Cu toții stăm prost cu timpul, dar cum-necum mai găsim câte puțin pentru citit, ascultat și privit. Pentru astfel de momente, adunăm aici ce am mai descoperit prin redacție în ultima vreme.
Ce am descoperit? „Invisible Child. Girl in The Shadows: Dasani’s Homeless Life”, de Andrea Eliott, cu fotografii de Ruth Fremson
Cât te ține? Câte jumătate de oră pentru fiecare parte (sunt cinci în total), dar le poți citi și separat.
De ce? Pentru că e un exemplu minunat de poveste spusă din perspectiva copilului. Pentru că, de cele mai multe ori, știm doar ce au de zis adulții despre o criză sau o „problemă din societate”. Pentru că e un longread scris cu o extraordinară empatie, înțelegere și respect față de Dasani, personajul principal. Pentru că atenția pentru detalii transformă textul într-un reportaj fabulos despre marginalizare, criza locuirii și oamenii mici pe care nu-i vedem, dar care sunt și ei acolo, pe acelelași străzi ale orașului pe care-l împărțim și unii, și alții. Pentru că o să dai peste următorul pasaj: „One in five American children is now living in poverty, giving the United States the highest child poverty rate of any developed nation except for Romania.” Pentru că e o mostră de jurnalism așa-cum-ar-trebui-el-să-fie. (Luiza Vasiliu)
Ce am descoperit? The Handmaids' Tale, un serial american inspirat de romanul cu acelaşi nume al scriitoarei canadiene Margaret Atwood (disponibil pe HBO GO)
Cât te ţine? 10 episoade x o oră
De ce? Scenariul vorbeşte de la sine: Într-o lume distopică şi patriarhală dintr-un viitor nu foarte îndepărtat, SUA sunt înlocuite de Gilead - un regim totalitar, militarizat şi obsedat de Biblie, care nu le permite femeilor să muncească, să deţină proprietăţi, să citească, să mănânce dulciuri sau să aibă vreun control asupra corpului şi vieţii lor. Pe lângă războiul civil aflat încă în desfăşurare, o altă pacoste cu care se confruntă noua orânduire este infertilitatea generalizată în rândul noii burghezii, rezultat al contaminării mediului din cauza războiului. Dintre puţinii nou-născuţi, doar unul din cinci vine pe lume sănătos. În aceste condiţii, femeile fertile din clasa de jos, numite „handmaidens” („slujnice”), locuiesc cu aristrocaţii şi sunt forţate să facă sex cu bărbatul casei, o dată pe lună, în prezenţa soţiei, ca să le facă copii. Un adevărat ritual al violului, plasat într-un univers idilic şi în acelaşi timp tehnologizat, în care slujnicele sunt reduse la statutul de utere obediente, care au pe ascuns flash-uri din lumea de dinainte, care poartă bonete ce le limitează privirea şi se întâmpină mecanic cu saluturi gen „Blessed be the fruit” şi „May the Lord open”. O cronică pe fast forward a serialului puteți citi aici. (Ionuț Dulămiță)
Ce am descoperit? Romanul Copilăria lui Kaspar Hauser de Bogdan-Alexandru Stănescu (Polirom, 2017)
Cât te ține? Depinde de ritmul de citit; pe mine m-a ținut un drum dus-întors cu autocarul
De ce? Fiindcă e genul ăla de carte pentru care-ți inventezi motive de pauză, doar ca să citești mai departe. Pare scrisă dintr-o răsuflare sau, mai bine zis, povestită într-o noapte prelungită la bere, pentru că păstrează flow-ul ăla al live-ului. E-n același timp o poveste autobiografică, o poveste a unei generații (30+) și-o poveste a Bucureștiului, cu toate straturile și transformările lui, un tur printre blocuri unde copiii joacă fotbal cu șobolani, prin cotloane, bodegi, cluburi & bombe, multe dintre ele dispărute sau de nerecunoscut azi, când Bucureștiul e „capitală europeană”. Locurile ca locurile, dar personajele din Copilăria lui Kaspar Hauser sunt o nebunie totală, de la aventurierii alcoolici ai tranziției, până la puștii-regi ai cartierelor, rockerii mitici animați de pogo&peturi de bere sau starurile apuse ale redacțiilor culturale. Și, încă un motiv foarte important: romanul ăsta-n care plutește o melancolie bine temperată m-a făcut de multe ori să râd pe bune. (Andra Matzal)
*Unul dintre foarte multele teasere posibile: Trăiam un paradox de care mă bucuram așa cum doar la vârsta aia te poți rostogoli în propria ființă ridicolă: dacă acasă citeam autori de stânga, treceam de la Gramsci, Scrisorile din închisoare, la Anormalii lui Foucault, în garsoniera acelor fete muncitoare, boeme și dezinhibate mă afundam în literatura lăsată de gază răspândită pe rafturile care îmbrăcau un perete, în marea lor majoritate cărți ale Școlii de la Păltiniș, dar nimic nu mi se părea aiurea, pentru că noaptea ieșeam cu fetele la terasa de lângă metrou, la Grasu, unde beam și eram fericiți până se închidea, apoi mergam în garsonieră, ne țineam de pereți pe holul întunecat al blocului, cu peturile de bere în mână, ne culcam pe saltelele noastre ca în niște cazemate și priveam fiecare la vârful înroșit al țigării celuilalt cum desenează trasee în beznă, apoi adormeam gândindu-mă că eu scriu despre Ashbery și că totul va fi bine, numai să mă țin de gândul ăsta al meu.
Ce-am descoperit? Alfa Mist, noua muzică a Londrei
Cât te ține? Câteva ore bune, pe chill
De ce? Rar mi se-ntâmplă să-mi dea Youtube-ul ceva pe plac pe coloana de sugestii, fie și pentru că ascult chestii foarte diferite, pe-apucate și devin greu de configurat. Dar într-o bună zi a apărut Alfa Mist, un tip din East London care pune jazz, hip-hop și soul în doze potrivite pentru mine. Sound-ul e ușor întunecat, ușor clasic, dar până și experți în muzică se chinuie să-i găsească un loc, așa că n-o să încerc eu aici. Pot doar să zic că de câteva săptămâni ascult pe repeat albumele lui, Nocturne și Antiphon, ceea ce vă doresc și dumneavoastră. (Vlad Odobescu)
Foto main: Imagine din Handmaid's Tale
