Săptămâna asta a trecut pe nesimțite, dar tot s-au strecurat în ea câteva lucruri care ne-au făcut să ne oprim un pic din cursă. Dintre ele, împărtășim cu voi radio hipnotic, vești despre realitatea virtuală și frica de moarte, intimitate cu necunoscuți, seriale cu bani murdari, industria sexului și redescoperirea bucuriei la bătrânețe.
Ce am descoperit: Joe Frank, povestitor la radio (radio storyteller)
Cât te ține: Depinde de fiecare. Frank a muncit vreo 30 de ani la radio, așa că aveți de unde alege.
De ce: Până săptămâna asta, habar n-aveam că Joe Frank a existat, darămite că a murit la începutul anului ăstuia. S-ar părea, însă, că-s nedrept de mulți oameni ca mine, așa că cei de la Radiolab au făcut un podcast în memoria lui, ca să ne facă cunoștință cu zeul ăsta cvasi-necunoscut al radioului american.Pe foarte scurt, Frank e un fel de pionier al podcasturilor de azi. Și-a inventat propria specie de format radio, un fel de „film fără imagine”, cum zic cei de la New York Public Radio: monoloage sau dramatizări care pornesc de la amintiri, vise, probleme care nu-i dau pace, întrebări de tot felul, întâmplări despre care citește-n ziar, care se transformă într-un fel de tripuri audio. Poate că-i vorba despre femeile pe care le vede-n fiecare zi pe stradă și la care visează; sau despre cum se schimbă dragostea, de la grădiniță la primul divorț; despre viața pe străzile din Los Angeles, despre prietenii cu cerșetori și supradoze de psihedelice, la finalul cărora viața pare să n-aibă sens; poate că-i vorba de o călătorie la o înmormântare în Islanda. Cert e că, indiferent despre ce-ar vorbi, Joe Frank e un vrăjitor al povestirii, în care amestecă filosofia, umorul, suspansul, suprarealismul și face din ele un cocktail pe care ți-l toarnă-n ureche cu o voce hipnotică, de late night show, până nu mai știi dacă ești tot pe strada din București, cu căștile în urechi, sau ai nimerit în vreun colț de Nevada. Două dintre cele mai cunoscute serii ale lui sunt Work in Progress și Unfictional, din care vă propun episodul ăsta: (Andra Matzal)
Ce am descoperit: Un articol despre realitatea virtuală și frica de moarte
Cât te ține: 10-12 minute
De ce: Din atât de multe motive. O să încerc să le iau aleatoriu. În primul rând, pentru că avem o jucărie uriașă, shiny și super șmecheră pe mână cu VR-ul. În al doilea rând, care e imposibil de dezlegat de primul rând, pentru că habar n-avem ce să facem cu ea încă. Ni se pare că putem să facem de toate, de la imagistică medicală la porno și jocuri la experiențe terapeutice și experimente psihologice. În al treilea rând, pentru că deși începem să avem niște bănuieli ceva mai solide și mai confirmate de neuroștiințe, nu știm ce se-ntâmplă în creier când e expus realității virtuale.
Și nu înțelegem nici ce i se-ntâmplă creierului când ajunge în vecinătatea morții. Și abia aici încep motivele pentru care articolul ăsta e super-interesant. Îți relatează cum, prin simularea unei experiențe extracorporale, de tipul celor pe care au raportat oamenii că le au în preajma morții, niște cercetători au scăzut frica de moarte a subiecților. Numai că, vin alți cercetători și zic, asta s-a întâmplat pentru că, prin experiența asta extracorporală le-ar fi sugerat că există nemurirea sufletului și viață veșnică. E etic? N-avem încă un răspuns. (Eu aș fi tentată să zic că da, pentru că If it makes you happy, it can’t be that bad.) Dar faptul că avem atâtea întrebări fascinante mă face să mă bucur copilărește că trăiesc în viitor. (Ioana Pelehatăi)
Ce am descoperit: Fotografii intime cu necunoscuți (via broadly.vice.com, via Ioana Dobrinescu)
Cât te ține: 5 minute
De ce: După cum zice și fotografa Marie Hyld, autoarea seriei, ducem vieți superficiale, iar asta afectează felul în care interacționăm cu cei din jur. Ne construim cu grijă imaginea pentru profilul de Tinder sau de Facebook, iar atunci când ajungem față în față cu celălalt facem tot posibilul să ținem în picioare noul și strălucitorul Eu. Marie Hyld a dat întruna swipe stânga și dreapta pentru a ajunge la oameni cu care ar putea avea o relație. I-a invitat apoi să pozeze împreună - la duș, în pat, în fața unui computer - ca și cum ar fi împreună de multă vreme. În colțul din stânga a menționat intervalul de timp trecut între momentul în care s-au cunoscut până la momentul când a făcut fotografia. Rezultatul e înfricoșător de tandru. (Vlad Odobescu)
