În vria contemporană a mindfulness-ului, care cică te ajută să devii mai productiv, pare că am uitat că scopul, de fapt, e relaxarea. Deconectarea de la cursa de șoricei prin care galopăm. Crearea unui timp și a unui spațiu în care să putem fi bine cu noi înșine. Ca să se relaxeze, unii meditează, alții aleargă, pe încă unii îi odihnește psihic tricotatul, alți adulți se întorc la creioane și cărți de colorat etc.
Ne-am întrebat în redacție ce face fiecare dintre noi când vrea să întrerupă un pic tumultul cotidian de știri, evenimente și apariții. Prin SH-uri sau magazine online, spărgând semințe sau urmărind clipuri cu păsări, cu documentare despre crime sau despre incredibila frumusețe a planetei - iată ce-am colecționat. Poate vă ajută și pe voi la relaxare :)
Ioana: Netflix & super chill
Grace & Frankie
Într-o perioadă relativ gri din iarna asta, am decis să las Netflixul să vină la mine – refuzasem cu stoicism să dau bani ca să mă uit la seriale, spunându-mi că eu oricum nu prea mă uit la seriale (de ficțiune, cel puțin, vezi mai jos). Dar când m-am trezit cu mult timp liber și spațiu mintal de ruminat gânduri nu dintre cele mai voioase, mi-am zis că e momentul să mă anesteziez un pic cu niște escapism. Am dat peste un log line (scurtă descriere) al unui serial care zicea că două femei la 70 de ani sunt părăsite de soții lor, care sunt gay unul cu celălalt și se căsătoresc. M-a convins și distribuția, de la spectaculoasa Jane Fonda, la super-simpatica Lily Tomlin, excelentul Martin Sheen și Sam Waterston, pe care l-am iubit în singurul alt serial care m-a sedus recent, The Newsroom. Și mai e un ingredient important, dar care mi-a scăpat inițial: creatoarea serialului e femeia din spatele multor sitcomuri cu care am crescut – Friends, Veronica’s Closet sau Dream On sunt doar câteva dintre titlurile care rulau pe fundal, în timp ce-mi făceam temele pentru școală. Toate poartă semnătura Martei Kaufman.
Bun, serialul se desfășoară în peisajul idilic al Californiei de Sud, pe mal de ocean. Grace și Frankie sunt bogate. În plus, sunt și un exemplu clasic de cuplu improbabil (odd couple). Toate astea puteau să eșueze într-un clișeu călduț, cu buget mare. Și, pentru prietenii mei pe care nu i-a prins serialul, cam așa și e. Pentru mine, însă, Grace & Frankie rămâne o explorare tandră și comică, dar pe alocuri și inevitabil amară, a îmbătrânirii, sexualității și relațiilor la 70+ ani, plus a noțiunii de familie, maternitate, echilibru între viața profesională și cea personală. Grace are o relație complicată cu fiicele ei; bea prea mult; împreună cu Frankie inventează un vibrator pentru vârsta a treia; Frankie se mută după o iubire și se vede forțată s-o ia de la capăt; tot Frankie fumează multă iarbă; are probleme cu memoria; face un infarct. Toate astea, deși probabil edulcorate de peisaj, bugete, clasă socială, sunt probleme al dracului de reale, care fac din serialul ăsta exact ce-mi trebuie în serile mai degrabă gri din propria mea viață.
Documentare true crime
Making a Murderer. The Staircase. Conversations with a Killer: The Ted Bundy Tapes. The Keepers. Abducted in Plain Sight. O.J.: Made in America. The Confession Tapes. The Assassination of Gianni Versace. Ca să nu mai vorbesc de Serial și S-Town sau de cartea care stă la baza celei din urmă serii, despre asasinarea celebrului designer italian, Vulgar Favors.
