a primit o minge de la distanţă în punga plină cu ouă. Mi-a fost milă de el, îmi imaginam că vroia să facă cremă de zahăr ars de toţi banii pentru cei 5 copii.
Dar eu eram tare la tenis cu piciorul. Puneam fileu de-a curmezişul străzii şi când trecea vreo Dacie, ridicam fileul, iar şoferul apleca instinctiv capul. Tot pe stradă aruncam pocnitori confecţionate de noi din şurub, piuliță, pungă şi catran. Lăsau stele negre pe asfalt. Sau, mai simplu, băteam o gaură cu un cui în asfalt, o umpleam cu catran, puneam cuiul deasupra şi lăsam un cataroi să cadă peste el. Eu nu mi-am pierdut niciun ochi.
Jucam şotronul, frunza, desenam pe asfalt, trăgeam în ciori cu crăcanul cu invizoace, cu pistol făcut din cârlige de rufe, respectiv cu praştia sau organizam vânători cu ţevi cu cornete, pe echipe. Astea erau cele mai spectaculoase, alergam prin tot cartierul unii după alţii.
Vecinele se strângeau pe băncuţele din faţa blocului şi îşi întrerupeau conferinţele doar ca să privească în sacoşele celor care intrau în bloc. Vecinii alternau şpriţul cu turneele de table lângă chioşcul de îngheţată. Au fost zmei până am împlinit eu vreo 11 ani, după care i-am bătut sistematic, erau moşii livizi de ciudă.
Prima oară am fumat în spatele blocului, lângă centrala termică.
Câteodată ne mai întâlneam şi indoors. Fie la Cinema Favorit, fie acasă la nea Aurică, atunci când dădea video. Intrarea costa cam cât o pâine. Acolo am văzut primul film la video: „Hercule în New York”. Într-o zi l-a luat miliţia, a plătit amendă cam echivalentul a 3 seri de video.
Dispariţia spaţiului, a comunităţii, a oamenilor şi viceversa
După Revoluţie, toate astea au început încet, dar ineluctabil, să dispară. Când eram mic, apartamentul meu comunist cu voci de vecini omniprezente prin pereţii subţiri şi cu gândaci care nu găseau mai nimic de mâncare în bucătărie avea măcar avantajul că se prelungea până hăt departe cu spaţiul public. În fine, mai corect e să spun: cu maidanul, acel no man's land produs de dictatura comunistă. Spaţiul tuturor şi al nimănui, pe care ni-l apropriam cum ne trecea prin cap. Aşa se face că ne cunoşteam între noi pe o rază de câteva staţii de autobuz.
Astăzi apartamentul meu are pereţii mai bine izolaţi, gândacii sunt rari, cred că nici nu le place mâncarea de-acum. El nu mai este prelungit de maidan, ci de televizor şi calculator. Maidanul a dispărut. În locul lui sunt maşini, nu văd niciodată oameni în preajma lor, n-ar avea loc să treacă. Iar în locul cinema-urilor de cartier, locuitorii îşi pot scoate singurătăţile la plimbare în bănci, farmacii şi săli de jocuri.
Prin anii '90, într-un butic din Costineşti unde intrasem să cumpăr apă, un domn mare şi burtos, în maieu negru de firmă, care-şi ţinea cu o mâna fiul şi cu cealaltă cheia de la limuzină, i-a strigat în mod repetat tânărului timorat de la casă că e un sclav. "Sclavule!" Băiatul îndrăznise să-i ceară o bancnotă mai mică ca să nu dea tot măruntul din casă. Am văzut genul asta de interacţiune socială reproducându-se cu ajutorul spaţiilor urbane pe care le-a zămislit din plin România în ultimele două decenii. Poate n-avem bani pentru şosele şi librării, dar avem zăcăminte enorme de duşmănie, dispreţ şi egoism, cât să ne batem pe un loc de parcare sau să tăiem ultimul copac de pe stradă.
