La finalul acestui an dificil pentru cei mai mulți dintre noi, ți-am pregătit o listă cu bunătăți de citit, ascultat și văzut care să-ți facă sărbătorile și trecerea dintre ani mai liniștite. Pregătește-ți cele mai bune căști sau aprinde lampa preferată și intră în lumea poveștilor care nouă, cel puțin, ne-au hrănit mințile anul ăsta.
Albumul Fetch the Bolt Cutters, Fiona Apple
„Ia, în p*la mea, cleștii și scoate-te din situația în care ești”, zice al cincilea album de studio al Fionei Apple. I-a luat cinci ani să-l înregistreze și e gândit în jurul unor „orchestre de percuție” - obiecte neconvenționale, în care Apple și formația ei dau, izbesc, zdrăngănesc, le mângâie etc. Melodia care dă titlul albumului se termină cu actrița Cara Delevigne, care face backing vocals, mieunând. Se aude și-un câine. Despre cum a înregistrat albumul Apple spune că și-a transformat casa în studio, microfon și membru al formației. E un album despre evadare și ruperea constrângerilor, care ne-a aterizat în playlisturi în martie, când pandemia era un hău necunoscut, un pericol planetar, o închisoare pe care n-o merita niciunul dintre noi. Nici că putea să pice mai bine.
E, în același timp, și un album care vorbește despre bullying, abuz și hărțuire sexuală, despre maturizare, relații neconvenționale și despre tendința femeilor de a se mici, în favoarea partenerilor lor. E, spun criticii, cel mai amuzant album al Fionei Apple - nu se teme nici de autoironie, dar nici nu-și lasă acasă sarcasmul mușcător, care smulge hălci din cei care-au rănit-o. Melodiile amestecă versuri stream of consciousness cu critică socială chirurgical de precisă, pe fundal de strigăte și îndemnuri inspirate de arenele sportive, precum și de ritmurile R&B.
Se simte că Apple (43 de ani) și-a atins maturitatea ca artist - îi pasă atât de puțin de ce crede lumea despre ea și atât de mult de calitatea experimentală, inovatoare și empatică a muzicii ei. Iar eu n-aș putea să mă bucur mai mult că am crescut cu ea. O să țin minte multă vreme cum, pe la 16 ani, vibe-uiam blană pe melodia ei Fast as You Can (despre tulburări psihoemoționale). Clipul, pe care-l vedeam pe MTV Europe, era un gros plan necruțător cu chipul Fionei, cu ochii ei uriași, care sclipeau de furie. Comentatorul topului muzical care difuza clipul a „glumit” atunci: „Ei bine, oameni buni, nu cred că o să vedem vreodată nebunia mai de-aproape.” M-a enervat în adolescență, mă înfurie și acum - dar, cum Fiona Apple pare să se fi eliberat de astfel de presiuni sociale, de a fi tânără, superbă (e în continuare) și „non-nebună”, n-o să-mi mai pese nici mie. Fiona, în lockdown mi-ai salvat sănătatea psihică.
Bonus: Un album melancolic și bântuitor, ca plajele pustii din Revachol pe care le acompaniază sonor. Soundtrack-ul fantasticului joc Disco Elysium, de la British Sea Power. Las mai jos doar melodia mea preferată, dar toate sunt superbe, așa cum poate fi o dimineață încețoșată la malul mării.
Podcastul Nice White Parents, o producție Serial/New York Times
2020 a fost un an excelent pentru recolta de podcasturi (deși izolarea care ne-a redus drastic drumurile prin oraș l-au făcut și un an nu tocmai bun pentru a le asculta). Cu toate astea, eu, una, m-am forțat să mă preumblu, fie și doar prin cartier, cu poveștile altora în urechi. Una dintre cele mai bune astfel de povești e spusă de Chana Joffe-Walt, reporter cu vechime la This American Life (celebrul și longevivul podcast al postului public de radio din SUA, NPR). Joffe-Walt, la rândul ei mamă albă de copii înscriși în sistemul de educație din New York, încearcă să deslușească motivul pentru care, decenii la rând, copiii defavorizați de sistem au fost, fără doar și poate, cei de culoare. De ce, se întreabă ea, părinții albi „de treabă” promit să reformeze sistemul - iar apoi par să uite de propriile lor promisiuni? De ce segregare? De ce rezultate mai slabe pentru copiii non-albi?
