Peter Burke a mai scris cărți de istoria socială a cunoașterii și nu sunt rele. Nu sunt nici revelatorii, dar în didacticismul lor cuminte, își fac treaba. Are o Istorie socială a cunoașterii în două volume, care rezumă chibzuit și cu moderație în idei, nucleele de cercetare ale unui câmp disciplinar vast. Pentru că disciplina istoriei culturale cuprinde teritorii largi și are margini estompate, care o fac să se reverse regulat în alte discipline, Peter Burke trebuie să citească mult. Și citește într-adevăr, citește tot, deși, tocmai pentru că își consumă atâta timp din activitatea sa intelectuală citind, are mai degrabă o structură de enciclopedist și de ordonator, nu de teoretician sau istoric. Adevărul e că găsești rareori istorici care să nu fie copleșiți de rutina bibliografică și încă și mai puțini care să iasă întregi din această muncă, păstrându-și teafără abilitatea de a reuni într-o intuiție sintetică ce anume au aflat în lungii ani de lectură. Eric Hobsbawm mă gândesc c-a făcut-o, dar Burke nu e Hobsbawm, iar istoria lui a polimatiei publicată la noi în 2021 poartă toate indiciile intențiilor generoase ale autorului ei, deși foarte puțin din ce a intenționat.
Altfel, premisa cărții e interesantă. Avem multe istorii ale marilor erudiți și erudite, dar o privire de ansamblu asupra problemei lipsește; cartea lui Burke se anunță de altfel ca fiind „prima istorie a polimatului occidental”. De-aici încolo ai, ca istoric, mai multe probleme, printre care și una de definiție: anume ce incluzi în clasa polimaților și ce nu. Peter Burke identifică 500 de personalități din ultimele cinci secole, pe care le definește destul de vag ca polimate, fiindcă au avut ambiția să ia în stăpânire mai multe domenii ale cunoașterii. E conștient că definiția unui domeniu de cunoaștere e delimitată istoric și se schimbă, așa că-și ajustează istoria în consecință și ne arată, în esență, în ce fel a evoluat în cultura Occidentală (cu câteva halte în Asia și Americi) tensiunea continuă dintre nevoia specializării și ambiția sintezei multidisciplinare.
„Ne arată” e, poate, prea mult spus, fiindcă primele două sute de pagini ale cărții sunt rareori altceva decât intrări biografice, punctate de considerații foarte rezumative de istorie instituțională. Burke își ia sarcina în serios și insistă să-ți spună câte ceva despre aproape fiecare dintre polimații aleși. Fiindcă aceștia sunt în număr de 500 și cartea n-are nici 300 de pagini, legile aritmeticii ne spun că din aproape fiecare pagină afli despre doi, trei polimați mai răsăriți. Și chiar așa este. Majoritatea acestor intrări n-au însă mai mult de un paragraf, rareori depășește vreuna o pagină, iar tabloul final e foarte fragmentat. Despre Pitagora aflăm că Heraclit l-a făcut „prințul impostorilor”, despre Philip Sidney c-a fost soldat și poet, despre Agrippa că avea un câine negru și că a fost luat ca model pentru Faust cel din mituri, Leonardo da Vinci abia dacă putea citi latinește, suedezul Olof Rudbeck „a fost un băiat voinic”, Kepler a scris un roman, iar Marvin Minsky „declara într-un interviu că îi plăcea «să învețe lucruri noi», deși «celor mai mulți oameni nu le place să învețe ceva nou»”, din care se înțelege că Marvin Minsky nu era ca restul oamenilor.
Povestea care leagă toate aceste biografii e, deși veche și cunoscută, ceva mai interesantă decât ele și sună așa: a existat o vreme, înainte de Renaștere, în care cineva putea să stăpânească mai multe teritorii ale cunoașterii, fiindcă teritoriile acelea erau de dimensiuni reduse și bibliotecile de mănăstire sau universitate rareori dețineau mai mult de câteva sute de volume, adică tot atâtea titluri câte ne așteptăm să găsim azi în medie în bibliografia unei singure monografii. Când întreaga cunoaștere se bazează pe un corpus de cunoștințe redus, oricine e suficient de curios s-o parcurgă pe toată are tendințe de polimat în serie.
Dar prima explozie epistemică adusă de Renaștere și de tipar face această înstăpânire mult mai dificilă. În primul rând, numărul cărților crește și domeniile, deși nu se specializează definitiv, acumulează bibliografii individuale, iar savanții se văd nevoiți să se centreze mai ales pe una sau două discipline predilecte și să trateze alte interese ca simple curiozități. Asta nu se întâmplă neapărat în Renaștere, unde se păstrează vii aspirațiile erudiților prin idealul unui uomo universale, care vrea în mod idealist nu doar să știe tot, ci și să fie un uomo de societate. Puteai încă să practici erudiția, cu alte cuvinte, iar mulți renascentiști, mai ales dintre umaniști, sunt faimoși tocmai pentru întinderea și diversitatea culturii lor.
