Care dintre cărțile, filmele, muzicile și toate celelalte arte cu care ne-am întâlnit anul ăsta ne-au prilejuit declicuri semnificative și ne-au rămas cel mai puternic în minte? Am invitat redacția extinsă de la Scena9 să răspundă.
Voi ce-ați trece pe listă?
Context & cinism
Nu pot să recomand destul emisiunea Some More News, o serie de eseuri video aproape săptămânale, între 30 de minute și câteva ore uneori, despre subiecte politice, economice și sociale. Chiar dacă episoadele se concentrează adesea pe Statele Unite, de regulă sunt teme care afectează toată lumea. Perspectiva este una anti-capitalistă și în spatele umorului cinic al prezentatorului Cody Johnston e o întreagă echipă care se ocupă de documentare, grafică, scrierea textului și producție. În descrierea fiecărui clip e un document cu sutele de articole și studii care au stat la baza documentării. De exemplu, pentru acest episod despre filmele mari de la Hollywood, grevele actorilor și ale scenariștilor și viitorul industriei au fost folosite aproximativ 200 de resurse. Aș mai recomanda acest episod despre greenwashing, ăsta despre abundența de mașini din orașele mari sau ăsta despre cum Spotify se folosește de munca a milioane de artiști fără să-i plătească.
De asemenea, este și podcast Some More News, cu emisiuni mai frecvente, pe platformele obișnuite de streaming. (Ioan Stoleru)
Eva, o istorie a corpului feminin
Cea mai interesantă carte pe care am descoperit-o anul acesta a fost Eve. How the female body drove 200 million years of human evolution, de Cat Bohannon. Autoarea, ea însăși cercetătoare, a observat că în ciuda avansului științific, corpul femeii este încă ignorat. Trasând evoluția corpurilor feminine în ultimele 200 milioane de ani, „de la sâni, la degetele de la picioare”, cartea mi-a răspuns la întrebări pe care nici nu știam că le am: De ce ni se depune grăsime pe șolduri și fund? (spoiler: se pare că această grăsime e specială și ajută la formarea creierului bebelușului în burtă și primul an de viață) sau De ce trăim mai mult decât bărbații și de ce avem mai multă energie în sporturile de anduranță? Există așa numitul „creier al femeii?”. (Alexandra Ion)
Filozofie pe ecran
La BBC, în anii ‘70 ai secolului trecut, Bryan Magee chema cei mai mari filozofi ai lumii în studiourile televiziunii ca să vorbească despre trecutul filozofiei occidentale și problemele ei. Prima serie televizată, Men of Ideas, e din 1978, și, de la Isaiah Berlin, Marcuse, Iris Murdoch, Ernest Gellner, a trecut pe-acolo toată lumea bună. O a doua serie televizată, The Great Philosophers, e din 1987 – aici se urmărește istoria filozofiei cronologic, începând cu Platon și Aristotel (prezentat de Martha Nussbaum, pe-atunci tânără) și terminând cu Frege (prezentat de A. J. Ayer, deja bătrân). Nu există, cred, în istoria modernă a televiziunii, o emisiune care să facă munca asta de popularizare filozofică la un asemenea nivel, dându-ți în același timp ocazia să vezi cei mai mari filozofi ai secolului XX punându-și în discuție problemele propriei gândiri, fără emfaze academice și fără polisilabice. Eu le-am revăzut în ultima lună pe aproape toate și sunt excelente. Preferatele mele sunt discuțiile cu Ernest Gellner, cu Martha Nussbaum și A. J. Ayer (care apare de două ori), dar cine nu știe cu ce să-nceapă o poate lua de la capăt, cu Isaiah Berlin. (Iulian Bocai)
McCarthy la dublu
Pentru mine, 2023 a fost categoric anul Cormac McCarthy. Apariția în limba română a dipticului Pasagerul și Stella Maris la doar un an după publicarea-bombă în Statele Unite ale Americii, după un adevărat maraton de traducere-editare, mi-a stârnit o bucurie imensă, mai ales că cele două cărți-testament, impresionante prin bogăția tematică și stilistică, par să fi găsit de la bun început drumul spre un public tot mai larg. (Iulia Gorzo)
Jazz, poezie & politică
Cea mai intensă bucurie muzicală a anului m-a lovit la începutul lui septembrie, când a coborât din cosmos într-o dâră de foc albumul Protect Your Light, de Irreversible Entanglements. Îl așteptam, mă gândeam că o să fie bombă, dar nici chiar așa. Irreversible Entanglements se descriu ca un colectiv de liberation-oriented free jazz. Metoda lor e chiar libertatea totală, punk - foc și miere. Și politic, și senzual, și spiritual.