Răspunsurile le dă în aproape cinci ore de rezultate audio și-s prea nuanțate și complexe ca să le aștern aici. Țin, printre altele, de natura haotică și din capul locului nedreaptă, a unui oraș ca New York-ul, în care cei extrem de bogați și cei extrem de săraci sunt forțați să conviețuiască (să supraviețuiască, în cazul celor din urmă). Joffe-Walt se luptă aici cu o sumedenie de prejudecăți, printre care și cea că rasiștii înapoiați sunt de vină pentru ineficiența sistemului de educație. Spoiler: părinții albi, bine-intenționați, din clasa de mijloc, sunt o forță de decizie politică neglijată până acum, în ce privește puterea lor de a influența bunul mers al școlilor -- și transformarea lor în locuri care acordă tuturor oportunități de mobilitate socială. Cu umor, de multe ori, și cu autoreflexivitatea jurnalistului care face parte, la rândul său din categoria pe care o examinează, Joffe-Walt povestește despre un sistem educațional îndepărtat geografic, dar din care putem trage învățăminte și pe malurile Dâmboviței sau ale Someșului.
Bonus: Trei podcasturi românești noi și bune, ideale de băgat în căști în zilele leneșe de început de an. Reconectat, care explorează, cu psihologi, antropologi și artiști, relația dintre corpurile pe care le locuim și sănătatea psihică. Arhiva de sunet, care trece în revistă muzica românească a ultimilor 30 de ani și o interpretează în cheie socio-politică, pentru a ne face să înțelegem de ce a sunat tranziția așa cum a sunat. Și podcastul la care a lucrat subsemnata tot anul, Cel mai frumos joc, un documentar audio complex, despre viața socială și istoriile personale care au însuflețit stadioanele marilor echipe de fotbal din București.
Documentarul Don’t F*** with Cats (r. Mark Lewis, Netflix)
Cineva pune pe internet un clip: 1 boy 2 kittens. E uciderea absolut grotescă, chinuitoare, a două pisici de către un tip. Nu te pui cu pisicile pe internet. Clipul devine viral și, exact așa cum își și dorea autorul lui, internetul se scandalizează. Autorul e ultra-celebru, dar anonim. În scurt timp, răsare un grup de detectivi amatori online, condus de o analistă de date de la un cazino din Las Vegas și un tip din Los Angeles. Îl caută și-n gaură de șarpe pe cel care a încărcat clipul, iar povestea devine din ce în ce mai sumbră. Apar și alte clipuri și, în cele din urmă, și o crimă umană.
Unii critici spun că grupul de „detectivi” care au condus la descoperirea criminalului Luka Magnotta aveau intenții discutabile. Că, fără să vrea, au făcut celebru un psihopat. De altfel, se gândesc și ei la asta. Oare crima umană ar fi avut loc, dacă nu i s-ar fi dat atâta atenție în mass media pentru clipurile cu pisici ucise? Unde se termină bunele intenții și începe alimentarea psihopatiei și a narcisismului? Pentru mine, într-un an în care mulți dintre noi și-au trăit viețile online, întrebările astea sunt mai valide ca oricând, chiar și-n contexte mai pașnice decât cel din Don’t F*** with Cats.