Acestei prime explozii, Iluminismul îi adaugă o alta, și mai serioasă, care ridică ștacheta pentru erudiți și care face aproape imposibilă curiozitatea vorace a savantului renascentist. De altfel, tot cu Iluminismul se întețesc și acuzele de șarlatanie împotriva erudiților care pretindeau că stăpânesc nu doar istoria, filologia și matematicile, ci și secretele preschimbării metalelor, tainele descifrării minții divine etc. Este tot mai limpede începând de-atunci că nu se mai pot face multe lucruri deodată, iar tranzițiile între discipline, dacă mai au loc, au loc cu precădere între domenii conexe: de la un tip de istorie la alta, de la o disciplină socio-umană la alta, de la istorie la sociologie etc. „Nu mai e timp pentru o dublă cultură a literelor și științelor”, spunea Victor Cousin în secolul XIX. În plus, de când cu Bacon, modelul cognitiv se schimbase și el ușor și ce era mai important acum era nu acumularea, cât descoperirea de informații despre lume.
Cu toate astea, istoria polimatiei continuă până în pragul contemporaneității, fiindcă se găsesc mereu câțiva curioși, neortodocși care nici nu recunosc limite și nici nu se identifică cu ușurință cu o tradiție de gândire sau alta; este funcția lor culturală să spargă zidurile cunoașterii, să șteargă granițele, să-i neliniștească pe cei care se instalaseră prea comod în compartimentele lor epistemice tradiționale. Burke îi pune aici și pe Max Weber, și pe Michel de Certeau, și pe Susan Sontag, Nabokov sau Bataille, împreună cu alte câteva zeci de nume.
S-ar zice că n-ar mai fi avut nevoie s-o adauge, dar aflăm dintr-un capitol concluziv că trăsătura principală a tuturor acestor femei și bărbați de seamă a fost curiozitatea. O alta, puterea de concentrare, uneori atât de mare că uitau ce fac și unde sunt. Mulți au o memorie extraordinară. Alții o imaginație colosală și o capacitate de muncă aproape ascetică. Nu în ultimul rând, erau foarte competitivi.
E un lucru straniu că dacă știi prea multe devii superficial, dar așa pare să se întâmple. În orice caz, e evident că asta i se întâmplă lui Peter Burke, aici și-n alte cărți care-i aparțin și pentru care a citit enorm, a înțeles destul, dar nu pare să fi făcut progrese în disciplinele lui predilecte, altfel decât că reinventează dicționarul și-i spune istorie. Nu cred că studiul ăsta enciclopedic poate fi cu adevărat citit cu profit. Am luat cartea pentru că o lăuda Grayling pe coperta a IV-a („relatare captivantă”, „carte importantă”), dar ea nu e decât genul de istorie pentru sălile de așteptare, unde cineva o deschide la întâmplare, ca să afle, ca dintr-un muzeu al lui Borges, că: „uriașa colecție de curiozități a lui Witzen includea cochilii (unele provenind din Australia), plante, animale împăiate, monede și statuete antice, ornamente scite din Siberia, un kris din Java, o oglindă chinezească antică, numeroase picturi chinezești reprezentând peisaje și statuete ale zeilor hinduși din Kerala.”
Dar ceva util ca temă de gândire poate fi scos din ea: de vreo patru, cinci sute de ani, intelectualul european trăiește mereu surmenat de cantitatea informației pe care trebuie s-o proceseze și de vreun secol s-a împăcat cu gândul că n-o va putea parcurge niciodată în întregime nici măcar pe cea care-l interesează în mod direct. Pentru că se pretinde acum ca fiecare lucru pe care-l produci să fie „nou”, asta a creat impresia că chiar și acolo unde o disciplină pare limitată ca dimensiuni, ea ar putea oricând să explodeze cu prilejul altor, mai noi, descoperiri. Hannah Arendt are o observație interesantă în Despre violență, unde spune că e irațională ideea asta că cercetarea e infinită; ea ar fi bazată doar pe succesul de care s-au bucurat științele tari în ultimele două secole. „Că știința [...]”, scrie ea, „ar trebui să progreseze neîncetat nu e deloc clar; că cercetarea strict științifică în umanioare [...] trebuie prin definiție să aibă un sfârșit e evident. Cererea neîntreruptă, necugetată de cercetare originală într-o sumă de discipline, în care acum numai erudiția mai e posibilă, a dus ori la completa lor irelevanță (faimosul «a ști tot mai mult despre tot mai puțin»), ori la apariția unei pseudo-cercetări care de fapt își distruge obiectul.”
Imagine principală generată de Midjourney AI.