Firul roșu după care te orientezi prin călătoria asta e vocea lui Moor Mother- Camae Ayewa, poetă și activistă care trăiește în Philadelphia. A luat muzica și i-a dat drumul s-o ia pe unde vrea ea. Nu folosește rețetele pe care se construiește chiar și cea mai liberă muzică, așa cred că te face să plutești. Din când în când apare câte un artist care te ajută să ajungi mai aproape de tine, parcă te ia în spate și fuge cu tine. Pe mine Moor Mother mă cară-n spate, e un soi de șamană pe care știu că mă pot baza: oricât de prăjită ar fi ideea care mă bântuie, ea zice că e ok, să-i dau înainte. În albumul ei, Jazz Codes, e cea mai mișto descriere pentru perfecțiunea asta liberation-oriented:
It is a peculiar word, jazz
It's illegitimate origins lost in the murky brothels where it was conceived and birthed
But many observers have told us that jazz used to mean sex
And maybe it needs to go back to meaning sex
To being identified with coitus and copulation
Hyper-creativity, fecundity, and birth
Ultimately, perhaps it is good that the people abandoned jazz
Replaced it with musical products better suited to capitalism's designs
Now jazz jumps up like Lazarus if we allow it
To rediscover itself as a living music
A subvеrsive suture of inner movеment, fertility, tension, and release (...)
Manual pentru un oraș mai prietenos
În ultimul an am împins aproape zilnic un cărucior de copil pe trotuarele Bucureștiului, astfel că am simțit din plin cât de dușmănos poate fi orașul acesta față de cei mai mulți locuitori ai săi. După ce m-am săturat să înjur în gând șoferii, primăriile și polițiile locale, m-am tot gândit la cum poate fi îmblânzit spațiul urban și mai ales am căutat să văd ce soluții propun oameni cu experiență în zona asta. Publicată la noi anul trecut de Igloo, cartea Soft City a specialistului în planificare urbană David Sim vorbește despre principii simple de la care să plece regândirea unui oraș: importanța proximității și a densității, a comunicării dintre interiorul și exteriorul clădirilor, a spațiilor verzi, a unei mobilități la scară umană, care să pună preț pe transportul public, mersul pe jos sau cu bicicleta. Deși pare departe de asemenea idei, există speranță inclusiv pentru orașe precum Bucureștiul, ne încurajează Sim. (Vlad Odobescu)
Istorie alternativă & multă inimă
Nu o să vorbesc despre o descoperire care mi-a dat lumea peste cap, ci despre un hidden gem de o discreție pe măsura sensibilității pe care o angajează: filmul Lola, de Andrew Legge. Un indie filmat pe 16 mm, alb-negru, povestea a două surori din anii '40 (una cu un creier periculos de avangardist pentru ştiinţă, cealaltă cu inima deschisă pentru artă şi iubire) şi maşinăria LOLA, care captează filmări din viitor. Primul lucru pe care îl văd surorile? Pe Bowie în epoca lui alieny glittery. În ton cu anxietatea oamenilor de ştiinţă ai vremii lor și al dictonului „I am become Death, the destroyer of worlds”, şi Thomasina intră în jocul periculos de-a schimbatul istoriei când apar la orizont primele avioane germane. Dar istoria alternativă pe care o declanşează involuntar e înfiorătoare şi jucată superb din edituri cu nave de război pe Tamisa, Westminster bombardată, Hitler pe cal pe la Trafalgar ş.a. Toată povestea curge din reels filmate de Martha sau „de arhivă", granulate, mişcate, sacadate, la graniţa dintre art house, istorie alternativă, found footage și multă, multă inimă. (Alexandra Florescu)
Un debut puternic și tandru
O să scriu despre o carte care m-a mișcat profund și care m-a luat pe sus, pur și simplu. Am luat-o s-o răsfoiesc, cu gândul că o încep mai târziu și două zile nu am mai lăsat-o din mână. E o carte masivă de poezie, un debut complex, extrem de bine articulat, autoportret privind în urmă al unei tinere fete: volumul Mădălinei Oprea, Curriculum. Refrene ale recuperării și memoriei (frACTalia).
