Cu toții stăm prost cu timpul, dar cum-necum mai găsim câte puțin pentru citit, ascultat și privit. Pentru astfel de momente, adunăm aici ce am mai descoperit prin redacție în ultima vreme.
Ce am descoperit? Documentarul Get Me Roger Stone, r. Dylan Bank, Daniel DiMauro, Morgan Pehme, Netflix, 2017
Cât te ține? O oră și 40 de minute (deși s-ar putea să pui pauză din când în când și să exclami „Nu pot să cred!”)
De ce? Pentru că filmul ăsta s-ar putea să-ți dea peste cap tot ce crezi că știi despre starea Americii și a democrației în general. „My name is Roger Stone and I am an agent provocateur”, zice un dandy bronzat, trecut de-a doua tinerețe, la începutul documentarului. Și, încet-încet, afli că individul ăsta excentric a navigat prin apele politicii americane în ultima jumătate de secol, că a făcut și desfăcut președinți, a patentat lobby-ul fără limite, a strecurat dezinformarea în spațiul public, a modelat politicile republicane și a perfecționat arta corupției la Washington. E un tip detestabil și fascinant în același timp, responsabil, în proporții diferite, de succesul lui Nixon, Reagan, Bush Sr. și Jr. și Trump, pe care-a pus ochii încă din anii ‘80 și l-a împins pur și simplu spre președinție. L-a ales, o zice chiar el, ca un jockey care își alege calul câștigător. Pentru că are un fler înfiorător și o cunoaștere machiavelică a lumii - „Am cea mai proastă părere despre oameni, pentru că înțeleg natura umană.” și „Presa e de două feluri: ori leneșă, ori răuvoitoare. Ori amândouă. Și dacă înțelegi asta, poți să faci tot ce-ți dorești.”, inclusiv să plantezi fake news-uri care distrug cariere și vieți.
Folosindu-se de furia electoratului simplu împotriva sistemului politic corupt, la a cărui consolidare a contribuit din plin, Stone a transformat-o în muniție pentru bunăstarea celor mai bogați oameni din America. „The Trump candidacy was a pure Roger Stone production,” zice jurnalistul Jeffrey Toobin. „Crezi că electoratul simplu face diferența între politică și entertainment?”, zice Stone. „America may be collapsing and falling apart, but Roger Stone is determined to enjoy it,” zice cineva în film, nu mai știu cine, dar nici nu mai contează. (Luiza Vasiliu)
Ce am descoperit? Podcastul You Are Not So Smart, dedicat distorsiunilor cognitive, explorate prin intermediul științelor sociale și ilustrate cu anecdote despre abilități pe care ni le dorim toți. Cum ar fi, de exemplu, să fim mai deștepți.
Cât te ține? Până acum, David McRaney a produs 98 de episoade a câte cca. 40 de minute.
De ce? Scurtă notă despre podcasturi: Dacă ești ca mine, probabil a(vea)i o grămadă de scuze că nu ai cum să asculți așa ceva. Nu te poți concentra asupra informațiilor care ți se livrează; n-ai timp la muncă, pentru că munca ta implică prelucrare verbală; n-ai timp, în general, pentru că de unde atât timp, între Facebook, seriale, și ce mai apuci să faci și IRL. E fix genul de distorsiune cognitivă pe care o explorează McRaney. Pe scurt – te păcălești singur. Mai bine găsește niște timp mort (pentru mine funcționează la fix când am ceva repetitiv/mecanic de făcut, gen curățenie prin casă) și dă play aici, ca să afli despre ce vorbesc.
Pe de altă parte, dacă ești deja fan podcasturi, deci numele de Malcolm Gladwell nu-ți e străin, trebuie să asculți YANSS, pentru că se duce la sursa primară, care l-a influențat, printre mulți alții, și pe jurnalistul canadian. Pentru că îți vinde un pont excelent și apoi o ia la goană cu el în toate direcțiile relevante pentru viața ca ființă dotată cu scepticism în 2017. tl;dr: tot ce-nseamnă psihologie pop contemporană și mișcarea de explorare a gândirii iraționale a plecat de la același studiu despre euristică și distorsiuni cognitive, realizat în 1974 de doi cercetători. În 2002, unul dintre ei a câștigat și Nobelul. Mai ai nevoie de argumente că McRaney știe să-și găsească sursele și să ți le explice cum trebuie? Uite mai jos episodul meu preferat de până acum din YANSS. (Ioana Pelehatăi)
Ce am descoperit? Proiectul Temporary Dwellings, al artistei de origine turcă Nil Yalter
Cât te ține? Asta nu știu, depinde cât de mult rezonezi cu lucrarea și ce alegi să faci cu asta.
De ce? Fiindcă, în timp ce hălăduiam fermecată prin Tate Modern din Londra (pentru prima oară), am dat dat peste lucrările lui Yalter (despre care habar n-aveam) și-am rămas multă vreme în fața lor, cu impresia că chiar m-au transportat prin tot felul de cotloane din Istanbul, Paris și New York. Lucrările sunt de fapt niște panouri de carton, pe care se află fotografii Polaroid cu imagini din comunitățile de imigranți pe care artista stabilită acum la Paris le-a documentat la începutul anilor ‘70, însoțite de desene cu detalii + mostre de materiale culese din locurile & stările alea. O fărâmă dintr-un zid mâncat de umezeală, o bucată dintr-un disc de vinil sau o cutie strivită de Cola, relicve din vieți pe care abia atunci să le cunoști și care cine știe cum s-au sucit de-atâția ani. Ei, și dincolo de legătura asta pe care ți-o face Yalter cu oameni de la periferia altor vremuri, dincolo de texturile materialelor și de culorile lor deturnate de timp, dincolo de desenele care adună în linii și curbe atente atmosfera, e așa o căldură umană, universală, care transpare din fiecare element. Fix magia aia pe care știu s-o facă uneori artiștii, ca să facă timpul și spațiul să pară o născocire și să te invite în vieți străine, unde să te simți ca acasă. (Andra Matzal)
Foto main: Netflix
