La început de tot, banii nu există deloc. Sunteți doar doi oameni care plutesc peste asemenea preocupări lumești. După aceea, vin ieșirile la restaurantul ăla cu decoruri minimaliste și prețuri maximale, Airbnb-urile și biletele de avion, cafelele pe deasupra cărora vă sorbiți din priviri. În faza următoare apar, pe rând, cheltuielile cele mari și odioase, care ajung să dea ritm relației voastre, alături de ziua ei, ziua lui, ziua voastră: sunt chiria, rata, întreținerea, abonamentele, cumpărăturile săptămânale. Sunteți tot voi doi, doar că acum sunteți săraci, cu picioarele pe pământ și cu viața dinainte. Știu bine cum e.

Acum câteva luni, cuplul a cărui jumătate sunt a decis să pună bani deoparte. Ne stinghereau calculele rapide în dreptul casei de la Mega și banii strecurați în palma celuilalt pentru jumătate din conținutul pungii, bancnotele lăsate dimineața pe măsuță pentru întreținere, transferurile bancare reciproce sau cuvintele de neuitat: „Data viitoare fac eu cumpărăturile”. De curând ne-am făcut un cont comun cu două carduri și am hotărât ca, fie ce-o fi, de-acum înainte să punem câte o sumă egală acolo, să avem pentru toate cheltuielile comune. Dacă mai rămâne ceva la sfârșit de lună, îi băgăm într-un alt cont, de economii, pentru viitoarele realizări comune.

Când am pomenit de experimentul ăsta în redacție, ne-am amuzat puțin, dar după aia ne-am dat seama că-i o zonă de explorat aici. Așa că am întrebat alte cupluri - sau cel puțin jumătăți de cuplu - cum stau și cum se mișcă banii între ei, cum îi aruncă pe fereastră sau cum se temperează reciproc, cum se conturează relațiile de putere dintre ei. La urma urmei, câtă generozitate și cât egoism încap între doi oameni? 

NOTĂ: În trei cazuri am folosit inițiale în locul numelor celor care vorbesc despre experiența gestionării banilor în cuplu. Chiar înainte să-i rog să-și zică povestea, am simțit că trebuie să le ofer posibilitatea să-și ascundă numele, pentru că simțeam că subiectul ăsta e mai degrabă tabu. Dacă s-au simțit mai în largul lor așa, nu pot decât să le mulțumesc. 

G., antropolog (38 de ani), partenerul lui A., PR (37 de ani), au un copil împreună:

„Este aproape incredibil cum reușim să evităm falimentul” 

Suntem un cuplu ale cărui venituri fluctuează constant. Uneori unul câștigă mai mult, iar celălalt puțin sau deloc, alteori invers. Când unul când altul rămânem fără bani și ne transferăm necesarul fără să ținem socoteli și cel care o duce mai bine plătește cumpărăturile o perioadă. Dar chiar și când suntem dezechilibrați, cel care are mai puțin încearcă să contribuie măcar un pic. Avem conturi bancare separate, chiar două de fiecare, dar nu le sincronizăm sau comparăm, nici măcar nu ținem vreo evidență a veniturilor și cheltuielilor. 

Singurii bani ținuți la comun sunt un portmoneu cu valută (ca pe vremuri), din care luăm când mergem în călătorii, împreună sau separat. Avem un cont pe numele copilului, în care punem anual o sumă de bani, care dintre noi se nimerește să posede necesarul la un moment dat. Ne-am împărțit facturile în două: unul gazele și TV&internet, celălalt curentul și telefoanele mobile. Chirie nu plătim, slavă Providenței, că atunci chiar nu știu cum ne-am descurca. Am investit amândoi în bunuri individual-private din punct de vedere legal (renovări de casă, mașină). Nu suntem căsătoriți, dar investițiile acestea țin de încrederea în celălalt, pentru care nu avem nevoie de un contract legal. 

La începutul relației, unul era mai înclinat spre economisire (zgârcenie ar zice unul, precauție ar spune celălalt), altul spre gratificare (iarăși văzute ca relaxare versus inconștiență). Cu timpul, ne-am păstrat înclinațiile, dar ne-am și apropiat în practici economice. Ne surprindem când pe neașteptate cel elitist cumpără chestiile alea cu 50% reducere de la Mega sau cel chivernisit aruncă bani pe o chestie scumpă, dar nefuncțională. Una peste alta, este aproape incredibil cum reușim să evităm falimentul, dată fiind dezorganizarea noastră financiară, dar cumva reușim să ne menținem pe linia de plutire cu puțin noroc și multă relaxare.