Poezia Mădălinei Oprea se uită în urmă la un întreg proces de formare, deconstruind toate acele limitări și prescripții care i s-au aplicat cu argumentul că ar fi naturale, că așa e pur și simplu lumea. Ea le contemplă critic și le desface, arătând cum sunt, de fapt, constructe cu un context și o istorie clare. Și cu beneficiari. Vorbește despre cum e să crești ca fată și cum asta îți impune renunțări/privațiuni/falsificări, vorbește despre demnitate și precaritate. Despre cum e să-ți găsești lumea ta oricât de mică, în ciuda mediilor controlatoare în care te miști, cum e să simți familia și să-i vezi, în același timp, alunecările; cum să-ți vezi rănile și cum să începi să (te) iubești. Scrie despre cum e să simți prietenia, intimitatea și corpul, și apoi cum e să-ți crești arme politice, în spațiul cald al întâlnirilor, ca să rămâi demnă, radioasă și deschisă către lume, în propria putere. Scrie o carte feministă, inutil să adaug, un cântec puternic și tandru despre descoperirea de sine, trecut și autoafirmare. (Alina Purcaru)
Un clasic și o comoară ascunsă
După deja obișnuitul și mereu noul traseu cinefil pe care-l fac an de an, rămân în minte, la final de 2023, cu două titluri: bine-cunoscutul Dogville (2003) al lui Lars von Trier și Lazzaro Felice (2018), regizat de Alice Rohrwacher. Distincte prin estetică și crez, cele două filme aduc în prim plan personaje principale (aparent) vulnerabile, victime ale micro-cosmosului înconjurător. Realizate în spații „claustrante”, represive, în cele două pelicule se joacă perfidia, micimea umanității, iar deznodămintele diferite pot vorbi, într-o oarecare măsură, despre gratificare: răsplată imediată, pământeană, sub forma răzbunării („an eye for an eye…”) versus compensația/promisiunea transcendenței. Asta dacă nu ești un privitor care alege perspectiva nihilismului. (Cristina Gârbea)
Propagandă & utopie
Am (re)descoperit anul ăsta lucruri noi de la oameni / locuri vechi. Peter Pomerantsev, scriitorul de origine ucraineană, autor al Nimic nu este adevărat și totul este posibil. Aventuri în Rusia de azi, a fost tradus în limba română cu Asta nu e propagandă ! Aventuri în războiul cu realitatea, o carte în care explică, clar și amuzant, cum funcționează mistificarea realității în mediul online și cum se pot influența alegerile din spatele calculatorului, despre ferme de troli și post-adevăr, cu analize pe cazuri concrete din Filipine, SUA, Mexic și Ucraina. Aș zice că e o carte foarte bună în anul electoral care vine, chiar dacă Pomeratsev a scris-o în 2019 și între timp lucrurile s-au agravat: avem AI la un clic distanță, iar deepfake ia un avânt amețitor.