Bonus: Sunt mare devoratoare de documentare true crime, așa că mi-e greu să mă opresc la o singură recomandare. Mai las aici și The Ripper (tot Netflix), o serie în patru părți despre cel mai teribil ucigaș în serie al Marii Britanie. Ce deosebește serialul ăsta de alte documentare pe subiecte similare e contextul social în care plasează crimele. Jack the Ripper ucidea prostituate, într-o perioadă de criză economică acută în Regatul Unit. Puțin păsa opiniei publice de „femeile ușoare” care erau ucise, ciopârțite și violate brutal - până când ucigașul a atacat și femei „de familie bună”. O critică nuanțată a modului în care moralitatea ajunge să condamne femei la moarte, pe fondul unei recesiuni gestionate de guvernanți cu mâna de fier a austerității. (Ioana Pelehatăi)
Documentarul Room 2806: The Accusation, 2020
Înaintea lui Harvey Weinstein a fost Dominique Strauss-Kahn, politician francez și directorul Fondului Monetar Internațional între 2007 și 2011. În anul în care atacurile teroriste din Statele Unite au zguduit lumea, politicianul francez a fost acuzat că a zguduit pentru totdeauna viața unei menajere imigrante: în camera unui hotel, acesta a așteptat-o dezbrăcat și a forțat-o să-i facă sex oral. Mini-seria de pe Netflix îți arată tabloul complex al acuzației prin vocile victimelor, care se tot adună pe parcursul documentarului, ale comunității internaționale care arată cum comportamentele abuzive sunt normalizate la adăpostul prejudecăților, și, nu în ultimul rând, vocile justiției care discreditează victima și o tratează ca pe principalul suspect al infracțiunii. E un documentar de neratat, care aduce în discuție nuanțe extrem de importante în tratarea fenomenului abuzurilor sexuale, care în spațiul public din România nu se discută mai deloc: de la importanța învestirii unor specialiști care să se ocupe de astfel de cazuri în instanță, la profilul psihologic al victimei, care de multe ori e hrănit de prejudecăți ce întăresc blamarea ei și blochează căutarea dreptății.
Podcastul Sunt bine, 2020
Unul dintre cele mai bune podcasturi pe sănătate mintală pe care le-am ascultat, Sunt Bine, e realizat de jurnalistele Victoria Colesnic și Natalia Sergheev din Republica Moldova și abordează teme precum burnout-ul sau doliul. Mai multe despre proiect am scris aici. Aseară, podcastul a fost premiat în cadrul Galei Anuale a Clubului de Presă, organizată de Centrul pentru Jurnalism Independent din Moldova.
Dreamland, Glass Animals, 2020
Artiștii de la Glass Animals sunt niște animale rare. Pop-ul lor psihedelic sună atât de bine și fresh cu fiecare album încât atrag până și cei mai ocazionali ascultători ai genului (me included). Dacă nu ai auzit de ei până acum, află că cei patru britanici cântă din 2010 și au scos trei albume. Dreamland e clar ritmul care m-a însoțit cel mai mult în pandemie și care mi-a transformat fiecare drum scurt pe afară într-o zi continuă de vară, care te învăluie în lumină, căldură și liniște. Versurile nu sunt despre relaxare și pace, dimpotrivă, unele piese, precum Domestic Bliss, te duc în zone extreme ale intimității, mai precis, în copilăria solistului Dave Bayley, unde un copil speriat și îndurerat își imploră mama să fugă din căminul transformat într-o casă a durerii. (Venera Dimulescu)
Feral Atlas, coordonat de Anna Tsing și Feifei Zhou, 2020
M-au pasionat mereu enciclopediile. Recent, am devenit mai sceptică față de felul în care acestea separă lumea în categorii presupus obiective, dar sub care deseori se pot ascunde multe prejudecăți. Anul ăsta, antropologa Anna Tsing și arhitecta Feifei Zhou au lansat Feral Atlas, un atlas digital și interactiv al „antropocenului”. Narațiunea, poezia, biologia, antropologia, istoria se împletesc pentru a ne arăta că viața pe planeta asta nu e atât de controlabilă precum pare, nu e atât de ușor de pus în cutii pe care să lipim cu scoci câte o soluție. În procese istorice precum industrializarea și colonizarea pe care le considerăm inerent umane, au participat întotdeauna, de fapt, actori non-umani nebănuiți (țânțari, viruși, pisici, crabi, antibiotice, gunoi). Ei au modificat ecosisteme, au alterat solul și „peisajele”, fără ca noi, oamenii, să ne dăm măcar seama.