Aşadar, în plan geografic, oraşul meu Bucureşti arată că un clown cu zâmbet larg şi trist. Plin de petice colorate care încearcă să-i ascundă găurile. La mine în cartier, parcul Moghioroş este amputat de terase de lux, iar locuitorii finanţează fără să ştie din taxele lor construcţii şi amenajări absurde; în centru, Cişmigiul situat sub fereastra domnului în maieu negru de firmă are noroc de intervenţii minimale: panseluţe proaspete în fiecare primăvară (care au costat, ce-i drept, în toate parcurile din sectorul 1,3 milioane de euro în ultimii 7 ani). În timp ce pe calea Victoriei, bucureştenii care-şi permit spirit civic protestează prin artă împotriva agresării pistelor de biciclete, la Răzoare vecinii mei de cartier aşteaptă de ani de zile să iasă din ambuteiaj ca să ajungă la serviciu. Unii au reuşit chiar în prealabil să treacă de Prelungirea Ghencea... (Culmea absurdului: ar ajunge mult mai repede cu bicicleta în centru, dacă strada n-ar fi ocupată de maşini bară la bară.)
În plan uman, adică pe cealaltă faţă a monedei, prietenii mei bucureşteni se împart pe categorii care nu se amestecă. Chiar antagonice. Unora hold-up-ul global din 2008 le-a transformat viaţa într-o cursă cu sufletul la gură pentru plata ratelor la o casă pe care nu şi-o permit. Am şi prieteni care n-au reuşit niciodată să iasă din cartier, stau în acelaşi bloc unde s-au născut, uneori încă cu părinţii, şi supravieţuiesc cu un pumn de bani pe care nu-l pot numi salariu. În centru nu ajung cu anii, le-ar fi jenă să meargă pe Lipscani şi să nu consume de un 50 de lei acolo. Dar se poate şi mai rău: Marian de la 7 nu şi-a permis nici măcar luxul periferiei bucureştene şi s-a mutat într-un oraş mic, unde contemplă timpul. Apoi, am şi prieteni care au reuşit să iasă din cartier, să aibă o profesie sau o afacere frumoasă şi bani îndeajuns cât să aleagă cum şi unde trăiesc. Ei sunt doar o mică minoritate. Şi se luptă pentru un loc în centrul Bucureştiului, plus încă 2-3 cartiere „bune”, cu imobiliarele şi cu domnul în maieu negru de firmă. Cel care dirijează politicile oraşului de aproape trei decenii.
La reconquista
Prin anii '90 am cunoscut o tânără arhitectă angajată în ministerul nu-mai-ştiu-cum care se ocupa cu construcţiile şi spaţiul public (ministerele au tot fuzionat şi au tot fost rebotezate). Cum centrul universului meu era Prelungirea Ghencea, mă năpădeau idei mari să-l înfrumuseţez. Idei stârnite de senzaţia istorică de libertate şi deschidere pe care am trăit-o cei care am prins revoluţia. I-am propus amicei mele un proiect nemaivăzut, care să stârpească pe cel mai mare duşman al nostru: gri-ul blocurilor. Visam şi visez încă să salvez ce era bun din copilăria mea. Să-mi salvez prietenii de sărăcie, de violenţă şi de sinistrele cutiuţe de chibrituri în care am crescut. Nu ne puteam refugia toată viaţa pe maidan, trebuia să transformăm spaţiul locativ în case. Să transferăm culoarea şi creativitatea vie a maidanului pe faţadele blocurilor. Să devenim proprietari în act.
Proiectul propunea să invite ministerul artişti care să facă picturi şi desene pe faţade, iar finanţarea să vină de la companii private. Ele ar fi fost în schimb menţionate ca sponsori pe plăcuțe puse pe blocuri, împreună cu numele lucrării şi artiştilor.
Amica s-a gândit, a întrebat, a calculat, s-a sfătuit şi după câteva zile mi-a spus că îi place ideea, că ar fi tehnic realizabilă, dar că a ajuns la concluzia că e imposibil de organizat de către minister. „Băi Cristi, pentru şefii mei fiecare zi, fiecare oră înseamnă multe mii de dolari, ei aprobă doar proiecte de unde le ies mulţi bani. Proiectul tău e foarte frumos, dar prea complicat şi nu prea le iese profit...”