Prospero, o platformă pentru teatru filmat care cuprinde câteva mari teatre europene și va fi activă până la finalul anului viitor, a publicat un film, o sinteză (coerentă) de 2 ore 40 minute din spectacolul de 5 ore al regizorului polonez Krystian Lupa, Imagine. Spectacolul explorează anii '60 -'70, mișcarea flower power și utopia de stânga a unei lumii libere, cu oameni egali, și speculează asupra mitologizării John Lennon. Însă perspectiva lui Lupa nu rămâne una istorică, ci chestionează de ce utopia visată atunci nu a fost atinsă, ba chiar a degenerat - spiritualitatea este comercializată sau politizată, iar valorile umaniste, drepturile omului, egalitatea și libertatea personală s-au devalorizat. Spectacolul este accesibil gratuit și are subtitrări în mai multe limbi europene, inclusiv engleza și franceza. (Oana Stoica)
Despre pești fabuloși și oameni banali
Cea mai fascinantă carte a anului pentru mine, de departe, a fost Elocința sardinei de Bill François, biofizician, pescar, poet. Asta pentru că odată, când era copil, i-a atras atenția o strălucire în dârele de spumă de unde se spărgeau valurile. Așa a întâlnit prima oară o sardină, fără să știe, pe atunci, că sardinele sunt singura oglindă perfectă pe care o cunoaștem, sau că somonul de Atlantic simte mirosul pârâului din Bretania unde s-a născut și se poate întoarce acasă, că balenele cântă exact unde se desparte apa caldă de sus de cea rece de jos și că acel canal sonor duce cântecul lor mii de kilometri, că pentru larvele de pești apa mării e ca mierea, că adevărații hipsteri parizieni sunt clenii sau că heringii era să declanșeze un război între Suedia și URSS, pentru că trag pârțuri. Sau că probabil am fi împărțit lumea cu caracatițele, dacă ele ar putea să transmită toate lucrurile pe care le învață în decursul unei vieți generațiilor următoare (motivul pentru care nu pot e foarte trist). Nu avea de unde să știe toate acestea și clar nu le-am fi aflat niciodată nici noi dacă Bill nu ar fi cunoscut sardina. Cartea asta nu îmi reamintește decât cât de incredibil de banali suntem, o creatură printre atâtea altele, care au la rândul lor vieți atât de complicate, atât de ritualice și de intrinsec legate. (Karin Ungureanu)
Istoria Hollywood-ului pe YouTube
Nu știu câtă lume mai ține minte, dar la începutul televiziunilor prin cablu, sâmbăta și duminica, de la 6 sau 7 dimineața, se difuzau foarte multe filme clasice americane. Așa că gusturile mele sunt influențate, probabil până în ziua de azi, de amintirea dimineților când mă uitam cu tata la filme alb-negru din anii ’30 și ’40, la Katharine Hepburn, Clark Gable, Barbara Stanwyck sau Cary Grant. Nu este de mirare pentru mine, așadar, că am devenit recent un pic cam „obsedată” de canalul ăsta de YouTube – Be Kind Rewind – în care puteți afla cam tot ce poate fi interesant despre Hollywood-ul de altădată și de acum: cenzura din perioada codului Hays și felul în care scenariștii și regizorii încercau să păcălească cenzorii, „războaiele” de la Oscaruri, cum se făcea critică de film și jurnalism de entertainment, influența marilor studiouri și practicile lor, uneori șocante, referitoare la viețile personale ale actorilor și mai ales ale actrițelor, de la bârfă la analiză serioasă, Be Kind Rewind chiar are de toate pentru toți. Dacă e să vă recomand ceva, începeți cu Adapting Mildred Pierce. (Cătălina Roșu)
Un podcast despre lucrurile pe care nu le spunem
De eso no se habla (Despre asta nu se vorbește), un podcast narativ de non-ficțiune, regizat de scriitoarea și documentarista de sunet Isabel Cadenas Cañón, despre puterea secretelor individuale care dau glas „tăcerilor” sociale sistemice. Despre efectul pe care îl creează fraza „Despre asta nu se vorbește”, atât în noi înșine, cât și la nivel colectiv, și ce se întâmplă cu aceste povești atunci când ne facem avânt să rupem tăcerea. Un podcast care vine cu o temă de gândire, și una nu tocmai ușoară, la granița dintre cronică, eseu și documentar al cărui fir comun este legat de memoria istorică spaniolă.
