Se anunță un weekend plin, cu proteste, anti-proteste, marșuri, mitinguri, serbări pe bani publici. Pentru momentele de respiro, avem câteva sugestii de limpezit mintea sau, dimpotrivă, de stârnit întrebări.
Ce-am descoperit? Documentarul Going Clear: Scientology and the Prison of Belief (2015, disponibil pe Netflix)
Cât te ține? 2 ore
De ce? E greu de imaginat că omul care l-a jucat pe Maverick în Top Gun crede că dincolo de cerul pe care făcea tumbe cu Mig-ul a sălășluit mai demult Xenu, dictatorul Confederației Galactice, care, acum 75 de milioane de ani, a venit cu extratereștrii lui pe Pământ (care se numea Teegeeack pe vremea aia), i-a dispus în jurul vulcanilor și i-a omorât cu bombe cu hidrogen, ca apoi spiritele lor nemuritoare (numite thetan-i) să pătrundă, la naștere, în trupurile oamenilor ce aveau să vină. Ca să scape de aceste spirite, Tom Cruise și ceilalți adepți ai Bisericii Scientologice fac sesiuni de „auditare” - un soi de psihoterapie invazivă care folosește un aparat de măsurare a masei gândurilor întru distorsionarea lor - și pompează bani și imagine într-o sectă obscen de bogată și influentă, care a învins Fiscul (și nu plătește taxe) și care se joacă cu mințile oamenilor de zeci de ani, prin exploatare, manipulare și abuz (psihic & fizic). Documentarul prezintă mai multe mărturii ale unor foști membri (printre care și unii cu renume) și ne introduce puțin în mintea lui L. Ron Hubbard, creatorul Scientologiei - cel mai publicat autor de SF-uri, care a intrat în Cartea Recordurilor cu 1.084 de cărți. Filmul ne sugerează că, deși Biserica Scientologică vrea să facă bine pe Pământ - iar asta înseamnă și o lume fără boli psihice - Hubbard i-ar fi creat și perfecționat doctrina și sesiunile de „auditare” pentru a scăpa de propriile probleme psihice, de thetan-ii minții lui extrem de bogate. (Ionuț Dulămiță)
Ce-am descoperit? Chateaubriand, Călătorii, traducere de Pan Izverna, Editura Sport-Turism, 1978
Cât te ține? 362 de pagini
De ce? Am deschis mai mult într-o doară cartea lui Chateaubriand (viconte și diplomat, de felul lui, unul dintre tații romantismului în Franța – unii zic c-ar fi chiar cel mai important dintre ei). Doar că, imediat cum am dat de călătoria făcută în America, în 1791, am căzut într-o mică transă entuziastă. Și asta fiindcă însemnările lui Chateaubriand, făcute la doar 15 ani de la proclamarea independenței SUA față de Regatul Unit și la 3 ani de la adoptarea Constituției, sunt niște flashback-uri valoroase de la începuturile facerii uneia dintre cele mai mari puteri ale lumii de azi. De pe vremea când New Yorkul era un oraș modest, iar triburile indigene, în plin proces de eliminare / asimilare, aveau încă destule așezări. Apoi, fiindcă memoriile astea sunt în egală măsură o oglindă în mintea lui Chateaubriand – un european care privește uimit „o țară fără istorie”, idealizează „sălbaticii” și, cel mai probabil, își umflă singur aura de explorator romantic cu tot felul de peripeții mai puțin probabile. Dar, chiar dacă Călătoriile astea nu pot avea pretenția de veridicitate 100%, nu contează prea tare, fiindcă miza cărții, scrisă absolut savuros, e astăzi cu totul alta. E ceea ce am numi o docuficțiune despre cum arăta lumea nouă și despre prejudecățile și stereotipurile prin care o priveau intelectualii bătrânului continent. Pe lângă călătoriile în America, volumul mai cuprinde câteva drumuri în Italia, Grecia și Constantinopol. (Andra Matzal)
„Se știe că am avut fericirea să fiu primit, aici la granița pustietății, de unul dintre compatrioții mei, domnul Violet, profesor de dans la sălbatici. Îi plăteau lecțiile în piei de castor și jamboane de urs. În mijlocul unei păduri, se vedea un fel de șură: în această șură am găsit vreo douăzeci de sălbatici, bărbați și femei, pictați ca niște vrăjitori, cu trupul pe jumătate gol, cu urechile despicate, cu pene de corb pe cap și cu inele trecute prin nări. Un francez mic de statură, pudrat și frezat ca pe vremuri, cu o haină de culoare verde, cu o vestă imprimată, cu jabou și manșete de muselină, scârțâia la o vioară de buzunar și îi punea pe irochezi să danseze un dans franțuzesc la modă. Domnul Violet, când îmi vorbea de indieni, îi numea întotdeauna: «Acești domni sălbatici și aceste doamne sălbatice.»”
Ce-am descoperit? Louisiana Channel
Cât te ține? Ore, zile, săptămâni.