ELENA VLĂDĂREANU, poetă & jurnalistă (37 de ani), mamă a două fetițe, soția lui Robert Bălan, regizor (39 de ani):

„Iadul pentru mine este un magazin Jumbo a cărui ieșire nu pot s-o dibuiesc”

Sunt mai bine de zece ani de când eu nu mai suport să intru în magazine. Dacă vrei să mă pedepsești, trimite-mă să fac cumpărături în supermarket. Mi-e mai ușor la piață, dar nici acolo nu excelez. Trag de mine când e de cumpărat câte un cadou, din singurul motiv că trebuie să o fac. Iar dacă trebuie să-mi cumpăr haine, amân până când nu se mai poate. Inițial deviza mea, no shopping mood, era de amuzament și am crezut-o o toană, dar ea a devenit o stare de fapt. Iadul pentru mine este un magazin Jumbo a cărui ieșire nu pot s-o dibuiesc. Ca să înțelegeți mai bine ce înseamnă că nu suport să intru în magazine, o să vă spun că fac atacuri de panică, cu senzație de rău fizic, îmi transpiră mâinile și am palpitații. Nici măcar în librării nu pot să intru, dacă stau bine și mă gândesc cu ele cred că a început, pentru că, ele devenind tot mai sofisticate, eu am făcut tot mai greu față vertijului în fața mormanelor de cărți în care nu mai găsesc și din care nu mai înțeleg nimic și în fața mormanelor de obiecte inutile și scumpe.

Mai e ceva, ca orice zodie de aer (ca să mă prostesc puțin și cu zodiacuri, unde mă pricep ca și la finanțe), nu am nicio relație cu banii, mă gândesc la ei doar atunci când nu îi am. E adevărat, cam tot timpul, dar asta deja e secundar. Nu mă preocupă că nu am aia sau ailaltă, că nu mergem vara în Grecia și iarna la ski în Austria (nici la Azuga, dar mă rog...), că nu avem mașină, că nu avem... ce ne mai spune societatea capitalistă că ar trebui să avem. Eu și fetelor le zic uneori că, atâta timp cât avem unde dormi și ce pune pe masă, e în regulă. Știu, de fapt nu e ok să te mulțumești cu (foarte) puțin, deja nu prea mai merge, dar...

Ei bine, ținând cont de acești factori cumulați, eu am ajuns să nu am practic nevoie de foarte mulți bani. De fapt, niciodată nu am pus problema banii mei-banii tăi, au fost întotdeauna banii cuplului, apoi ai familiei, i-am folosit fiecare fără să explicăm de ce, până când s-au dus. La fel cu plățile de întreținere, au fost momente în care eu efectiv nu am avut chef să dobândesc noi „schiluri” și să înțeleg cum se plătește lumina online sau cablul de net sau telefonul. Acum știu s-o fac și pe asta, nu a fost mare lucru. Dacă mergem pe undeva, nu-mi place să țin banii, prefer să am portofelul gol sau, mă rog, să am de o cafea și de un autobuz.

În concluzie, nu sunt omul cel mai potrivit să vorbească despre bani. Nu îi am, nu știu să-i fac, dar, haha, am scris o carte despre ei. E ceva!

A., PR (28 de ani) & V., producție publicitară (33 de ani):

„Partea proastă, când ai buget la comun, e că ți se pare că cheltuiești mult mai mult decât separat”

Sunt de 9 ani împreună, iar de curând și-au luat un apartament împreună. Încă nu au copii. 

A (ea): La început fiecare era cu banii lui. Eu când am ajuns în București, stăteam oricum pe banii de la mama, nici n-aveam ce să pun la comun. Până când într-o zi... 

V. (el): Până când ne-am mutat împreună, după un an și un pic de relație. Atunci am început să punem banii la comun. 

A.: Mă angajasem [la agenția de PR unde e și azi - n.r.] și câștigam 500 de lei. V. lucra în timpul ăla și câștiga mult mai bine, în jur de 1.700 de lei.

V.: Am ținut-o pe banii mei. Acum mă ține ea pe mine. Dar nu mai avem bani separați, nu mai avem o împărțeală.