Everything Sucks și Everything is Beautiful, Princess Nokia, 2020
Princess Nokia a scos anul ăsta două albume în tandem. Everything Sucks / Everything is Beautiful răspund critic la nevoia de a alege o singură persona care să-ți ghideze toată cariera pe care a creat-o industria muzicală. Everything Sucks, scris într-o săptămână împreună cu producătorul Chris Lake, e dur și incisiv. Duce mai mult spre rap-ul etichetat drept „agresiv” al lui Cardi B sau al lui Megan Thee Stallion: I'm gross, i'm sick/ I’m too legit to quit/ Got b**ches showing tits/ And boys moshing in the pit. Albumul Everything is Beautiful e mai tandru și mai jazzy. Piesa Gemini de pe Beautiful e o contextualizare a fluidității pe care Nokia vrea să o exprime cu cele două albume: I am Gemini/ Two heads/ One eye. Albumele au, totuși, o amprentă comună, elemente și teme care se transferă subtil de la unul la altul. Everything sucks și Everything is Beautiful nu sunt pur și simplu două laturi opuse ale unei monede, ci o pendulare continuă între angst și liniște în care eu personal mă regăsesc foarte mult.
Young-Hae Chang Presents Heavy Industries - C.D.C. WARNS OF AGGRESSIVE PEOPLE SEARCHING FOR FOOD DURING SHUTDOWNS, 2020
În Statele Unite, oamenii au devenit foarte agresivi de când restaurantele s-au închis din cauza pandemiei. Cam asta e intriga video-experimentului CDC Warns of Aggressive People Searching for Food. În fontul Monaco, caracteristic pentru colectivul Heavy Industries din Seul, agenția fictivă de control a oamenilor, medici și experți anunță cum să te păzești de comportamente neașteptat de fomiste ale acestei specii ciudate de oameni-monștri-ratoni: humans are the only animals who miss dining out (oamenii sunt singurele animale cărora le e dor să mănânce în oraș), explică niște subtitrări gigantice pe un fundal complet alb. Recomand să vedeți și (Out of The Internet) And Into The Night, un proiect video mai vechi, dar la fel de absurd și actual pentru viețile noastre digitale din ce în ce mai bogate în timp de coronavirus. Young-Hae Chang Presents Heavy Industries au participat la ediția online de anul ăsta al rokolectiv. (Maria Persu)
Documentarul Omul care a vrut să fie liber, r. Mihai Mincan, George Chiper-Lillemark, 2018
Filmul lui Mincan & Chiper-Lillemark e o bijuterie ascunsă, la fel ca protagonistul a cărui viață o reconstituie din mărturii, documente & frânturi de memorie: Cezar Mititelu. Un nume necunoscut azi, dar care a reușit, în vremea comunismului, să genereze în jurul lui o revoluție de gândire și un grup de adepți, căutători ai libertății într-un regim care lupta împotriva ei cu orice preț. După ce a absolvit filosofia la finalul anilor 60, Mititelu a refuzat să se încadreze în câmpul muncii, urmând ordinea prestabilită de stat. A dus o viață la marginile societății, aproape vagabond, apoi arestat și internat la psihiatrie, condamnat pentru „parazitism social”. Cu toate astea, celor din jurul lui le-a schimbat definitoriu și definitiv viziunea asupra lumii, cu viziunea lui anarhică și forța cu care a fost dispus s-o păstreze ca filosofie de viață. Filmul e un document foarte puternic și emoționant, nu doar despre recuperarea unui personaj, ci desenează și un portret al unor generații, al unei comunități, al unor idealuri izbite de realitatea politică. Îl găsiți integral aici, cu subtitrări în engleză:
Documentarul Fireball: Visitors from Darker Worlds, r. Werner Herzog, 2020
Fireball e încă un clasic din geamantanul lui Herzog, care, cu aceeași voce liniștitoare, de călăuză/terapeut, ne duce într-o călătorie fabuloasă pe urma stelelor căzătoare care-au ajuns pe Pământ și a urmelor pe care meteoriții le-au lăsat nu doar în relieful planetei, cât mai ales în memoria culturală. Documentarul e și o colecție de personaje absolut memorabile, cercetători a căror muncă din jurul meteoriților seamănă de multe ori cu poezia. Un tip care adună fragmente aproape invizibile de corpuri cerești și praf galactic de pe acoperișul unui stadion, un cercetător care păzește cu cel mai mare entuziasm o bucată de fier galactic care-a aterizat de curând peste cușca unui câine, doi angajați ai NASA însărcinați să stea cu ochii pe cer, să ne anunțe dacă se apropie de noi vreun bolid. Într-un an cu extrem de multă agitație pe Pământ, pentru mine a fost filmul perfect: un zoom out către întunericul universului, prin care călătorim chiar acum.