Unul dintre episoadele mele preferate este despre Rosana, o fetiță căreia îi plăcea să se joace de-a spionajul în propria casă, unde existau mistere pe care nu le putea înțelege. Cum ar fi disparițiile frecvente ale mamei sale de acasă, fără nicio explicație. Când a împlinit 18 ani, a primit un telefon care i-a dezvăluit cel mai mare secret al mamei sale, Manuela, o femeie care a ales să nu se conformeze regulilor ultimului deceniu al dictaturii franchiste și a dus o viață dublă care i-a afectat profund sănătatea mintală.
Tema podcastului mi-a amintit de poeta americană Muriel Rukeyser, care obișnuia să meargă în sălile de clasă pentru a citi poezii cu copiii și persoanele în vârstă, dar și pentru a-i încuraja să scrie. Una dintre temele ei preferate era să le ceară să completeze propoziția I could not tell... / (Nu am putut spune…). Pentru că în ceea ce nu putem spune nimănui, în conflictele noastre cele mai secrete, stau camuflate, credea ea, our inescapable poems, poemele noastre nerostite.
Tu ce secret personal ai vrea să rupi dacă ai găsi curajul să faci asta? (Nicoleta Moise)
Melodia care te posedă
Yötön Yö, adică Melodia lui Ahti din Alan Wake 2 de la Remedy Entertainment este, probabil, singura melodie satanistă care te face să te simți cel mai bun om. Poate fi auzită într-un bar din Alan Wake 2, un joc în care se întâlnesc Twin Peaks-ul lui David Lynch și noir-ul postmodern din Trilogia New York-ului de Paul Auster. Interpretul este Ahti, îngrijitor la un sanatoriu pentru bătrâni, entitate paranaturală și unul dintre cele mai memorabile personaje din istoria jocurilor video. Remedy nu a dat detalii despre cine a compus melodia, dar eu am o bănuială. A trebuit să ies din joc și să o caut pe youtube. Nu mă puteam opri din ascultat. Nu mai puteam face nimic. Fredonam versurile și mă simțeam cel mai bun om. Am trimis melodia pe mail unei prietene și i-a plăcut și ei. După câteva ore, am început să ne certăm. Eu sunt cel mai bun om, perkele, i-am scris prietenei. Ba nu, eu sunt cel mai bun om, perkele, mi-a răspuns prietena. Ca și cum eram posedați. Când ne-am întâlnit a doua zi, am tăcut amândoi rușinați. E ca o melodie dintr-un film de Aki Kaurismäki, a zis prietena. E ca o melodie dintr-un film de Aki Kaurismäki, dacă Aki Kaurismäki ar fi fost satanist, am zis eu. (Gabriel Mager)
O transă cu trei maeștri subversivi
Descoperirea mea a fost grupul General Idea, despre care nu aveam nicio fucking idee (rușine Suzana, rușine). Acest trio fantastic activ între anii ‘70 și începutul anilor ‘90 s-a îndeletnicit în mod remarcabil cu aburirea liniilor care demarcau arta de mass-media și activismul creativ. Un mix halucinant în care identitățile queer, cultura de consum și activismul au generat această shawarma cu pudeli, scuturi heraldice, concursuri Miss subversiv exploiting, publicații împopoțonate cu sloganuri care ar face orice echipă de creație să moară în chinuri pizmașe, ghețari din polistiren cu baby seals și pastile, oh salvatoarele pastile care dansează pe un fundal albastru Yves Klein-ian.