Pe vremea aia ideea de lupta anti-corupţie nu încolţise încă în mintea neamului. Şi nici nu exista Facebook, să mă indignez în piaţă publică. Am luat-o ca pe o informaţie, am dat din cap că „incredibil, nenică”, dar m-a trecut totuşi şi un fior de fascinaţie pentru materialismul istoric de rit nou, care regrupa resursele mai ceva ca un tsunami. Adică unii strângeau de-o bancă, în timp ce eu o ardeam cu nuanţele de gri.
Să fie totuşi o coincidenţă că după mulţi ani am absolvit filozofia şi m-am specializat pe teorii ale spaţiului şi antropologie urbană? Aşa am aflat de Henri Lefebvre, care spunea că spaţiul este produs social. Şi că asta ne afectează percepţiile pe care le avem asupra lui, precum şi practicile noastre spaţiale. În plus, spaţiul asta produs social este şi mediul care reproduce relaţiile dintre oameni. De exemplu, într-un spaţiu aşa cum l-a lăsat Euclid poate nu ţi-ar veni ideea să asfaltezi un parc ca să construieşti un mall, să te împingi la coadă la îngheţată sau să-ţi completezi familia cu trei SUV-uri, ca să nu te faci de râs în trafic. Dar spaţiul nu e unul şi euclidian, ci e o sumă de construcţii sociale, produse ale complicatelor noastre interacţiuni în societate. Prin urmare, sunt imaginabile şi perfect explicabile situaţiile de mai sus. Ca şi, în general, bolile cronice ale oraşului. Tipuri anume de interacţiuni umane determină boli specifice ale spaţiului pe care îl construiesc şi, invers, bolile spaţiului perpetuează acele tipuri de interacţiuni.
Ce-ar mai fi deci de încercat în Bucureşti? Tot, orice. Un bun prieten spera acum vreo 15 ani să iasă primar un nebun sau un cretin care să distrugă cartierele din nebunie şi incompetenţă. Ca Ceauşescu. Să o luăm de la zero. Atunci mi-a plăcut ideea. Acum mi-ar fi teamă, pentru că în loc n-am putea pune decât imaginea arhitectonică a defectelor societăţii. Rezultatul ar putea fi şi mai rău.
Bucureştiul are particularitatea că e un oraş cu un plan urbanistic haotic, înecat în scheme de interese pecuniare pe care nimeni nu le mai înţelege. Asta are şi avantaje, e mai uşor să experimentezi. El oricum nu poate fi revoluţionat tot deodată, cum promit politicienii în campanie. Revoluţiile nu pot fi decât mici şi ca urmare a ideilor şi iniţiativelor unor grupuri concrete şi locale. Tot Lefebvre spunea că revoluţiile nu pot avea succes decât dacă produc tipuri noi de spaţializare. Aşadar, primul pas e ca grupurile cu iniţiativă să-şi transfere ideile la nivel spaţial. De exemplu, dacă faci o asociaţie care promovează mersul pe bicicletă, să construieşti un atelier non-profit, unde să poată oricine să-şi repare bicicletă pe câţiva lei. Sau dacă lupţi să-i ajuţi pe toxicomani, să convingi o autoritate locală să le acorde un spaţiu în care să-şi găsească un sens în viaţă, în afară de droguri. Sau să vorbeşti cu cei de la asociaţia pentru biciclişti, să-i accepte să lucreze la atelierul lor de biciclete. Etc.
Idei sunt multe, exemple se găsesc în atâtea oraşe de pe glob. Din păcate, Bucureştiul excelează la prădarea spaţiilor şi clădirilor publice. E o etapă, nu se ştie când va fi depăşită. E un moment în care îţi trebuie foarte multă creativitate să obţii în folosinţă un spaţiu care, transformat, să catalizeze o schimbare mai mică sau mai mare în organismul oraşului şi al comunităţii.
Foto main: Bogdan (Wikimedia Commons)