A.: Am toți banii pe card. Eu mă ocup de toate cheltuielile casei, pentru că am avut mereu card. V. lua banii cash până acum o lună și era obișnuit așa. Pe lângă asta, în continuare avem un plic cu bani. Asta ține de niște sechele, am o teamă că o să se întâmple ceva și o să rămân fără bani fizici. Partea proastă, când ai buget la comun, e că ți se pare că cheltuiești mult mai mult decât separat. Dar we are family. Când ai în plan să îți iei bunuri pe viață împreună și ai niște priorități, ajungi la varianta asta. Nici nu avem activități separate, nici nu avem prea multe hobby-uri. Dacă unul dintre noi ar avea pasiuni costisitoare, ar fi discutabil. 

V: Faci să părem niște triști, pare că nu facem nimic.

A: Eu sunt mai pragmatică doar. Să vezi ce Excel frumos am făcut cu cheltuielile pentru casă... 

V.: Știm amândoi că A. cheltuie mai mult. (Râde)

A: În sensul că eu cheltui de mai multe ori? Cardul m-a ajutat să punem bani deoparte pentru casă. Acum avem mai multe depozite. V. nu înțelegea de unde sunt atâția bani.

V: Ea cheltuie mai mult pe țigări, pe benzină. 

A: Dar eu fac toate plățile. V. vrea să ia un calculator pentru gaming, dar un loc de parcare e prioritar. 

V: Eu sunt ținut la curent cu ce se întâmplă. 

A: Asta ca să nu mă simt singură în proces. (Râde)

G., economist (51 de ani), mamă a două fete, căsătorită cu V. (51 de ani): 

„Când ne-am căsătorit, am pus banii împreună. Și am constatat cu stupoare că dispar foarte repede”

Eu am fost învățată de la părinții mei în felul următor: tata a adus banii, mama era casnică și-i gospodărea. Aveam prieteni care țineau banii separat și eram foarte contrariată de asta. 

Noi, când ne-am căsătorit, am pus banii împreună. Și am constatat cu stupoare că dispar foarte repede. În etapa a doua, am început să scriem într-o agendă câți bani intră și pe ce se duc. Am constatat că ăia erau banii: toți intrau, toți se duceau. El mai avea și un hobby - pe-atunci doar hobby - să facă mobilă. Așa că investea în motoare și altele. 

Drept care, pentru ca lucrurile să fie OK, într-o a treia etapă ne-am separat cu banii. Cert este că și acum facem la fel. Echilibrul pe care noi l-am găsit asta înseamnă, suntem cu banii separați: el plătește mâncarea, produse de întreținere și restul, iar eu acopăr utilitățile. Și dacă intervin cheltuieli neprinse în tipare, discutăm, împărțim, depinde ce dorește fiecare să realizeze. El a investit mai ales în atelierul lui de mobilă, iar eu am crescut confortul casei. Ceea ce facem e pentru toată lumea, dar fiecare își canalizează eforturile către un alt domeniu al conviețuirii. 

El e mai cumpătat, mai econom, mai echilibrat. Din punctul meu de vedere, prea echilibrat. Eu sunt mai cheltuitoare, pe principiul: „dacă poți să cumperi astăzi ceva care-ți place, cumpără, fiindcă s-ar putea să nu mai găsești când o să vrei". Îmi place să beneficiez de un confort minim. 

MIRCEA TOPLEAN, psihoterapeut (43 de ani):

„Banii sunt mai importanți decât sexul” 

Scena9: Am observat cupluri în jur care-și țin banii separat. Rezolvă asta lucrurile sau le complică?

Mircea Toplean: Eu zic că le complică. Există, da, tot felul de aranjamente financiare cerute, mai mult sau mai putin spontan, tot felul de nevoi și filozofii de viață. Banii tinuți separat într-un cuplu înseamnă, cred, mai mult decât atât. Dacă împărțim - artificial desigur – relația în două componente, contractuală și afectivă, atunci într-un astfel de aranjament componenta contractuală este mai mare, ceea ce, cred eu, vulnerabilizează relația.  

Știi cum e, când oamenii îți zic „Casă de piatră!” - asta înseamnă de fapt că ai ceva solid, ceva care vă conține pe amândoi. Dacă aveți conturi separate, înseamnă că într-un fel trăiți în case separate. Asta înseamnă că componenta emoțională e mai slabă, iar cea contractuală, cum spuneam, mai puternică. Cu avantaje și cu dezavantaje. Eu aș spune „cu dezavantaje”. De ce?

