DesFacerea lumii, lucrarea care dă numele expoziției de la Timișoara a duoului artistic Anca Benera și Arnold Estefan, este un deliciu. DesFacerea e compusă din două elemente: camera care conține fân și reproducerea din sare a Cumințeniei pământului de Brâncuși, plus aceeași prezență brâncușiană într-un video în care sculptura „performează” alături de alți actori – turme de oi și capre și cirezi de vite. (Videoul a fost filmat în diverse locuri din Transilvania, prin amabilitatea ciobanilor și fermierilor locali.)
„Atunci când urmărești animalele, observi că există o comunicare care te poate surprinde”, spune Arnold Estefan. Cei doi artiști au sesizat, de exemplu, că vacile au un sistem ierarhic auto-propus, în care fiecare poate să ajungă lider, atunci când simte că nu va întâmpina opoziție din partea celorlalte. În plus, ele nu au nevoie sa fie ghidate de câine sau cioban atunci când își caută locul de pășunat. Chiar dacă uneori o mai iau razna, vacile urmăresc un traseu – spre exemplu știu să ajungă la sursa de apă la oră fixă. Observațiile artiștilor despre animale reflectă preocupările acestora față de politică ale artiștilor, dar concentrată pe alte specii. „Oamenii sunt o specie destul de nouă pe Pământ, în comparație cu altele”, adaugă Estefan. Și, spre deosebire de noi, celelalte specii nu sunt la fel de rupte de mediul înconjurător.
Unul din textele care a inspirat gândirea celor doi artiști este pamfletul „Pace Pământului” (1940) al activistelor suedeze Elin Wegner și Elisabeth Tamm. În deschiderea textului, cele două povestesc că din momentul în care oamenii au început să se îmbrace, să-și facă instrumente și adăpost din ceea ce natura le oferea, aceștia au atentat la echilibrul mediului din care făceau parte. „Ruptura” din relația oamenilor cu mediul înconjurător a început prin medierea tehnologică, indiferent dacă vorbim de sulițe, foc sau vaccinuri. Aroganța supunerii naturii de către om s-a construit din modul în care acesta a început să se folosească de ce e în jur. Din această dorință de supunere a pământului au apărut conflictele – mai întâi între indivizi, iar ulterior între națiuni, și, mai apoi, dictaturile.
Înainte de a vedea lucrarea Ancăi Benera și a lui Arnold Estefan, o simți prin miros. Într-o cameră separată descoperi și sursa mirosului: o grămadă de fân, în mijlocul căreia stă sculptura lui Brâncuși reprodusă în sare – cum altfel decât cuminte. Orice lucrare de artă care implică și mirosul își dorește să îl facă pe privitor mai atașat de momentul vizionării și să-l înscrie emoțional în anumiți parametri. Nu toate lucrările de acest gen reușesc, dar DesFacerea dă dovadă de eficiență în a te ține atașat. Mirosul rămâne cu tine și în camera în care poți urmări videoul cu văcuțe.
Relația animalelor cu sculptura după Brâncuși e cel puțin interesantă: inițial se uită, după miros, se freacă de ea, apoi încep să lingă.. Au loc tot felul de interacțiuni cu lucrarea, care în mod normal oamenii le pierd într-un muzeu sau o galerie. Videoul e o interogare a dihotomiei natură-cultură, în care omul s-a pus pe sine în afara primeia. Aici, însă, Cumințenia pământului se află sub atenția blândă și curioasă a mulțimilor de animale. În mod paradoxal, deși prezența sa e un fenomen neobișnuit, ea emană calm, în timp ce se dizolvă câte un pic în corpurile necuvântătoarelor. În video, Cumințenia este transgresivă fără a fi „nelalocul” ei pe pășunile transilvane – e exact unde trebuie, expusă exact publicului care o poate aprecia cu adevărat. O prezență individuală înconjurată de colectivități care-i oferă ocazia de a-și exprima individualitatea în fața vizitatorilor. Plecând chiar de la una din speciile prezente în video, oile, etologa belgiană Vinciane Despert a inspirat seria de interacțiuni provocate de Benera și Estefan. Despert consideră că pentru a descoperi mai mult din individualitatea unui exemplar dintr-o anumită specie (mai ales a uneia percepută de oameni în termeni colectivi în general – vezi „o cireadă de vaci”) trebuie să „provoci” o situație în care animalul să se dezvăluie. Aparenta lipsă de individualitate a animalelor este o impresie cauzată de context. Atunci când acestea sunt lăsate libere să se manifeste, mai ales în afara unor presiuni de origine umană, o vor face. În orice caz, în interiorul unei turme sau cirezi are loc în fiecare moment un număr necuantificabil de situații, care de multe ori nici nu pot fi observate de ochiul uman.