Volumul de poezie Alwarda, de Ruxandra Novac, Editura Pandora M, colecția „Anansi”, 2020
Pentru mine, 2020 a fost anul poeziei: am stat mult locului, în izolare, teren numai bun pentru introspecție. După ce-am descoperit-o pe Louise Glück, câștigătoarea Nobelului pentru Literatură de anul ăsta, am întâlnit-o pe Alwarda. E noua carte de poezie a Ruxandrei Novac, autoare legendară a anilor 2000, pe care i-a bulversat cu ecograffiti. Alwarda apare la 17 ani distanță și te lovește și ea ca un mic meteorit, gata să-ți schimbe relieful interior. Într-un fel, e o carte de călătorie, unde nu mai există distincții clasice, înăuntru-afară, eu-ceilalți, gândire-senzație & co. Textul curge ca o singură substanță, tare, amețitoare, gata să intre în reacții cu creierul-cititor, mereu diferite, la fiecare nouă citire. Mi-am dat seama, când am deschis cartea și am citit
„Desigur sînt sisteme de protecție care se autogenerează și cad. Direct în inima mea lichidă, în inima mea făcută din mătasea babilonului, răsfrîntă pe margini, sub acid. Într-o mișcare de la nord la sud, sub o rotiță de fier care coboară pe stern, pregătindu-te pentru ce e mai rău, dar nimic nu e rău, o mișcare lentă închide orizontul, foarte precisă, de la nord la sud, care arde siguranțele una cîte una”,
că aveam nevoie de o poezie-experiență, o poezie cu totul nouă, după un an în care mintea a fost bombardată non-stop și tocită. Iar Alwarda, „floarea de la marginea prăpastiei”, chiar asta mi-a oferit, și mult peste.
Albumul Cenizas, Nicolas Jaar, label „Other People”, 2020
Coloana sonoră a primelor două luni de lockdown din viața mea e ora asta de reverie contemplativă ieșită din mintea lui Nicolas Jaar chiar în primăvară. Cenizas e, până acum, cel mai experimental album al lui: lasă în urmă groove-urile solare și explorează peisaje ambientale granulate, improvizații libere de jazz, melancolii. Am învățat să-mi îmblânzesc frica hrănită de infodemie cu piese ca „Agosto” și „Garden”, chiar când natura se trezea la o viață nouă, și am exersat solitudinea ascultând „Sunder” (uneori chiar și-n puținele drumuri spre supermarket, pe bicicletă, cu declarația completată-n buzunar, când aveam impresia că plec în expediție). Tot discul ăsta l-am ascultat pe repeat toată vara, într-o grădină care a devenit loc de lucru și de vacanță, insulă de pace în ochiul furtunii pandemice. Și tot cu el îmi închei anul, privind pe fereastră la strada cenușie și derulând toate schimbările care au încăput accelerat în 2020. (Andra Matzal)
Albumul We Are Sent Here by History, Shabaka Hutchings and the Ancestors, 2020
Albumul minunat-țăcănit We Are Sent Here by History, de la Shabaka Hutchings and the Ancestors, m-a băgat în transă când m-am întâlnit cu el. El al doilea album, după Wisdom of Elders (și ăsta-i tot o experiență perfectă, printre cele mai frumoase albume pe care le-am auzit vreodată), al lui Hutchings în colaborare cu muzicieni din Africa de Sud: cu versurile lui Siyabonga Mthembu, cântate în limbile zulu, xhosa și engleză; Ariel Zamonsky, Gontse Makhene și Tumi Mogorosi. Pe saxofonistul Shabaka Hutchings l-am cunoscut cu The Comet is Coming, apoi cu Sons of Kennet și cum mai găsesc un album care-mi rupe capul, descopăr apoi că-i tot el, peste tot. We Are Sent Here by History te cheamă la scandal, e în același timp în trecut și-n viitor, în spațiu și sub pământ, energie pură.
