Vara mai are cam o lună de ars, așa că scoatem și noi din rucsac ce-am descoperit cu bucurie în primele ei luni. Prin trenuri și mașini, în fața cortului sau la terase, în serile interminabile și caniculare, pe drumurile lungi de pe teren sau în concedii, am citit, am ascultat, am urmărit și am adunat. Vă aducem și vouă din excursiile și lenevelile noastre cărți, podcasturi, seriale și melodii. A se consuma pe îndelete, în ce ne-a mai rămas din sezonul estival 2019 - sau a se pune la păstrare pentru toamnă, cum preferați :)
Un podcast ca o super-călătorie, de la Andra
Sezonul întâi din The Secret History of the Future, podcast creat de Slate în colaborare cu The Economist
Primele zece episoade din The Secret History of The Future sunt una dintre cele mai generoase plăceri intelectuale pe care le-am descoperit vara asta. Fiecare e o călătorie (în timp și spațiu) pe urmele unora dintre cele mai importante tehnologii din zilele noastre și a unora dintre fenomenele sociale din jurul lor. De la inteligența artificială de azi, până la rădăcinile ei înfipte în secolul 18, când apărea mașinăria mecanică de jucat șah cunoscută drept „turcul mecanic”; de la atacurile cibernetice care retează azi sisteme mamut, până la primul hacking de pe vremea telegrafului; de la cărturarii panicați că se va alege praful de cunoașterea omenirii, imediat ce a început tipărirea în masă a cărților, până la oboseala noastră acută, în urma supradozei zilnice de informație; de la autoportrete, la selfie-uri. Din fiecare subiect, cei doi realizatori, Tom Standage și Seth Stevenson, reușesc să facă o mică enciclopedie în egală măsură erudită și light, amuzantă și declanșatoare de idei & întrebări, și să deseneze harta unor idei și a transformării lor. Recomand în orice împrejurare, în mers sau în sfântul repaos.
P.S. A apărut deja și sezonul doi al podcastului, dar încă nu l-am testat.
O carte foto frumoasă, din nord, de la Ioana C.
Elf Dalia, de Maja Daniels, MACK Books, 2019
Elf Dalia e ultima carte foto pe care am cumpărat-o. A apărut în primăvară, editată de Mack Books. E o carte foarte frumoasă, care reușește să transmită o liniște stranie. Fotografa Maja Daniels a locuit timp de 3 ani în casa bunicilor ei din orășelul Älvdalen, un loc izolat, cu o istorie plină de mistere, cu o limbă doar a lui: Elfdalian (Övdalian sau Övdalsk), pe care astăzi o mai vorbesc în jur de 3000 de oameni. Fotografiile Majei cu Älvdalenul de astăzi (2011-2017) sunt prezentate în dialog cu imagini din arhiva lui Tenn Lars Persson, care a trăit între 1878 și 1938, un localnic fotograf și inventator, interesat de astronomie, alchimie, medicină alternativă. Cei doi artiști au în comun abordarea personală: fotografiile nu sunt documentar clasic, sunt pline de mister și de poezie, nici una nu e doar o descriere a realității fotografiate. Cartea o găsiți aici.
O carte despre cunoaștere de sine și acceptare, de la Venera
De ce să fii fericită când poți fi normală, de Jeanette Winterson, Editura Hecate, 2015. Traducere din limba engleză de Vali Florescu
Vara asta am descoperit o carte care m-a așteptat trei ani în bagaje. Primele pagini din De ce să fii fericită când poți fi normală?, de Jeanette Winterson le-am citit la începutul unei schimbări importante, pe care am sfârșit-o cu ultimele pagini.
Titlul m-a păcălit la început. Așteptam o critică la adresa cultului fericirii care ne bântuie reclamele și rafturile de self help din librării. Mă și imaginam cu cartea-n brațe, apostrofând singură ca o bătrânică în fața lumii afișate la televizor. Pe ecranul retinei mele s-a dezlănțuit, în schimb, o viață de om întreruptă de golurile memoriei personale. Jeanette povestește cum a fost abandonată la naștere și adoptată de o familie de evangheliști penticostali, în sânul căreia religia construia comportamente. În adolescență, descoperă că-i plac fetele. „De ce să fii fericită când poți fi normală?”, o întreabă mama adoptivă, când află.