Sculptura e realizată din sare, un material folosit de artiști și pentru o altă reproducere – după Solnița pe care Benvenuto Cellini a realizat-o pentru regele Francisc I al Franței din aur, fildeș și abanos: o alegorie a Pământului, reprezentare a lumii, a mării, a celor patru puncte cardinale și a celor patru elemente naturale. Lucrarea a fost furată din Kunsthistorische Museum din Viena în 2003 și ascunsă într-o pădure, unde a fost descoperită trei ani mai târziu. UnWorlding a fost primul dialog provocat de Benera și Estefan între o reproducere din sare a unei piese binecunoscute , interacțiunea cu animalele sălbatice și un video cu acestea. Lucrarea lui Cellini, la fel ca cea a lui Brâncuși, are un statut de comoară națională, e o operă adăpostită de Kunsthistoriches Museum din Viena, furată în 2003 și recuperată ulterior. În video-ul în care aceasta e protagonistă, sculptura e în pădure și interacționează cu capre alpine, cărprioare, veverițe, vulpi etc. În expoziția de la Viena sculptura și video-ul se afla într-o pădure improvizată în spațiul expozițional. UnWorlding e o primă încercare dintr-o serie care probabil va continua și după DesFacerea, în care cei doi artiști se folosesc de o citare din istoria artei ca să-și expună fuziunea dintre discursul național cu cel ecologic, în forme de la alegoric la enigmatic.
Cumințenia pământului a trimis adeseori, prin titlu, la interpretări care țin de preistoric și de o relație nemeditată cu planeta. Factual, e o lucrare misterioasă, despre care se știe doar că e o figură feminină pe care Brâncuși a sculptat-o într-o formațiune calcaroasă, extrasă din catacombele Parisului. Materialitatea lucrării realizată de duoul Benera-Estefan depinde de un circuit în care aceasta se topește sau e înghițită, dispare sau se transformă. Pentru cei doi artiști, lucrarea este un fel de reprezentare a lumii. Totuși, titlul păstrează o ambiguitate, care nu stă doar în nuanțe, ci în categorii. Unii pot interpreta totul într-o zonă telurică, însă „cumințenia pământului” este și o expresie ironică, de dojană, care implică sarcasm sau afecțiune față de comportamentul cuiva. E o nuanță care compune calitatea meditativă a personajului, dar una divergentă față de percepțiile mai tradiționale și reverențioase cu privire la sculptură, care o explică ca fiind un personaj feminin arhaic, de la începuturile umanității, personaj mai apropiat de natură decât de cultură.
DesFacerea lumii a fost o încercare de a lăsa lucrările să vorbească singure – să respire sens și să genereze înțeles fără sprijinul cuvintelor, etichetelor. Nucleul de la care pornește lucrarea celor doi esta sculptura misterioasă, care suscită analogii din direcții mai vechi explorate de cei doi artiști (intersecția discursurilor despre ecologie și națiune, poate chiar un interes pentru taxonomie). Proiectele celor doi artiști au legătură cu felul în care oamenii fragilizează ecosistemul, care e amprenta pe care omul o lasă asupra pământului pentru a evolua și cum evoluția umană este legată de un element (auto)distructiv. Mai presus de toate, însă, DesFacerea lumii vorbește despre cum om își impune organizarea asupra Planetei, dar este supus unui mers al lucrurilor ce depășește puterea speciei noastre.
Fotografie principală: „Cumințenia pământului” din expoziția „DesFacerea Lumii”, sculptură din sare (56 x 26 x 16cm), fân. Timișoara, Art Encounters. Foto: Remus Dăescu