The Adventures of Guille and Belinda and The Illusion of an Everlasting Summer, Alessandra Sanguinetti, Macbooks, 2020
The Adventures of Guille and Belinda and The Illusion of an Everlasting Summer e a doua carte din povestea fotografei Alessandra Sanguinetti despre 2 fete și imaginarul din viețile lor la o fermă din Argentina. Sanguinetti le fotografiază din 1999, când fetele aveau 9-10 ani. E un proiect colaborativ senzațional, despre timp, copilărie, feminitate, în care viața de zi cu zi se îmbină cu visele în cel mai delicat mod. În toți anii ăștia fotografa a construit împreună cu fetele universul lor poetic. Între timp fetele au devenit mame, soții, profesoare, și au rămas visătoare, cu gândul la o vară eternă.
Aya, Arguiñe Escandón & Yann Gross, Editorial RM
Fotografii Arguiñe Escandón și Yann Gross au pornit prin Amazonul Peruvian pe urmele poveștii fotografului Charles Kroehle, aventurier din secolul XIX în jurul căruia s-au construit tot soiul de mituri, de la călătoria lui cu o rană care nu se închidea niciodată, până la cel al dispariției lui cu totul în junglă. Cartea e foarte frumoasă, combină fotografii din arhiva lui Kroehle cu cercetări despre forța vindecătoare a plantelor din Amazon și cu fotografii contemporane cu plante, păduri și experiențe șamanice. (Ioana Cîrlig)
Exploratori & călători
Cum anul ăsta am stat mult locului, am simțit nevoia să citesc mai multe cărți de călătorie, dar și memorii sau biografii ale unor exploratori, alpiniști ș.a. Câteva exemple: Continentul uitat. America micilor orașe (Bill Bryson, Editura Polirom), Călătorie în jurul lumii (Adelbert von Chamisso, Editura Sport-Turism, 1989) Dincolo de limită (Reinhold Messner, Editura Humanitas). Aș adăuga aici și În mișcare (Oliver Sacks, Editura Humanitas), O viață în scrisori. Corespondență (Cehov, Polirom, 2018) & Insula Sahalin (Cehov, Editura Polirom), două volume în care Cehov povestește despre călătoria vieții lui. În 1890, el a străbătut Siberia în condiții extrem de grele pentru a ajunge pe insula Sahalin, la 6500 km distanță de Moscova și „la doi pași” de Japonia, pe atunci un loc populat de mii de ocnași și coloniști (The New Yorker descrie Insula Sahalin drept cea mai bună carte de jurnalism a secolului 19.)
Podcastul The Daily (The New York Times)
Ascult The Daily de câțiva ani, dar în anul ăsta atât de intens mi s-a părut cu atât mai relevant (au avut numeroase episoade despre pandemia de COVID-19, protestele & alegerile din America, dar și pe teme globale). Un podcast cu milioane de ascultători, The Daily (găzduit de Michael Barbaro) are ca invitați diverși jurnaliști care vin să vorbească despre articolele & investigațiile în care sunt implicați.
The Keepers (Netflix, 2017)
O serie documentară în șapte părți care pornește de la o crimă nerezolvată de la sfârșitul anilor 60 (și în care victima a fost o călugăriță din Baltimore). Crima este însă doar un punct de plecare pentru o investigație complexă despre abuzuri comise de preoți catolici asupra mai multor fete minore & despre cum aceste cazuri care au ajuns să fie mușamalizate. (Ionuț Sociu)
foto cover: pexels.com