M-am trezit că citesc o pledoarie pentru fericire. Fericirea, pentru autoare, nu e ce vor alții pentru tine, ci ce poți cunoaște și accepta din istoria proprie. Ea pornește, pe parcursul cărții, în căutarea identității stabilite de alegerile celorlați - cum ar fi mama naturală sau funcționarii statului în grija cărora a picat procesul său de adopție. Numai la finalul călătoriei are loc alegerea asumată, matură, a unei identități care nu mai depinde de așteptările altora.
Jeanette nu scrie doar despre ea. Scrie și despre cărțile altora pentru publicația New York Times, iar multe dintre eseurile sale personale au apărut în The Guardian sau Harpers Bazzar. Mi-a plăcut și mai mult de ea când am citit recenzia la Tropicul Cancerului de Henry Miller.
„E greu să fii copil și să crești. În mod ciudat, chiar și atunci când încetăm să mai creștem fizic se pare că trebuie să continuăm să creștem emoțional, ceea ce înseamnă atât expansiune, cât și compresie, căci anumite părți din noi se dezvoltă, iar altora trebuie să li se permită să dispară. Rigiditatea nu funcționează niciodată; sfârșim prin a avea mărimea greșită pentru lumea noastră.”
Dream pop pentru seri de vară, de la Victoria
The Marías
The Marías sunt de departe descoperirea muzicală favorită din ultima perioadă. Sentimentul de reverie pe care ți-l lasă formația asta e numai bun pentru seri prea sufocante de vară în care îți alunecă gândurile în toate direcțiile. Grupul format din Josh Conway și María (portoricana care prin cercuri artistice se identifică doar după prenume) activează de vreo trei ani, iar sunetul lor îl recunoști după dream popul îmbinat cu jazz și nuanțe nostalgice de psychedelic soul. Trupa bazată în Los Angeles amintește parcă de o epocă apusă a Hollywood-ului, dar te surprinde, totuși, și cu piese în spaniolă ce trimit la originile Maríei. Caracterul bilingv îi face și să fie super relevanți într-o America ce abundă în multiculturalism, iar asta se vede și în modurile în care The Marías mută granițele dintre genuri și decenii.
Mai jos, melodia pe care am avut-o pe repeat aproape două luni, seară de seară - de pe primul EP, apărut în 2017, Superclean Vol. I.
O conspirație sau un mister, de la Ioana P.
The Family (r. Jesse Moss), Netflix, 2019
Conspirație sau cel mai bine păstrat secret din istoria Washingtonului? Nu poți să nu te întrebi asta, cât timp te uiți la cele cinci părți ale seriei documentare The Family. Lansat fără prea mare tam-tam, serialul s-a promovat singur, când Reddit-ul, Twitter-ul și celelalte locuri în care ne place să ne dăm cu părerea au luat foc. Paiele care-au ațâțat flacăra au fost și întrebări legitime și conspirativite penibile. (Din categoria a doua, puteți găsi la o simplă căutare Google reacția unui lider al unui partid de opoziție, care ar fi susținut că serialul distruge posibila viitoare candidatură a lui Klaus Iohannis la președinția României.)
Ce legătură are, însă, o organizație (care nu e, de fapt, organizată formal) cu România? De unde și până unde ar amenința niște adepți fanatici ai unui Isus macho, conectați la politica la vârf a Statelor Unite, situația țării noastre est-europene? Pentru asta trebuie să vedeți seria - și mai ales episodul patru. Dacă ați urmărit câtuși de puțin cazul referendumului de anul trecut, pentru modificarea definiției familiei în Constituția României, e posibil ca The Family să vă ofere niște context esențial. Sigur, e doar o ipoteză - poate că ultra-conservatorii religioși din State n-au avut nimic de a face cu mobilizarea ultra-conservatorilor religioși de la noi. Sau poate că o legătură există, totuși, acolo.
Vă las cu trailerul serialului, precedat de câteva cuvinte din partea regizorului Jesse Moss, extrase dintr-un interviu pentru Rolling Stone:
„Mi-am spus: iată o organizație care există la intersecția dintre credință și politică, una care ocupă, fără știrea multora, acest segment semnificativ din spațiul public.”
Dacă sunteți curioși ce sfori poate să tragă organizația asta, dați play mai jos.