De ce? Știu site-ul ăsta de câțiva ani, dar abia în ultima vreme am început să-l explorez cu adevărat. Mă interesează, în special, interviurile video cu scriitori, pe care le-aș „bingiui” grav dacă aș avea timp. Dar îmi iau, din când în când, câte o doză, cât să-mi dea un brânci pentru o nouă zi, sau seara înainte să adorm. Ai tot ce vrei aici: ore întregi de conversații (care arată și sună impecabil) cu Ian McEwan, Jonathan Franzen, Zadie Smith, Svetlana Aleksievici, Richard Ford, Chimamanda Ngozi Adichie, Colm Tóibín, Herta Müller, Karl Ove Knausgård, Margaret Atwood, Sofi Oksanen, Lars Norén, Joyce Carol Oates, Olga Tokarczuk, Junot Díaz și mulți alții. Pe lângă „vedete”, găsești și alți autori, mai puțin cunoscuți (sau deloc traduși) în România. Oameni din toate colțurile lumii & din generații diferite, care vorbesc despre toate cele: proză, poezie, politică, iubire, frică, eșec, fetișuri, rutină, sex etc. Tot pe Louisiana Channel sunt postate săptămânal interviuri și documentare cu/despre regizori, fotografi, muzicieni, arhitecți, de la Laurie Anderson și Patti Smith până la Wim Wenders și William Kentridge. Și toate sunt disponibile gratis. (Ionuț Sociu)
Ce-am descoperit? Podcastul Caliphate de la The New York Times
Cât te ține? Până acum s-au publicat 8 episoade care variază între 20 și 45 de minute.
De ce? Caliphate pornește de la o întrebare simplă: Cine sunt ei? Doar că acești ei nu sunt oricine, ci membrii ISIS. Podcastul o urmărește pe Rukmini Maria Callimachi, reporterul New York Times pe terorism, care încearcă să înțeleagă de ce tinerii se înrolează în ISIS. Merge pe front, unde caută documente lăsate de gruparea teroristă, în închisori care găzduiesc foști membri ISIS, unde stă de vorbă cu ei. Obține acces la informații extrem de valoroase, în schimbul cărora primește amenințări cu moartea. Dincolo de subiectul care îți taie răsuflarea, materialul este editat absolut fantastic: muzica, tăieturile, montajul sunt cam ce s-a făcut mai bun în lumea podcasturilor până acum. Nu degeaba Caliphate e în toate topurile și recomandările de anul ăsta. În plus, Rukmini Maria Callimachi e născută în București și a emigrat cu mama și bunica și în SUA în perioada comunistă. (Diana Meseșan)
Ce-am descoperit? Profilul lui Robert Smith, solistul The Cure, în The Guardian
Cât te ține? 12-13 minute.
De ce? Întrucât The Cure - autorii celui mai bun imn al disperării cântat vreodată, Disintegration, precum și al celui mai bun cântec de dragoste, Lovesong - fac anul ăsta 40 de ani, solistul Robert Smith știa că n-o să scape cu una, cu două, de insistențele fanilor. Așa că, la ceas aniversar, a fost de-acord să umble prin cutii prăfuite pentru un documentar despre istoria trupei și să anunțe că vor scoate - poate - un album nou anul ăsta. Cu look-ul său ciudat și vocea tremurândă, făcând doar ce-i tuna la momentul respectiv, Robert Smith a știut să treacă prin anii ‘80 fără să se îngroape în ridicol și a aterizat cu bine în zilele noastre. În interviul acordat lui Dorian Lynkey pentru The Guardian, Smith povestește, între altele, despre cum s-a dus beat să-i ia un interviu idolului său David Bowie și a început prin a-i spune: „Cred că putem fi amândoi de-acord că n-ai mai scos nimic bun din 1982” sau despre conferința de presă pe care-a ținut-o în timpul Războiului din Golf din 1990 pentru a explica faptul că piesa „Killing an Arab” nu e un imn islamofob, ci o referire la Străinul lui Albert Camus. (Vlad Odobescu)
„The Cure au rupt în anii ‘80 la fel cum The Beatles trecuseră prin anii ‘60 sau Bowie prin ‘70: super-prolifici, în continuă schimbare. «E ciudat când mă uit înapoi», spune Robert Smith. «Totul se întâmpla într-un ritm foarte rapid. Viața vâjâia». Pentru un neofit de 19 ani din suburbanul din Crawley, West Sussex, Smith părea neclintit de sigur pe el. «De unde venea acea încredere grotescă? Probabil că din punk. Cele mai multe trupe de punk erau îngrozitoare. Am crezut că suntem OK și că o să fim și mai bine. Totul era bluff și fanfaronadă la vârsta aia.»”
Ce-am descoperit?: O formație care rezumă toți Balcanii, The Toids
Cât te ține? Cel puțin cât te țin superbele lor albume: Ruupert Dances in Fins (2001) și Unblocked Ears (2006)
De ce? A fost un moment complet improbabil și, din cauza asta, cu-atât mai magic: ascultam compulsiv, în loop, una și-aceeași melodie sârbească, când, la un moment dat, m-a pălit gândul de a apăsa pe „Similar songs” în Apple Music. Artiștii listați acolo sunau balcanici – cu o singură excepție: The Toids. Nici n-ar fi avut de ce să-și pună un nume mai colorat etnic, întrucât sunt din San Francisco. Și aici încep să-mi pun niște întrebări. De ce sună mai balcanic decât balcanicii formația asta? Ce înseamnă autenticitate specifică regiunii? Cum reușesc să împletească aproape bizantin toate instrumentele astea, de la caval la tamburul bulgăresc, când nu par să aibă nicio legătură de sânge cu bucata asta de lume? Mă întreb eu cât mă întreb, dar apoi dau play următoarei melodii și mă pierd într-o reverie cu murături, zacuscă și Levant. (Ioana Pelehatăi)