Da, le-am halit pe toate. Documentare, reconstituiri istorice, podcasturi, cărți – dacă e cu crime și criminali, preferabil în serie, acolo sunt. În apărarea mea, merită spus că majoritatea titlurilor de mai sus problematizează tot felul de chestiuni sociale, de la reprezentarea persoanelor gay în mass media, până la relația, dintotdeauna tensionată, dintre americanii de culoare și poliție. O să mai spun și că am crescut cu seriale cu polițiști pe pâine și că nu mi-e rușine să mărturisesc că am văzut toate seriile posibile din Law and Order, până pe la vreo 25 de ani. Numai că apoi am ajuns să scriu ficțiune pentru TV și n-am mai putut s-o consum ca înainte. Realitatea devenise mult mai interesantă.
Obsesia pentru criminali în serie, alimentată, după cum se vede, cu mare voioșie de Netflix, te face să-ți pui totuși niște întrebări despre propria personalitate. Chiar și platforma de streaming a ieșit cu un comentariu „simpatic” pe tema asta – dar a fost prompt criticată pentru că e o oarecare doză de ipocrizie în a oferi publicului un drog și-apoi a-l admonesta că se droghează.
I've seen a lot of talk about Ted Bundy’s alleged hotness and would like to gently remind everyone that there are literally THOUSANDS of hot men on the service — almost all of whom are not convicted serial murderers
— Netflix US (@netflix) 28 ianuarie 2019
Psihologii chestionați pe subiect în articolul ăsta, însă, spun că pasiunea publicului (preponderent feminin) pentru genul de non-ficțiune true crime („crime adevărate”) nu e doar voyeurism. Bun, sigur că ne place să ne uităm, cu ochii cât cepele, la realități mai ciudate decât ficțiunea, la care altfel n-am avea acces. Dar e și o doză de control în ecuație – femeile, spun psihologii, vor să vadă la ce riscuri și comportamente violente s-ar putea expune, ca să se pregătească și să apere. Acum, nu cred că supradoza mea de documentare despre criminali m-ar face mai pregătită să recunosc un Ted Bundy, la o adică – dar anxietatea mea clar se gudură când mai dau play pe Netflix la încă un sezon de crime și investigații.
Dar, în fine, să ne gândim la lucruri mai plăcute: vă las cu Penelope Cruz în rolul (magistral) al Donatellei Versace.
Ionuț: Voyage, voyage
Într-o vreme obișnuiam să mă relaxez uitându-mă după bilete de avion. De cele mai multe ori, nu mă interesa plecarea în sine, ci posibilitatea de a pleca, asta îmi plăcea, de fapt. Între timp m-am calmat oarecum cu avioanele și încerc și chestii mai domestice. Îmi place să mă uit la seriale polițiste (Line of Duty e superb), să revăd unele seriale (oricând m-aș putea întoarce la The Wire, True Detective 1, Fargo ș.a. ). Dacă sunt anxios, ascult muzică clasică (cu Bach mergi la sigur), jazz și chiar techno. Am o fixație pentru anumite albume, pe care le ascult uneori când scriu: coloana sonoră de la The Hours (Philip Glass) și cea de la The Assassination of Jesse James (Nick Cave & Warren Ellis) - pe care le-am ascultat de un milion de ori. Ar mai fi niște lucruri care mă relaxează imediat: mersul pe bicicletă, dușurile, The New Yorker, uleiul de mentă, drumurile de țară & satele din Bucovina, filmele americane din anii 70, tiramisu, mersul pe jos, Timișoara, Lisabona, Ilf și Petrov, povestirile lui Cehov, marea & Dunărea. Când merg în Berlin, una dintre plăcerile mele e să-mi iau o cafea și să mă întorc într-un tren (U-Bahn sau S-Bahn) și să merg așa fără nicio direcție. Dacă e și soare afară, deja se numește fericire.
