Cu toții stăm prost cu timpul, dar cum-necum mai găsim câte puțin pentru citit, ascultat și privit. Pentru astfel de momente, adunăm aici ce am mai descoperit prin redacție în ultima vreme.
Ce am descoperit? Pe Gudetama. Gudetama este un ou desenat 2D, antropomorfizat în stil kawaii. Poate să pară permanent leneș și sictirit sau poate fi citit ca întruchiparea depresiei clinice. E produs de Sanrio, compania niponă care ne-a dat-o în anii ’70 pe Hello Kitty.
Cât te ține? Compilația cu toate animațiile cu Gudetama de pe YouTube are un pic peste 16 minute, dar gama de produse cu oul deprimat e enormă și variază de la pernuțe și boluri de mic-dejun din melamină la carnețele, tricouri, traiste etc. În principiu, dacă se poate pune Hello Kitty pe ceva, avem și pe varianta Gudetama.
De ce? Pentru că m-a făcut să-mi reevaluez percepția asupra culturii kawaii, pornind de la videoul VOX de mai jos. Până acum, o vedeam strict în context occidental și mi se părea că nu face decât să contribuie la the cutesification of everything (un fenomen ale cărui ingrediente sunt, printre altele, gentrificarea și infantilizarea). Apoi mi l-am recontextualizat: i-am plasat apariția și propagarea în Japonia post-al Doilea Război Mondial. O națiune înfrântă și demoralizată, care avea probabil nevoie de reinventarea propriei inocențe ca să supraviețuiască.
Apoi, e Gudetama însuși. Un ou care nu poate, pur și simplu, cu lumea asta. Se învelește cu o felie de bacon pe post de păturică. Se ascunde într-o jumătate de coajă spartă și murmură: „Ce lume rece. Ce putem să facem pe tema asta?” În contrapondere cu nou-găsita mea valorizare a kawaii, nu pot să nu mă-ntreb ce spune marketarea depresiei despre lumea în care trăiesc? Ce înseamnă că oul ăsta e una dintre cele mai noi și mai populare mascote ale corporației care ne-a băgat în case o pisică monoexpresivă, cu fundă roz, astăzi ubicuă? E normalizare a depresiei? Contribuie la un discurs mainstream despre asta? E ok?, mă întreb. Și-apoi îmi amintesc: e, totuși, un ou cu fese. (Ioana Pelehatăi)
Ce am descoperit? Guardians of the Galaxy: Awesome Mix Vol. 2
Cât te ține? 51 de minute și 10 secunde
De ce? Din weekend-ul ăsta, continuarea Marvel-ului meu preferat e în cinematografe, deci se întorc și awesome mix-urile în căști. După ce prima casetă cu selecții - a cărei poveste n-o s-o zic aici - a eroului Star-Lord (Chris Pratt) i-a pus pe aceeași bandă pe David Bowie, Jackson 5 și Blue Swede, volumul al doilea conține Fleetwood Mac, George Harrison și Electric Light Orchestra. Filmul nu știu cum e încă, dar de playlist-ul ăsta n-o să scăpați ușor odată ce-i dați drumul. (Vlad Odobescu)
Ce am descoperit? Că Emmanuel Macron, viitorul președinte al Franței, seamănă izbitor cu Boris Vian.
Cât te ține? Cât un mandat de președinte sau cât Spuma zilelor citită într-o zi de vară.
De ce? Al doilea tur al alegerilor prezidențiale din Franța e duminica asta. De rezultatul lor depinde viitorul etc. Dar, dincolo de asta, am constatat într-o sesiune de dat pe Twitter, că tinerelul Macron are figura tinerelului Vian, ceea ce-mi dă speranțe complet imbecile că Marine Le Pen (pe care Macron a făcut-o „preoteasă a fricii” la ultima dezbatere) o să se dizolve în propria ei ură și-o să-l lase pe Macron să fie la înălțimea „exigenței optimismului” (așa cum a zis în discursul de după primul tur). Voiam, de fapt, să spun că ascult pe repeat une petite musique numai bună de coloană sonoră pentru Iarba roșie și, în general, pentru toate zilele vesele. (Luiza Vasiliu)
Ce am descoperit? Cartea Flamurile negre - ascensiunea ISIS de Joby Warrick (Editura Black Button Books 2016, traducere de Radu Șorop)
Cât te ține? Depinde de ritm & timp. 432 pagini
De ce? Fiindcă m-a ajutat să fac un prim pas să-nțeleg cum se construiește ceea ce mare parte a lumii occidentale de azi, în frunte cu mass-media, consideră drept răul suprem al zilelor noastre și să-mi temperez un pic părerile ferme, dar habarniste despre ce-ar fi de făcut cu ISIS. Fiindcă după maratonul de 400+ pagini ticsite cu informații frenetic documentate de Warrick (jurnalist premiat de două ori cu Pulitzer, ultima oară anul trecut la categoria Non-ficțiune, fix pentru cartea asta), înțelegi că atunci când o forță exterioară intervine să extirpe „răul” dintr-o lume pe care n-o cunoaște, cel mai probabil va duce la apariția unui „rău” și mai mare, complet neprevăzut. Flamurile negre e o carte super-densă, dar se citește ușor, ca un thriller, iar pe mine m-a făcut să deschid un număr-record de taburi, ca să pricep lucruri elementare despre Islam, dar pe care, ca orice surfer de informații pe fast forward, nu le cunoșteam. Bonus: traducerea în română e minunată. (Andra Matzal)
De ce? Pentru că e un film prost cu cafteală, pe care nu m-am putut abține să nu-l văd până la capăt într-o singură zi, grație unui plot cu care nu prea te confrunți în Drumul Taberei: Un soi de Justin Timberlake tulburat, afectat - Danny Rand -, fiu de miliardar, are un accident de avion la 10 ani, în Himalaya, în care-i mor părinții. E salvat de un ordin de călugări experți în kung fu din altă dimensiune, care-l învață să se bată mai lame decât în cele mai proaste filme chinezești din anii '70 și-l răsplătesc cu un special skill pentru meritele sale: pumnul îi lucește incandescent când își canalizează energia chi și face ravagii cu el. Danny devine o „armă vie” în confruntarea cu o grupare evil, The Hand. După 15 ani de la accident, se întoarce în New York, unde are de înfruntat familia lacomă și ultracapitalistă a partenerului tatălui său, ce-i controlează averea, și, evident, uneltirile grupării The Hand - care poate să învie oameni după ce-au murit. Perfect pentru o zi de duminică și disponibil pe Netflix. (Ionuț Dulămiță)
