Cu toții stăm prost cu timpul, dar cum-necum mai găsim câte puțin pentru citit, ascultat și privit. Pentru astfel de momente, adunăm aici ce am mai descoperit prin redacție în ultima vreme.
Ce-am descoperit? PROTEST - album independent de fotografie documentară despre protestele din ultimii 10 ani
Cât te ține? O viață, ca toate albumele bune.
De ce? Pentru că e o istorie esențială, vie, informată, revelatorie, polemică, înduioșătoare (și-aș mai putea continua enumerarea asta cel puțin până poimâine) a maturizării democratice a României. Pe lângă timeline-uri care rezumă cauzele/contextele politice și sociale ale protestelor, există și-o analiză excelentă a sociologului Dani Sandu despre apariția unei noi generații a protestelor în România. Ca să știi la ce te uiți când răsfoiești albumul, ca să înțelegi. Asta e senzația pe care mi-a lăsat-o albumul ăsta, editat în regim independent de minunata echipă de la Documentaria, că e pentru prima oară când înțeleg puțin mai bine prin ce-am trecut în ultimii 10 ani, de unde-am plecat și unde am ajuns. Iar fotografiile, care-s făcute de unii dintre cei mai străluciți fotografi de la noi, întipăresc pe retină imagini care fac sens într-o lume cu totul imprevizibilă și nuanțe care rămăseseră până acum invizibile. (Ca să nu mai spun cât de bună e selecția și așezarea fotografiilor în pagină. Sus, nișe gaz în ochi de la jandarmi, jos, niște flori de la protestatari etc. etc.)
Să luați neapărat albumul ăsta, o să vreți să-l arătați copiilor, nepoților, părinților, bunicilor și prietenilor din străinătate (textele sunt traduse în engleză, așa că nu trebuie să vă faceți nici o grijă). (Luiza Vasiliu)
Ce-am descoperit? Ozark (serial Netflix)
Cât te ține? Primul sezon are 10 episoade a câte 50 de minute.
De ce? Pentru a-și salva familia, un contabil șters din Chicago trebuie să se mute într-un orășel de pe malul unui lac din Missouri și să spele acolo opt milioane de dolari pentru un cartel mexican. Povestea o cam știți din Breaking Bad, atmosfera o știți din Fargo, dar la urma urmei pe cine deranjează cu adevărat combinația asta? Regia lui Jason Bateman are destule finețuri și creează câteva personaje secundare puternice: un pastor care predică pe apă, a cărui credință e zdruncinată profund, și o puștoaică dintr-o familie de infractori hillbillies, care alternează accesele de bunătate cu cele de cruzime extremă. (Vlad Odobescu)
Ce-am descoperit? Mad to Be Normal, un film despre celebrul psihiatru R.D. Laing
Cât te ține? 106 minute
De ce? Pentru că, deși nu e un film strălucit și nici foarte fidel cu realitatea, oferă insight-uri din viața și munca psihiatrului hippie R.D. Laing - un scoțian excentric asociat cu „anti-psihiatria”. Laing a devenit una dintre emblemele contraculturii anilor '60 pentru că s-a opus spitalelor-închisori destinate tulburărilor psihice, imobilizării pacienților și tratamentelor cu antipsihotice și electroșocuri din aceste instituții și diagnosticării psihiatrice în general. Propunea în schimb o abordare holistă, nemedicamentoasă (singura substanță pe care o accepta fiind LSD-ul aprobat medical, considerat eficient în tratarea traumelor), însoțită de terapie de grup și vindecare la comun. Laing susținea că bolile psihice erau reacții justificate la realitățile brutale ale societății și familiei și că oamenii care sufereau de ele puteau ajunge să se vindece singuri. Filmul îl prezintă pe durata celor cinci ani pe care i-a petrecut la Kingsley Hall, un azil experimental unde pacienți cu schizofrenie și alte