Uite-așa mi-am petrecut eu niște ore bune în această retrospectivă on display, timp în care am râs și mi-au curs lacrimi încercând să lecturez etichetele care lătrau la mine din fundalul tapetului, care și el, drăguțul, evident că a preluat în forma cea mai neaoș posibilă de takeover imaginea iconică a unei lucrări pop în care cuvântul LOVE este înlocuit de cuvântul AIDS. Nu știu dacă în general vă place să vă lăsați pedepsiți de artă pentru că așa a vrut artistul, dar de data asta chiar am simțit nevoia să trăiesc efectul stroboscopic cauzat de contrastul cromatic (al culorii în sine, vă rog) care a acționat cu eficiența celei mai perverse arme de tortură. Fiindcă, hei, la acea vreme (1982), oamenii mureau de SIDA, președintele SUA nega existența acestei probleme, iar opinia publică era mai degrabă cu sufletul înmuiat la drama puilor de focă pentru drepturile cărora BB se lupta activ. Cineva, ceva trebuia să urle.
Nu spoiler-uiesc din expoziție! Las doar textul etichetei (și pozuca făcută cu telefonino) a unei singure lucrări:
Acest desen realizat de Felix Partz înfățișează siluetele a trei cowboy profilate pe cerul unui apus de soare. Scrise de mână cu litere roșii, cuvintele THE END sugerează cadrul final al unui film western. Confirmând diagnosticarea sa și a lui Jorge Zontal cu virusul HIV, Partz a realizat acest desen pentru a anunța sfârșitul General Idea. Ambii bărbați au murit la scurt timp după aceea.
Câteva thriller-uri, dar mai ales un joc
Cinemaul meu preferat pe acest an e compus din Ambulance (2022) (un Michel Bay îmbătrânit, plin de explozii și atât de ticsit de clișee încât m-a făcut să mă simt foarte confortabil condus de toți tropii cinemaului de gen Action Thriller), Mission Impossible: Dead Reckoning Part 1 și Blue Eye Samurai (un Samurai Jack wanna be excellent). Au apărut multe filme prea trâmbițate, precum Oppenheimer, ultimul Scorsese sau Napoleon, care mie nu mi-au livrat mai nimic.
Dar produsul cultural major din acest an e, fără doar și poate, jocul pe caculator Baldur’s Gate 3 (și așa, fără world map). Jocul ăsta e un fenomen. E story rich, turn based, RPG, greu pe alocuri și foarte, foarte distractiv. Se face o gașcă de eroi (fiecare cu particularitățile lor, care mai de care mai găunoase și stufoase), parcurgi drumul spre și prin orașul Baldur’s Gate într-o poveste pocnită care se dezvoltă pe măsură ce alegi sau nu să faci o misiune. Jocul e plin de tot felul de intrigi/misiuni laterale bine dezvoltate, poți avea animale precum un Owlbear (Ursbufniță), ai inclusiv posibilitatea să faci dragoste consensuală cu un druid care se transformă în urs. (Mihai Gavril Dragolea)
O doză zdravănă de umor & acțiune
Am început 2023 devorând vreo zece-doispe cărți din seria Slow Horses de Mick Herron și două sezoane de serialul bazat pe ele. Serialul e pe Apple TV+ deci mai greu de găsit prin estul sălbatic. Cărțile se găsesc digital sau audiobook și în România în variantele originale sau (îmi suflă maestrul Iovănel în ureche) cu primul volum tradus și publicat de Alice Books Ambele serii - și cărțile și serialul - sunt niște bijuterii care împletesc umor, acțiune, spionaj și deznodaminte care te țin lipit de ecran până după miezul nopții. Personajele, un fel de spioni ratați, exilați în divizia onoare a spionajului, sunt detestabile, în sensul bun. Reușitele sunt aproape întotdeauna noroc chior. Scriitura e simplă dar delicioasă. Serialul e fantastic, și cu Gary Oldman pe deasupra. Tocmai a ieșit sezonul trei. Citiți/priviți cu încredere. (Dragoș Costache)
