Dintre toate cărțile, filmele, evenimentele, știrile și toate celelalte specii media care concurează pentru timpul și atenția noastră, am ales câteva care ne-au făcut să ne oprim din graba noastră cea de toate zilele și ne-au dat de gândit. În cutia cu descoperiri avem cărți despre copaci și capitalismul tehnologic, filme despre putere, religie și sex, plus o explorare la granița dintre poezie și realitate.
Roman: The Overstory de Richard Powers,
Vintage Publishing 2019
Nu cred să fie o carte mai potrivită de citit după Olga Tokarczuk și Poartă-ți plugul peste oasele morților (pe care, la rândul ei, v-o recomand aproape cu un strop de urgență), decât romanul care i-a adus lui Richard Powers Pulitzer-ul pentru Ficțiune în 2019. Dacă n-ați citit sau nu știți nimic despre Powers, nu-i nimic: mulți îl consideră „cel mai bun romancier de care n-ați auzit niciodată”.
The Overstory e o rețea de povești scrise cu inteligență fabuloasă, cu un simț sclipitor al tensiunii care leagă nevăzut întâmplările vieții, cu un umanism care, la fiecare nouă pagină, se deschide puțin câte puțin spre animism. Lumea e mult mai încâlcită decât o descifrăm noi, oamenii, în săpăturile noastre de cârtițe de oraș: o împărțim cu specii pe care le cunoaștem prea puțin, pe care le ignorăm, disprețuim și exploatăm. Și Powers reușește să investigheze relația asta nebuloasă cu natura construind în romanul lui o structură care seamănă mult unei păduri privite din adâncul pământului. Viețile personajelor lui (foarte diferite între ele, dar la fel de atent construite) se încrucișează la fel ca rădăcinile copacilor, care-n Overstory devin personaje în toată regula (fără să fie însă antropomorfizați sau transformați în creaturi fantastice).
Într-o lume în care probleme de mediu devin din ce în ce mai grave, iar specia umană e nevoită să-și lărgească vizorul prin care-și privește habitatul, printre știri despre defrișări revoltătoare și milioane de animale care ard, în timp ce guvernele & marile corporații fac tot posibilul să nege schimbările climatice, The Overstory a avut, pentru mine, forța unei mici revelații. Nu printr-un ton activist, ci printr-o schimbare de perspectivă, undeva la întâlnirea ficțiunii cu filosofia, biologia și poezia; și nici prin apăsarea pe pedala dramaticului, ba dimpotrivă, printr-o contemplare relativ detașată și-n același timp profund înțelegătoare a lumii ca întreg.
În plus, Powers e un polimat - a studiat fizică și a lucrat ca programator, domenii din care împrumută mult în substanța scrisului - și un aventurier dedicat întrebărilor care-l animă - din bula de la Stanford, s-a retras în liniștea munților. Nu în ultimul rând, ca să vă conving să-i citiți cartea, vă mai zic doar că, odată cu ea, am început un mic program personal de rezistență în fața ritmului pe repede înainte: nu mai trec cu vederea câte-un cuvânt englezesc necunoscut, ci stau și-l caut prin dicționare, după care-l notez pe fișe, cu creionul pe hârtie, ca un Sapiens de modă veche. Așa de prețios mi se pare scrisul lui, că nu vreau să-i las pe dinafară niciun cuvânt. (Andra Matzal)
Serial: Succession (HBO, 2018-2019)
Auzisem multe despre Succession anul trecut, dar tot amânasem să-l văd. De ce m-aș uita la un încă un serial despre dramele unor oameni bogați? Făceam asta în anii 90 când mă uitam la Dallas, dar țin să cred că am depășit faza aia. Și totuși, spre sfârșitul anului 2019, printre mesele de sărbători, am început să văd primul sezon. Și nu m-am putut opri. La început de ianuarie 2020 am văzut sezonul 2. De data într-un timp și mai scurt.
Despre Succesion se spune că ar fi bazat pe povestea familiei Murdoch și a imperiului lor mediatic, deși asta nu e singura de inspirație. După cum spune chiar creatorul serialului, Jesse Armstrong (n.1972, UK), lumea e plină de moguli media, iar oamenii ăștia au multe în comun. Ce-i drept e că Armstrong a mai scris un scenariu în urmă cu zece ani, care se numea chiar Murdoch și care a ajuns pe celebra Listă Neagră a celor mai bune scenarii de la Hollywood care nu mai ajung în faza de producție. Și, de fapt, ăsta a fost primul lucru care mi-a sărit în ochi la Succession: scenariul. Tăios, inteligent și foarte amuzant. Ceea ce se vede și în scenariile lui mai vechi pentru filmele britanice In the Loop și Four Lions.