afecțiuni severe trăiau la comun alături de îngrijitorii lor și de însuși Laing, fără să fie imobilizați sau încuiați în camerele lor, într-un mediu care propovăduia auto-vindecarea și care le permitea să vină și să plece când voiau. Experimentul său s-a dovedit în cele din urmă periculos și catalogat drept inconsistent. Cel puțin două persoane s-au aruncat de pe acoperișul clădirii. Mad to Be Normal e un bun prilej să săpați mai departe prin interesanta și foarte controversata muncă a psihiatrului care-o ardea ca un rock star. (Ionuț Dulămiță)
Ce am descoperit? O conferință TED a lui Tristan Harris
Cât te ține? 17 minute
De ce? Fiindcă Harris, care-a lucrat ca product manager la Google și cunoaște industria tech din interior, explică argumentat și limpede cum marile companii dezvoltă continuu metode din ce în ce mai eficiente de a ne capta atenția asupra produselor lor. De la notificările aplicațiilor care ne dau mereu impresia că ratăm ceva important, până la mecanismul cu care Netflix rulează înc-un episod din noul nostru serial preferat, fără ca măcar să dăm un clic, toate acestea sunt concepute cu un singur scop: să ne țină acolo. Harris zice că n-ar trebui să mai stăm pe gânduri și să-nțelegem că „unii dintre cei mai deștepți oameni din lume lucrează ca să ne submineze controlul pe care-l avem asupra propriilor minți”, dar mai ales să-ncercăm să ne recuperăm o parte din atenția și din timpul nostru. Ce, cum și dacă e posibil acest lucru, în speech-ul de mai jos sau în interviul ăsta cu Harris din Wired. (Andra Matzal)
Ce-am descoperit? Binocular Vision de Edith Pearlman, o antologie de 21 de nuvele selectate și 13 noi, publicată în 2011
Cât te ține? Imposibil de spus. E proză scurtă, deci bănuiesc că poți să galopezi cu lectura prin ea și să dai gata cele 373 de pagini în trei zile. Dar cred c-ai rata exact ce e mai frumos la vinietele astea.
De ce? O să-ncep cu motivul la-ndemână: culisele. Până la 76 de ani, vârsta pe care o avea când a apărut ediția americană a antologiei de față, Pearlman publicase cel puțin 250 de nuvele, câștigase mai toți laurii din nișa prozei scurte - și, cu toate astea, numele ei nu cântărea nici pe departe cât al unui Updike sau al unei Joyce Carol Oates. Parcursul autoarei pare să reconfirme două mituri bine înrădăcinate din industria literară: 1. E greu să devii un nume dacă ești prozator, dar n-ai publicat niciun roman; și 2. Cum a pățit-o până și Joyce cu Dubliners la vremea lui, există cărți mari care trec neobservate ani de zile, până ca publicul să le primească entuziast și uluit că le-a ratat până atunci.
Și aici ajung la al doilea motiv: calitatea incredibilă a prozei lui Pearlman, care bifează atât economia și eleganța scriiturii, cât și o diversitate uluitoare de locuri, timpuri și teme. Din al America celui de-al Doilea Război Mondial în America de Sud și Japonia, scriitura din Binocular Vision e precisă și fără artificii. N-are niciodată vreun cuvânt în plus, iar cadențele și melodicitatea limbajului o fac să sune incredibil citită cu voce tare.
Singura frustrare cu care mă lasă cartea asta e un ecou al celei exprimate de Ann Patchett în minunata ei introducere: nu e citabilă. Am frunzărit și răs-frunzărit în căutarea unui fragment cu care să închei aici. Aș fi pus pagini întregi. Așa că o să termin prin a spune că, la fel ca un pahar de vin la finalul zilei sau weekendul furat, leneș, departe de to do-uri și haos, cartea se consumă în doze mici, rare - tocmai pentru că altfel s-ar termina prea repede. (Ioana Pelehatăi)