Bizanțul queer
Una dintre ultimele cărți pe care le-am citit anul ăsta a fost și una dintre cele mai plăcute: Byzantine Intersectionality, de Roland Betancourt. Cercetătorul american analizează viața persoanelor queer în Imperiul Bizantin (focusul fiind pe sfârșitul Antichității și începutul Evului Mediu), într-un mod empatic, care respinge ideea că orice discuție despre intersecționalitate și queerness în istorie este anacronică. Descoperi alături de Betancourt un Bizanț mult mai eclectic și complex decât am fost învățați la școală, în care există spațiu pentru mai mult de două genuri și o singură rasă (cea albă), fără însă să fie un paradis al progresismului, așa cum îl înțelegem azi. Dincolo de poveștile despre consimțământ în scrieri religioase, călugări transgender sau homoerotism biblic (hello, apostole Toma), cartea te încurajează să meditezi la cum privim istoria și cum riscăm să pierdem nuanțe, tocmai pentru că ne limităm la stereotipurile din vremea noastră și la nevoia de a avea o narațiune clară și simplă. (Oana Filip)
Un film, nenumărate feluri de lumină și aproape 40 de ani de mirare
De-a lungul zilelor petrecute pe final de noiembrie la Porto/Post/Doc, un mic festival portughez dedicat filmului documentar (și nu numai), am remarcat un fel de zumzet persistent. Toți connaisseur-ii locului, toți insider-ii aveau pe buze titlul unui anume film „mai singular decât toate singularitățile cinemaului portughez” (în cuvintele părintelui spiritual al Noului Val Portughez, João Bénard da Costa), toți șușoteau despre destinul trist al regizoarei sale, care nu a mai reușit să facă alt film, scârbită de patriarhat, provincialism și industrie, dar mai cu seamă vorbeau despre frumusețea ce se degajă din imaginile sale ca niște pânze impresioniste. Mulți îl descoperiseră nu acum și nici la data lansării (în 1985 a rulat sporadic prin festivaluri, apoi a dispărut), ci pe parcursul anilor, dar senzațiile lor felurite păreau să evoce o aceeași mirare de spectator. Am înțeles repede de ce. Trebuie văzută lumina incredibilă care îmbracă peisajele din O movimento das coisas/Mișcarea lucrurilor, o lumină care face din orice bătrân un „sărăcuț al lui Dumnezeu” și din orice activitate zilnică o legendă. Cât de mult ne pot impresiona pilonii unui pod neterminat peste râu – și cât o gospodină care pregătește compotul pentru iarnă? Uneori ajunge să știi când să pornești camera; împrejurimile se ocupă de ce rămâne. De la tehnologia nouă venită din centrul Europei la tot ce se transmite (și se pierde) din moși-strămoși, nicio fărâmă din taina fragilă a satului nu e străină de vibrația acestui film atent cu viața, cu moartea și cu tot ce e între. (Victor Morozov)
Transformări feminine
Apolonia Apolonia documentează viața, creația, transformările și provocările Apolonia Sokol, artistă de origine danezo-poloneză, ale cărei picturi figurative reconstituie multe episoade autobiografice. Timp de 13 ani, regizoarea Lea Glob și prietena artistei, urmărește viața lui Sokol, de la legăturile ei cu mișcarea feministă franceză, la vulnerabilitatea statutului de artistă emergentă într-o lume a criticilor și a comerțului cu artă. A fost genul prfect de film cu care îmi face foarte bine să închei anul în care am ieșit din concediul maternitate, după doi ani și jumătate într-un univers închis.