Succession e mult mai mult decât o poveste despre bogătani. E poate cel mai shakespearian serial pe care l-am văzut vreodată, iar prima piesă care îmi vine în cap e Regele Lear. Tot o luptă pentru succesiune se duce și aici între copiii lui Logan Roy (tatăl din Succesion) care se sfâșie între ei pentru a pune mâna pe tron (șefia corporației). Actorii sunt senzaționali, iar întâmplarea face că Brian Cox, cel care îl interpretează pe Logan Roy, l-a jucat și pe Lear în peste 150 de reprezentații teatrale. Despre dimensiunea shakespeariană a serialului s-a tot scris în presa americană, iar în sezonul 2 referințele la Shakespeare sunt cât se poate de transparente. Doar că nu e nimic căutat & poetic la nivel de limbaj. E doar viu, captivant și intens. Și nu lipsesc nici bufonii. (Ionuț Sociu)
Non-ficțiune: The Age of Surveillance Capitalism de Shoshana Zuboff
Profile Books Ltd., 2019
Am început anul fără Facebook, citind extraordinarul studiu de 500+ pagini al Shoshanei Zuboff despre felul în care marile companii de tech (dar mai ales Google, Facebook, Amazon, Microsoft) au descoperit comoara neatinsă a datelor personale ale umanității și ce-au făcut apoi cu ele și cu noi. Precum Cristofor Columb, au pășit pe teritoriul încă virgin al comportamentelor online, au pus steagul pe ele și-au devenit colonizatorii corpurilor noastre digitale. Apoi, au pășit în realitate, unde s-au apucat să înregistreze, să prezică și să modifice acțiunile și intențiile noastre.
Am început anul ăsta trezindu-mă, de fapt, din marele vis al internetului pe care l-am dormit în ultimii 15 ani, fermecată de posibilitățile sale infinite. Tot ce n-am știut apropo de mecanismele de acumulare de date și capital, toate deciziile luate peste capetele noastre, ale simplilor utilizatori de motoare de căutare, aplicații, social media& co., pentru colectarea, procesarea și vânzarea datelor (și, apoi, pentru modificarea comportamentelor noastre în viața offline), tot ce a fost ținut departe de ochii opiniei publice sau îngropat în settlement-uri în procese pentru dreptul la viață privată, mi-a apărut acum limpede, în cercetarea de zeci de ani a Shoshanei Zuboff și-n felul ei fascinant de-a contextualiza apariția noului tip de capitalism. Și e cel puțin înfricoșător.
Zadie Smith zicea că asta-i cea mai importantă carte a secolului 21, eu încă nu știu ce să zic, mai am vreo 200 de pagini, dar e prima dată când am înțeles resorturile din spatele internetului așa cum funcționează el acum, and it ain't pretty. Zuboff e specialistă în psihologie socială și-n istoria muncii și a capitalismului, predă la Harvard Business School și cercetează de-o viață (cam de prin anii ‘70) ciocnirea și-apoi împrietenirea dintre computer și om. E ghidul perfect în culisele companiilor tech, a făcut interviuri cu zeci de data scientists angajați ai companiilor ăstora, a urmărit fiecare mișcare publică, studiu, declarație, scandal, proces, cu atenția unui jurnalist de investigație și precizia înțeleaptă a unei Hannah Arendt a revoluției digitale.
Pentru mine, nu e doar cartea cu care mi-am început anul 2020, ci și cartea cu care am trecut într-o nouă epocă personală în relația cu internetul.
P.S. Asta-i lista de recomandări culturale ale Shoshanei Zuboff, în care m-am bucurat să găsesc rap despre surveillance capitalism, o carte despre copaci și un spectacol cu Adam Driver <3 (Luiza Vasiliu)
Fotografie: Sleep Creek, proiect foto (și carte) - Paul Guilmoth & Dylan Hausthor
Definiția fotografiei documentare e mereu dezbătută, întoarsă pe toate părțile - la concursuri, în politicile agențiilor și în tendințele galeriilor, la discuțiile nesfârșite de la bere ale fotografilor și editorilor. Din ce în ce mai mulți oameni acceptă că nu (mai) poate fi privită ca o redare fidelă și obiectivă a realității. În contextul ăsta, artiștii tineri se joacă pe granița dintre ficțiune și realitate și de aici apar multe proiecte tari. Una dintre poveștile care îmi plac la început de an e Sleep Creek, care a luat premiul Fujilm/Young Talent Award 2019, în valoare de 10.000$, pentru fotografi sub 25 de ani.
