Cu toții stăm prost cu timpul, dar cum-necum mai găsim câte puțin pentru citit, ascultat și privit. Pentru astfel de momente, adunăm aici ce am mai descoperit prin redacție în ultima vreme.
Ce-am descoperit? Pe Maggie Haberman, specialistă în Donald Trump
Cât te ține? Poate încă trei ani și opt luni, poate mai puțin.
De ce? E al naibii de greu să ții ritmul cu omul portocaliu de la Casa Albă: azi îl demite pe șeful FBI, mâine îi invită pe oamenii Moscovei în Biroul Oval ca să le zică secrete, după aceea zboară spre Orientul Mijlociu ca să danseze ciudat în mijlocul unor bărbați cu săbii. Stilul lui Donald Trump, prezent de decenii în tabloide sau show-uri TV, îi derutează chiar și pe cei mai iscusiți analiști ai politicii americane. Când cineva o întreabă stupefiat pe Maggie Haberman, jurnalistă la New York Times: „Îți vine să crezi ce-a făcut?”, ea zice că da, pentru că Trump e același om din campanie. Pentru că scrie despre Trump de vreo 12 ani, știe că e newyorkezul care s-a chinuit multă vreme să fie acceptat printre elitele orașului și că averea nu i-a fost de ajuns pentru asta; că e foarte influențat de ultimul om cu care a vorbit; că încearcă mereu să-i vândă ceva interlocutorului. Îi cunoaște psihologia și o poate ilustra cu situații. Deși nu e deloc genul de jurnalist care să-i treacă cu vederea derapajele, deși Trump duce un război cu media, actualul președinte continuă să-i dea lui Haberman interviuri și feedback pe articole. Am găsit profilul ei pe site-ul revistei Elle și de acolo m-am dus către articolele ei, care alcătuiesc traseul celui mai puternic om al planetei.
O puteți urmări pe Maggie Haberman în New York Times și pe Twitter. (Vlad Odobescu)
Ce-am descoperit? Clipurile regizate de AG Rojas
Cât te ține? Câteva minute
De ce? Mai întâi am căzut prizoniera clipului de 15 minute pentru „Truth”, simfonia jazz a lui Kamasi Washington (care, mi se pare, pune-n muzică toată angoasa lumii din ultima vreme și-o și liniștește, într-un contrapunct cât o slujbă de purificare în Biserica Păcii), apoi am căutat alte clipuri și-am dat peste scurtmetraje terencemalickiene în toată regula, potrivite pe muzici de Jack White, Gil Scott-Heron, Run the Jewels, dar cel mai mult m-au rupt „Days of Kindness” a lui Cohen și „Hey Jane” de la Spiritualized, pentru poezia, forța, lumina cu care spun povești invizibile ochiului obișnuit. Mi-am făcut acasă festival de film și muzică cu clipurile lui Rojas (născut în Barcelona și crescut în L.A.) și-acum tot ce-mi mai trebuie e să facă naibii un lungmetraj, ca să afle toată lumea ce regizor mișto e. (Luiza Vasiliu)
Ce-am descoperit? Yuval Noah Harari - Homo Deus. A Brief History of Tomorrow (Vintage Books, 2017)
Cât te ține? 500 de pagini (dar se citesc așa de cursiv, de parc-ar fi jumate)
De ce? Pentru că de când am citit interviul ăsta colectiv, am vrut să-l citesc pe larg pe Harari, istoricul israelian care, după ce a publicat Sapiens: A Brief History of Humankind (2014), a rămas puternic pe val în discuția publică globală, atunci când gravitează în jurul familiei de întrebări „de unde venim și-ncotro o luăm?” Homo Deus e genul de roller-coaster de idei înlănțuite ca într-un thriller super-abil, în centrul căruia suntem noi, oamenii prezentului cu un picior în viitor, cu toate problemele, dilemele & scenariile posibile: cum arată moartea acum, când foametea și epidemiile ucigașe sunt, în mare parte, învinse? Care sunt noii zei ai lumii noastre, unde figuri ca Isus și Mahomed împart teritoriul cu noile configurații a ceea ce autorul numește data religion? Cum facem față unor sisteme politice care nu mai pun preț pe individ, ci pe mase? Cum ne orientăm într-o economie unde omul, așa cum îl știm, va deveni din ce în ce mai puțin util? Și tot așa, capitol după capitol, Harari scormonește în toate fricile și speranțele și viitorurirle posibile, și, chiar dacă nu ești (sau mai ales dacă nu ești) de acord cu tot ce propune, începi să citești lumea mai critic și mai acut.
Și fiindcă zilele-astea am tot urmărit cu toții investigațiile & ecourile atentatului recent de la Manchester, puțin despre terorismul din zilele lui Homo Deus, într-o traducere ad-hoc:
În esență, terorismul este un spectacol. Teroriștii pun în scenă un spectacol terifiant al violenței care ne captivează imaginația și ne dă senzația că alunecăm înapoi în haosul medieval. Ca urmare, statele sunt adesea obligate să reacționeze la teatrul terorismului printr-un spectacol al securității, orchestrând uriașe manifestpri de forță, cum ar fi persecutarea unor populații întregi sau invadarea unor țări străine. În cele mai multe cazuri, această reacție exagerată la terorism reprezintă o amenințare mult mai mare la adresa securității noastre decât teroriștii înșiși. (Andra Matzal)
Ce-am descoperit? G.L.O.S.S., o trupă americană de punk trans-feminist
Cât te ține? 15 minute (Demo)
De ce? Pentru că are un hardcore sound bestial, iar vocea solistei transgender Sadie Switchblade îți face părul măciucă. Piesele sunt scurte și încărcate de furie. Din ele răzbat adesea îndemnuri la violență întru distrugerea societății - When peace is just another word for death, it's our turn to give violence a chance! - dar și apeluri la solidaritate față de cei care sunt diferiți și ostracizați. G.L.O.S.S. (prescurtarea de la Girls Living Outside Society's Shit) cântă despre feminitate și marginalitate - în care include persoanele de culoare, cele trans, cele cu dizabilități, femeile și oricine se identifică ca fiind queer. Formația a activat doar doi ani, între 2014 și 2016, perioadă în care a scos două mini-albume a câte cinci piese: un demo și EP-ul Trans Days of Revenge, care au, împreună, 15 minute. Scurt și percutant. (Ionuț Dulămiță)