Andra: Earth porn & podcasturi
Documentare despre natură. De la Planet Earth, la Our Planet
Se prea poate ca obiceiul ăsta să dateze din epoca Teleenciclopedia, când toate activitățile se opreau și timp de vreo oră, niște voci liniștitoare mă conduceau ca prin hipnoză de la ruinele mayașe, la viața intimă a rechinilor. Și acum, când mă ajung din urmă oboseala și spamul și nevroza, pot conta pe vocea lui David Attenborough, naturalist și zeu al povestitorilor. În timp, am tot (re)văzut episoade din serii ca Planet Earth și Blue Planet, iar mai nou, îmi reînnoiesc uimirea cu fiecare episod din Our Planet, și ritualul ăsta nu obosește deloc. Secretul lui, cred, e că îmi dă un zoom out și mă ajută instantaneu să-mi pun viața și (pseudo)problemele în perspectivă, reduce la tăcere noise-ul narcisic cu care ne dopăm, face să curgă prin ochi forme inimaginabile de viață și o diversitate de necuprins cu mintea poluată și îngustată de politicul imediat. De fiecare dată când am în față capodopere ale observației, ca hackuirea furnicilor de către ciupercile cordyceps sau epopeile psihdedelice ale împerecherii la păsările paradis (+multe ale specii), devin un copil care parcă atunci descoperă lumea, cu tot arsenalul de uau și râs și plâns. În ultima vreme, mai ales odată cu Our Planet - pe care l-aș proiecta în absolut toate școlile din lume -, e mai mult de plâns, fiindcă oamenii se descurcă de minune la distrugere & dezastru. Și apropo de oameni & natură, pentru zilele-astea libere care urmează parcă mi-aș face timp pentru un clasic, trilogia Qatsi, trei eseuri vizuale minunate despre viața fără echilibru, viața în transformare și viața în război.
Podcasturi & cărți audio
Asta e o plăcere pe care am activat-o după ce am descoperit S-Town (*aleluia, avem și interviu cu realizatorul, Brian Reed, pe Scena9). Procedura e foarte simplă și foarte eficientă: în rarele zile când apuc să mă reîmprietenesc cu casa & grădina, iau cu mine căștile / boxa portabilă în timp ce gătesc, fac curat, curăț florile de buruieni etc. Prefer podcasturile seriale (sezonul trei din Serial, sezonul doi din In the Dark și din Heavyweight, saga-urile Hardcore History sunt printre cele mai memorabile descoperiri din ultimul an) ori cărțile audio în care-mi încredințez atenția poveștii bine citite (uriașul 4 3 2 1, citit chiar de Paul Auster, Solaris-ul lui Lem, Oryx și Crake de Margaret Atwood), cu la fel de multă pasiune cu care ascultam Alice în Țara Minunilor pe vinil, înainte să dea buzna televizorul în viețile noastre.
Luiza: Păsări, „ceva frumos”, dans!
Există două variante: ori îmi golesc creierul de tot, ori îi dau ceva frumos. Se întâmplă mai ales seara și mai ales acasă. Pentru prima variantă, funcționează foarte bine clipurile cu păsări pentru pisici, minute în șir de video în care vezi venind și plecând din cadru tot felul de păsărele. Teoretic, sunt făcute pentru pisici, ca să aibă un surogat de natură în fața ochilor. Dar merg și pentru oamenii prinși în cutiile de la bloc.
Mi se mai întâmplă să-mi golesc creierul și umplându-mi coșul virtual cu haine, pe care nu le cumpăr niciodată. E ca și cum aș face window shopping (francezii zic mult mai frumos, lécher les vitrines, adică „linge-vitrină”), doar că-i pe net. Ceva complet nefolositor, care mă face să nu mă mai gândesc la nimic.