Un serial despre viitorul nostru întunecat, de la Luiza
Years and Years / Ani și ani, sezonul 1, BBC One/HBO
Cum arată viitorul apropiat? Cum ar fi dacă am putea da pe repede înainte următorii ani ca să vedem ce se întâmplă cu planeta, cu armele nucleare, cu extensiile noastre digitale, cu populismul, cu informația, cu oamenii? Serialul Years and Years urmărește o familie din Manchester de-a lungul următorilor 15 ani, sărind prin timp cu un mic artificiu narativ și multă imaginație placată pe realitate. Ca orice produs bun de anticipație, și Years and Years vorbește, de fapt, despre prezent și sâmburii lui de distopie. Un pic bombastic pe alocuri (dar cum să tratezi altfel catastrofele?), un pic mai mult tragic-comic, cu o gașcă de actori unul și-unul, de la Rory Kinnear, care l-a jucat pe prim-ministrul din episodul Black Mirror cu porcul, până la Emma Thompson, care joacă o combinație respingător-fascinantă de Trump, Orban, Salvini și Le Pen.
The Guardian a zis că-i cel mai înspăimântător serial al lui 2019, iar Russell T Davies, creatorul lui, spune că încă nu și-a pierdut speranța: „Cred că suntem o specie creativă. Încălzirea globală mă îngrijorează enorm. Nici nu mai contează politica. Nici nu mai contează ce-au de spus prim-miniștrii și președinții noștri. Nici nu mai contează ce rachete aruncăm în aer. Dumnezeule, ce se întâmplă cu ozonul și calota glaciară? Asta mă îngrozește mai mult decât orice. Dar cred că suntem enorm de creativi, și odată ce-o să reevaluăm lucrurile astea, o să ne dedicăm misiunii de a găsi o cale de salvare.”
Un film despre ură și rasism, de la Ionuț
When They See Us, (creat de Ava DuVernay), Netflix, 2019
În 1989, cinci adolescenți din New York au fost acuzați de tentativă de omor și viol - și asta doar pentru că s-au nimerit să fie aproape de locul în care o femeie a fost atacată în Central Park, în timp ce făcea jogging. Încă din ziua în care ei au fost reținuți, cazul a ținut prima pagină a ziarelor și imediat s-a declanșat o campanie rasistă în presă, tinerii de culoare fiind descriși drept niște „sălbatici” care răspândesc violența în inima New York-ului. În urma unor declarații luate cu forța de către polițiști (practic, niște copii au fost presați să recunoască ceva ce n-au făcut), Raymond Santana, Kevin Richardson, Antron McCray, Yusef Salaam și Kharey Wise au fost condamnați la închisoare (unul dintre cei care cerea în mod răspicat condamnarea lor la moarte era chiar Donald Trump, pe atunci o figură omniprezentă în presa new-yorkeză). Au stat niște ani buni închiși (între 6 și 13 ani), și abia în 2001 s-a aflat cine era adevăratul vinovat (Matias Reyes, un tip care nu avea nicio legătură cu ei). S-a tot vorbit despre povestea asta de atunci, Joan Didion a scris despre caz, Ken Burns a făcut un documentar foarte bun, iar vara asta a ieșit și miniseria regizată de Ava DuVernay. Din punctul meu de vedere, When They See Us e una dintre cele mai importante creații de televiziune din 2019. Apărut într-un moment foarte complicat în viața politică americană, filmul ăsta e răvășitor și te trece prin toate stările posibile: uimire, frustrare, furie și lacrimi. Și îmi place finețea cu care captează efectul pe care un astfel de caz îl are asupra familiilor celor implicați. Mai mult decât atât, filmul îți arată ce se întâmplă cu acești tineri după ce sunt eliberați din închisoare, și cât de grea e viața lor „în libertate”.
Cel mai prost din filmul ăsta ies cele două procuroare care s-au ocupat de caz: Elizabeth Lederer și Linda Fairstein. La scurt timp după premieră, au avut loc proteste la Columbia University (acolo unde predă Lederer), care au forțat-o pe aceasta să demisioneze. Linda Fairstein, care între timp s-a apucat de scris cărți polițiste, a fost boicotată de fani și chiar de editorul ei. Într-un fel, e reconfortant să vezi că un film poate să aibă un asemenea impact, dar în același timp te întrebi: oare era nevoie de un serial (apărut după trei decenii) pentru ca cineva să fie tras la răspundere (chiar și la nivel simbolic, dacă nu legal) pentru un asemenea abuz?
Fotografie principală: Mamaia, 1984, de Cristian Malide. Via Arhiva Azopan