Pentru că acolo unde miza umană, emoțională, nu e suficient de puternică, nu ești suficient de securizat afectiv. Ești mai singur. Dintr-o dată, te simți și mai nesigur pe tine chiar dacă ai banii tăi. Pentru că n-ai sentimentul ăla de „laolaltă”. Și până la urmă asta înseamnă o relație de lungă durată: doi oameni se adună, pun totul laolaltă și înfruntă împreună realitatea. Cu banii laolaltă se administrează pericolele, în toate formele lor, iar cei doi o fac umăr la umăr. Să pui banii separat înseamnă să te lipsești tocmai de chestia asta. Sunt convins că ideea asta cu bugetele separate e îmbrățișată de tot mai mulți oameni, dar cred că are dezavantaje emoționale serioase, care pot lua cele mai neașteptate forme.

Obișnuiesc oamenii să pomenească de bani atunci când vorbesc despre relația de cuplu?

Categoric, firește că da. Banii sunt mai importanți decât sexul. Freud n-a avut dreptate. Sau, dacă a avut, a avut doar pentru că și-a gândit psihanaliza la sfârșitul secolului al XIX-lea, într-o perioadă în care sexualitatea era problematică, un topic sensibil pentru cei cărora se adresa de fapt teoria lui. Freud lucra în principal cu femei provenite din familii înstărite, unde problema esențială nu era cea a banilor. Dar banii nu au cum să nu fie foarte importanți pentru ca ei reprezintă resurse în sensul cel mai de bază și cel mai diversificat al termenului. Cu ajutorul banilor răspundem nevoii noastre fundamentale de siguranță (casa, masa, îmbrăcămintea, hrana, sănătatea etc). Ne ajuta să răspundem nevoii de creștere, dezvoltare (educație, cultură, călătorii etc). Mai mult, cu ajutorul banilor pot să-mi exprim grija și afecțiunea pentru cei dragi mie. În fine banii înseamnă validare si putere (putință, potență etc). Cum în orice relatie există și un raport de forțe, sigur că banii joacă un rol important. În formulele de cuplu clasice, banii reprezentau forța bărbatului, iar sentimentele forța femeii. Banii și atașamentul - ambele răspund nevoii noastre de siguranță. În mare, eu cred că suntem tot acolo, chiar dacă rolurile nu mai sunt atât de clare azi.
 
Aș aminti următorul caz: un cuplu (între 45 și 50 de ani). Doamna câștiga bani, avea o firmă, era provider-ul casei. Ea era cea deșteaptă, cea capabilă, iar realitatea asta se făcea simțită în toate felurile. Bineînțeles că ea avea tot timpul dreptate, bineînțeles că ea ocupa mult mai mult spațiu într-o discuție etc. Era, deci, într-o poziție de forță. După ceva vreme, soțul a înșelat-o. Ea s-a speriat foarte tare, au încercat împreună să echilibreze lucrurile, să-și repare relația. Treaba e că au început să se echilibreze de-adevăratelea, mai consistent, doar după ce el a început să prindă cheag profesional și să devină cunoscut, să se simtă important (el era în sfârșit într-un câmp profesional care i se potrivea foarte bine). Și uite-așa omul a început să revendice mai multe lucruri. Tot atunci apar în gura lui formulări de genul: „A trecut peste cuvântul meu”. Or așa ceva fusese de neconceput în urmă cu nu prea mult timp: la început, omul mai bombănea, cel mult zicea „oricum nu contează ce zic eu, poți face ce vrei”. Dinspre el, cel care acum avea o carieră, veneau, iată, sancțiuni directe sau indirecte. Toată lumea din casă începe să resimtă consecințele faptului că cineva a trecut peste cuvântul lui. Acum abia își permite să fie ferm pentru că are un profil profesional, pentru că aduce niște bani acasă, pentru că POATE.

Cum gestionați voi banii?

Totul e laolaltă. Așa am și început. Îmi aduc aminte că eu aveam mai mulți bani la vremea aia, iar ea se mutase la mine. Era mereu mărunțiș undeva, pe-o comodă, iar ea, când pleca dimineața spre cursuri, lua un pumn de mărunțiș pentru covrigi și altele. Era un film bun, un film de apropiere, de familiaritate, de îndrăzneală, un „ceva” comun: ea lua de la mine acel mărunțiș, iar pe mine nu mă deranja. Trecând peste faptul că ea nu are și n-avea nici atunci conștiința banilor, lejeritatea asta putea fi, desigur, interpretată în mai multe feluri, dar îmi amintesc că eu am interpretat-o ca fiind ceva pozitiv. Cam așa am pornit și cam așa am rămas, în sensul că banii sunt întotdeauna laolaltă.