Ce am descoperit: Dirty Money, o miniserie de investigații de pe Netflix
Cât te ține: 5 ore
De ce: Teste măsluite de Volkswagen ca să poată vinde sute de mii de mașini cu un nivel de noxe muuult prea periculos pentru sănătatea oamenilor (plus niște teste cumplite pe maimuțe, pe care le-au gazat la propriu ca să dovedească cât de safe sunt emisiile lor), milioane de dolari făcuți pe spatele americanilor săraci care au împrumutat câteva sute de dolari de la instituții financiare non-bancare și s-au trezit că trebuie să dea înapoi de trei-patru ori mai mult (plus profilul psihopatului-șef, cu care documentariștii petrec câteva zile la el acasă), mafia din spatele federației producătorilor de sirop de arțar din Canada (da, ai citit bine), Trump și trucurile de iluzionist prin care a convins un popor întreg (sau măcar o jumătate din el) că e un biznismen genial, uriașa spălătorie de bani care a funcționat ani de zile (sau încă mai?) în gigantul bancar HSBC, care băga în circuitul fiscal catralioane de bani direct de la cartelurile mexicane, povestea cu tinerelul ăla care-a scumpit prețul unor medicamente vitale pentru bolnavi. Ce se-ntâmplă când singurul lucru care contează e profitul, iar statul devine complice? Cinci scandaluri din culisele capitalismului mondial, filmate de Alex Gibney (tipul cu Going Clear: Scientology and the Prison of Belief), despre care Esquire scria în 2010 că „e pe cale să devină unul dintre cei mai importanți documentariști ai timpurilor noastre.” Între timp, cred c-a ajuns măcar în top 3 ;) (Luiza Vasiliu)
Ce am descoperit: The Deuce, un serial american din 2017 (disponibil pe HBO GO)
Cât te ține: Un sezon cu 8 episoade deocamdată
De ce: Pentru că povestește industria sexului (prostituție & pornografie) din New York-ul anilor '70, o poveste overall tristă la nivel uman. Cu un James Franco mișto, care joacă doi frați gemeni într-un focar al plăcerilor pe bani din Manhattan - 42nd Street sau „The Deuce”. Cu scene de sex explicite, droguri, violență, cruzime, politică. O cronică din Vanity Fair rezumă bine primul sezon, unde vedem tranziția unei industrii din real în virtual, de pe stradă pe ecran. Zice că deși serialul nu e fidel dificultăților cu care se confruntau lucrătoarele sexuale care încercau să-și câștige traiul la periferia Times Square, el le oferă o oarecare demnitate și „adresează munca sexuală în complexitatea sa; vedem pericolele și nedreptățile ei flagrante, dar și spiritul comunitar colțuros care poate izvorî, în circumstanțe cumplite, din natura umană.” (Ionuț Dulămiță)
Ce am descoperit: Grace & Frankie, un serial despre redescoperirea vieții la bătrânețe (disponibil pe Netflix)
Cât te ține: Are patru sezoane, ultimul a apărut pe 19 ianuarie
De ce: Grace și Frankie au peste 70 de ani și sunt atât de diferite între ele, încât nu ar exista cea mai mică șansă să se împrietenească. Frankie e hipioată veterană și pictoriță semi-anonimă, Grace a dezvoltat o afacere de produse cosmetice și e obsedată să nu îmbătrânească. Una e veselă, delăsătoare și fumează iarbă, cealaltă e riguroasă, puțin acră și mereu cu un pahar de martini la ea. Singura asemănare dintre ele e că soții lor sunt gay, ba mai mult, cei doi au o relație de câteva decenii. Grace și Frankie află vestea la o cină, și tot ce părea previzibil și așezat în viața lor dispare instant. Cele două se aliază în fața singurătății și decid să locuiască împreună.
Dincolo de faptul că scenariul este impecabil, recomand serialul pentru că este un gest de curaj să produci un film în care să distribui actori în vârstă în rolurile principale, într-o industrie obsedată de tinerețe. Este o bucurie să o urmărești pe Jane Fonda interpretând-o pe Grace. Ultima dată am văzut-o în Youth, filmul lui Paolo Sorrentino, unde a avut un rol puternic, dar care a durat câteva minute; sau să îl vezi pe Martin Sheen în rolul fostului soț al lui Grace, un avocat tipicar, acum pensionar, care își acceptă și se bucură de sexualitatea lui la 70 de ani. Ce e frumos pentru mine în serialul ăsta e că schimbă discursul despre bătrânețe, văzută de obicei ca loc al înțelepciunii și al așteptării finalului. Personajele din serial au trăit conduse de norme sociale toată viața lor și abia acum încep să se cunoască. Sunt ca niște adolescenți stângaci care încep să savureze viața. (Diana Meseșan)
Foto main: Joe Frank, în timpul unui performance live Sursa: Los Angeles Times