Am primit la fix și cartea Femei care aleargă cu lupii, a psihanalistei Clarissa Pinkola Estes, perfectă pentru acest moment, când nașterea copilului m-a pus într-un rol cu totul nou, în care încă mă redescopăr, în ecourile furiilor de după naștere și al întrebărilor la care găsesc din ce în ce mai multe răspunsuri. (Arina Rusu)
Un portret fabulos
Din anul în care am citit infinit mai multe cărți pentru copii decât pentru mine, rămân cu frisoanele de entuziasm pe care le-am descoperit în The Maniac, cea mai nouă carte a lui Benjanim Labatut. Ca și Când nu mai înțelegem lumea, volumul prin care l-am descoperit pe scriitorul ăsta chillian, și Maniacul (încă netradus la noi) rafinează metoda biografiei ficționalizate prin care decupează figuri incredibile din istoria științelor recente. Focusul e, de data asta, pe Jonny von Neumann, pionier al fizicii cuantice, al bombelor atomice și al mașinilor de calcul, (co-)autor al multor teorii care au azi rădăcini puternice în multe domenii, de la genetică, la economie. Dar odată cu personajul lui von Neumann, Labatut reconstruiește, cu fler și multă documentare, un posibil traseu al inteligenței artificiale: de la primele fantasme, primele concepte și experimente, până la epoca pe care o declanșează căderea nervoasă a super-campionului Kasparov, învins la șah de algoritmul Deep Blue. Nu mă mai lungesc: e o carte teribil de pasionantă, perfectă pentru momentul în care ne aflăm, în ecouri revigorate ale amenințărilor atomice, dar mai ales în plină dezbatere despre cum trebuie să avem grijă de inteligențele artificiale care chiar acum ne revoluționează viața. (Andra Matzal)
O hologramă pentru grijă
Voi flexa sensul descoperirii culturale spre ceea ce e descris ca o cultură a grijii pentru că, deși 2023 a fost extrem de intens profesional pentru mine, am avut marele norocul să recunosc din ce în ce mai multă atenție pentru sănătate mintală și stare de bine, mai departe de malaxorul productivității.
Am fost impresionată profund de The Hologram, un instrument de grijă reciprocă dezvoltat de un colectiv de artiști activiști, printre care și Cassie Thorton, pe baza modelului clinicilor gratuite înființate în Grecia în timpul crizei refugiaților din Siria. Atunci, medicii au realizat că pacienții aveau, de cele mai multe pri, nevoie de un serviciu integrat care să se uite holistic la starea lor de bine, ceea ce sistemul public birocratic și segregat eșua să facă. Personal medical voluntar a pus bazele unor clinici gratuite, unde pacienții erau supuși unei consultații integrative făcute de un medic primar, un psiholog și un asistent social. Acest model a inspirat Holograma, un protocol în care trei persoane o susțin pe a patra prin a-i pune întrebări din sfera socială, psihologică și fizică, timp de 30 de de minute. La final, cei trei îi oferă persoanei-subiect o mărturie scurtă despre momente în care au simțit la fel. Ceea ce face protocolul diferit de o discuție cu prietenii este regula de a nu da sfaturi. E un exercițiu foarte puternic să te concentrezi pe a pune întrebări curioase și fertile, în loc să divaghezi spre ce crezi tu că ar trebui să facă cineva care se confruntă cu o problemă. Ce se întâmplă cu cei care oferă grijă, ce primesc ei în schimb, poate vă întrebați. Ei bine, Holograma este replicabilă cu ușurință. Există grupuri de Telegram unde te poți combina cu necunoscuți ca să formezi un triunghi de grijă sau îți poți ruga prietenii să fie rețeaua ta de suport, însă recomandarea e ca, dacă cineva face parte din triunghiul tău, să nu fii și tu parte din al lor. Cassie descrie adorabil Holograma ca un sistem non-capitalist de monitorizare și diagnosticare a stării de sănătate practicat viral, pe canapele și mese de bucătărie din toată lumea. Am cunoscut-o pe Cassie în contextul Common Ground, un retreat dedicat lucrătorilor culturali, în urma căruia s-a creat și un ghid pentru oricine e interesat să replice modelul.
Și pentru că ascult pe repeat piesa asta care îmi oglindește eco-anxietatea, adaug aici albumul My Back Was a Bridge for You to Cross al Anohni and the Johnsons. Anohni e descris ca „one of the most uncompromising artists of the 21st century”, ceea ce vă doresc și vouă. (Cristiana Tăutu)
Imaginea principală: Arhiva Fortepan / Bauer Sándor