Paul Guilmoth și Dylan Hausthor au locuit într-o casă pe insula Peaks, din golful Casco, în Maine, unde au zgândărit linia dintre imaginație și concret până nu a mai rămas nimic din ea, și au trasat ei o linie nouă, unde elementele autobiografice se întâlnesc cu documentarul și cu nevăzutul - mit, sunet, miros, vis. Cartea e foarte frumoasă, o puteți răsfoi și cumpăra aici. Și dacă tot ați ajuns pe site-ul Void, uitați-vă și la celelalte proiecte, toate cărțile pe care le publică sunt mișto. (Ioana Cîrlig)
Serial: The New Pope (HBO, 2020)
Nu știu ce m-a bucurat mai tare la sezonul doi din serialul The Young Pope: momentele de vulnerabilitate ale clericilor, soundtrack-ul care te bântuie zile bune după vizionare sau jocurile de putere menite să păstreze status-quo-ul din interiorul Vaticanului, după ce inima papei cedează, iar Jude Law, căruia îi revine rolul, intră în comă.
Serialul e regizat de italianul Paolo Sorrentino, premiat de-a lungul carierei sale la cele mai importante festivaluri de film din lume, care știe cum să te agațe de o scenă aparent monotonă (de pildă, procesul de alegere a unui nou papă) sau cum să cutremure domnia sacrului din Biserica Catolică cu scene de voluptate. Prin ochii lui, Vaticanul e un tărâm al opulenței care se zbate între spiritualitatea de modă veche, care se opune plăcerilor lumești, și una mai nuanțată și înțelegătoare cu valorile societății postmoderne - spre exemplu, unul dintre candidații la tronul papal promite acceptarea și integrarea socială a minorităților sexuale.
De departe, scena mea favorită este dialogul dintre secretarul de stat al Vaticanului, jucat de Silvio Orlando, și noul papă, John Malkovich, în care cei doi își mărturisesc cât de des suferă. „Pe dumneavoastră ce vă face să lăcrimați?”, îl întreabă secretarul de stat pe Malkovich. „Neobosita imperfecțiune a lumii”, răspunde el romantic și melancolic, cum îl știm pe actor în rolurile lui. (Venera Dimulescu)
Serial: Sex, Explained (Vox, pe Netflix, 2020)
Mi-am început anul cu vocea artistei Janelle Monáe, muziciană, actriță, producătoare, activistă pentru justiție socială în Statele Unite și persoană queer, explicându-mi sexul. Miniseria produsă de Vox, una dintre cele mai utile platforme din jurnalismul american, e un spin-off al seriei Explained. Ca și la produsul inițial, ai parte de episoade scurte, dinamic montate, care-ți răspund la întrebări pe care nici nu știai că vrei să le pui. Cât sunt de comune cele mai ascunse fantezii sexuale pe care le ai, alea care te fac să te simți ca ultimul ciudat pervers? Ce te face să te simți atras sexual de anumiți oameni, pe când alții nu-ți spun absolut nimic din punctul ăsta de vedere? De unde vine contracepția, cum mai stăm, ca specie, cu fertilitatea și de ce zilnic, la nivel global, mor circa 800 de femei în timpul nașterii?
Dincolo de scopul declarat - de a satisface curiozitățile lumii occidentale contemporane pe tema sexualității -, miniseria Vox reușește să devoaleze tabuurile aceleiași lumi. Nu trebuie să mă credeți pe cuvânt: intrați pe orice site cu cronici de seriale scrise de utilizatori și o să găsiți, în dreptul Sex, Explained, o pleiadă de frici și invective legate de sexualitate. Există, încă, în 2020, oameni care pun la îndoială existența culturii machiste care încurajează violul. Care consideră că intimitatea nu trebuie să aibă nimic de a face cu vulnerabilitatea. Care nu pot să conceapă faptul că unii dintre colegii noștri de specie fac sex fără să bage deloc în ecuație iubirea. Or, dacă avem încă nevoie de un astfel de produs media în 2020, e mai degrabă ca să ne pună oglinda în față și să ne arate propriile limite și prejudecăți legate de unul dintre aspectele esențiale ale identității umane - sexualitatea.
Sex, Explained, a fost acuzat că ar face prozelitism pentru „stiluri alternative de viață”. Că e prea liberal, prea produs de panseluțe din California, prea pentru „fulgi de nea” care nu cunosc viața reală. Pentru aceia care au nevoie de o detabuizare mai blândă, o introducere în metode populare de a explica sexualitatea, recomand ca bonus documentarul Ask Dr. Ruth (2019, r. Ryan White, care semnează și excelenta serie documentară true crime The Keepers). Dacă unii se scandalizează că o voce queer, woke, de culoare, le explică sexul în 2020, poate că se vor lăsa, totuși, convinși de importanța discutării subiectului de către o supraviețuitoare de 90 de ani a Holocaustului, care face același lucru încă din anii ‘80. (Ioana Pelehatăi)