A doua variantă de relaxare e cu „ceva frumos”. Poate fi natură pe bune, natură pe Netflix (în fabulosul Our Planet, unde cred că-i pentru prima dată când noi, oamenii, vedem natura desfășurată vizual într-un mare fel), citit (pe care l-am transformat într-o activitate aproape terapeutică, pur și simplu sar dintr-o carte în alta și nu-mi las o zi în care să nu știu ce să citesc sau să n-am ceva de așteptat de la niște personaje sau niște idei), sau un serial ca The Marvelous Mrs. Maisel, un fel de Mad Men cu o tânără casnică din New York care vrea să facă stand up comedy în anii ‘50 - e foarte amuzant și deștept și colorat, plus că-i făcut de creatoarea Gilmore Girls ;), sau High Maintenance, hit-ul independent care a pornit de pe Vimeo și a ajuns pe HBO, cu un dealer de iarbă extrem de simpatic, care face livrări acasă și intră în fiecare episod în viețile unor necunoscuți. Prin sezonul 2, cred, protagoniștii din episodul respectiv dansează pe creditele de final. Pur și simplu dansează, nu mai contează prin ce-au trecut, ce treabă au sau cât de pricepuți sunt. Cum zicea Voltaire, „lăsați-i pe oameni să citească, și lăsați-i să danseze; aceste două distracții n-o să facă niciodată rău nimănui.” De asta, mai și dansez prin casă.
Diana: Semințe și SH-uri
La începutul anului am mers în Viena cu o bursă. După câteva săptămâni, au început să îmi lipsească semințele și second-urile. Sunt parte din rutina mea și sunt un fel de acasă.
De vreo doi ani încoace, îmi petrec multe seri ronțăind semințe în timp ce mă uit la seriale ca Parks and Recreations, Crazy Ex-Girlfriend sau Brooklyn Nine-Nine. În momentul în care deschid o pungă nouă de Nutline și o bere, e adio responsabilitate pe ziua respectivă. Iar pentru un om anxios ca mine, e un sentiment prețios.
A doua chestie, second-urile; nu magazinele vintage, în care vezi chestii scumpe, așezate ordonat pe umerașe, ci magazine de cartier în care kilogramul e 10-20 de lei și unde trebuie să depui efort, să scotocești; unde printre bluzițe de copii scămoșate și rochii strâmte din anii ‘90, găsești ceva fix pe gustul și măsura ta. În Militari, unde am stat aproape 10 ani, erau câteva second-uri pe la care treceam aproape zilnic. Într-unul mergeam pentru obiecte: cești, rame, ghivece, în altul pentru pantofi, în altul pentru draperii etc.
În Viena, am găsit până la urmă semințe în magazinul unor turci. Apoi a primit colega de apartament, Flavia, niște „provizii” din Timișoara. După care am mers eu să fac niște interviuri în Timișoara, iar Flavia mi-a trimis un mesaj pe Facebook: „Hey. aduci niște semințe din Ro? :D”
Și într-una din seri, în timp ce ronțăiam semințe cu Flavia în balconul ei vienez, mi-am dat seama ce repede tindem să recreăm un acasă pe oriunde mergem.
Venera: Povești și auto-ironie
Sunt în aeroport și răsuflu ușurată că am trecut de toate controalele. Mă așez, în sfârșit, într-o cafenea, la o masă cu loc la geam, și-mi scot o carte. Pot citi orice în momentul ăsta. În fața mea, avioanele vin și pleacă la fel de ușor ca gândurile mele. Sunetele și vocile difuzoarelor din fundal îmi transmit că e ok să uit, pentru că sunt alții care au grijă ca lucrurile să se întâmple mai departe. Citesc cu trup și suflet în momentul ăla, pentru că nu mai există nimic în afară de poveste și avioane. Ultima lectură din aeroport a fost They Thought They Were Free. The Germans, 1933-1945, scrisă de un jurnalist evreu care a petrecut un an alături de zece foști naziști, pentru a le înțelege mai bine integrarea în regimul proaspăt căzut. Astfel de momente de uitare mă relaxează cel mai mult.
Acasă, relaxarea vine cu mai multă conștientizare de sine. Când sunt singură, îmi place să mă uit la seriale cu personaje auto-ironice care găsesc soluții la încâlcelile vieții și se pot distra pe seama lor. De câteva zile am început sezonul doi din Fleabag, o comedie britanică realizată de personajul principal din serial. Mă liniștesc foarte tare râsetele complice cu privitorul din poveștile autobiografice.
Imagine principală via Pixabay
