Un cătun uitat de lume din Spania devine scena unui tenebros conflict social. Prea universal în pretenții, As bestas plutește în derivă între Shakespeare și western-uri spaghetti, pierzând din vedere tocmai propriul subiect: conexiunea cu pământul.
As bestas e un film cât se poate de actual: plasează în centrul său tensiunea fertilă (la propriu) dintre săteanul sărăcit, dar înrădăcinat din tată în fiu la locul cu pricina, și neo-săteanul eco-friendly și plin de intenții bune care se implantează în teritoriu din motive mai mult sau mai puțin frivole. Cineastul Rodrigo Sorogoyen e abil când vine vorba să orchestreze un teatru social în care, de bună seamă, toți au dreptate – sau, mai bine zis, toți greșesc: atât localnicii din Galiția care doresc instalarea unor turbine eoliene în apropiere, cât și francezii idealiști care restaurează casele dărăpănate din zonă în speranța transformării lor în Airbnb-uri primitoare. Și-ntr-un caz, și în celălalt, satul așa cum îl știam – acest cvasi-mit paradisiac care pentru unii e doar o realitate cruntă – este sortit pieirii. Deci, cum procedăm?
Sorogoyen nu este omul aporiilor. Asta e și problema: că pare să scornească o rezolvare pentru toate, chiar cu prețul forcing-ului narativ. Pariul tot mai puțin incitant pe care îl setează cineastul de câțiva ani încoace ține de bulucirea unor povești de respirație largă – un senator corupt care vrea să-și salveze pielea în El reino (2017), o mamă care își caută disperată copilul în Madre (2019) – în șablonul prestabilit al necesităților ficțiunii clasice. Care, se știe, nu e deloc încăpătoare: are nevoie să se încurce cât mai puțin în detalii, pentru a ajunge la o rezolvare satisfăcătoare în ochii tuturor. Așa se face că As bestas sacrifică – în numele unei recunoașteri facile – tot soiul de specificități locale, plasând în locul lor chestii cât mai generice: un sat fără atestare, niște personaje fără cine știe ce turnuri psihologice (desigur, în afara celor permise de manual), o serie de tropi – drumul forestier întunecat, muzica minimalistă de tip toc-toc-toc care se intensifică, pădurea în care pândesc siluete etc. – obligatorii pentru a nu ne pierde cu firea în dreptul mențiunii: „genul programului”.
Există povești care au de câștigat din plin dacă rămân până la capăt nearondate vreunor coordonate cinematografice clare. Cea din As bestas, bunăoară. Refuzându-și o mai mare libertate, Sorogoyen sufocă avântul maximalist al filmului – o cronică ce mătură palpitant și fără sublinieri ani de zile, într-un acord frumos cu anotimpurile – și îl transformă în program metafizic. Ideea se observă cel mai frapant în construcția personajelor: cei doi frați localnici care îi tot șicanează pe francezi nu par niște persoane cu biografie, ci niște forțe neînțelese ale unei forme stranii de Rău. Și ce să mai vorbim de Marina Foïs în rolul soției pline de umanitate? Alegând-o pentru rol, Sorogoyen știe că recurge la una dintre actrițele franceze – alături, mai ales, de Léa Drucker, altă figură spălăcită între două vârste – cele mai versatile, incarnare a unui gust mediu din care cinemaul de autor european, co-produs și ferchezuit prin sesiuni de finanțare obtuze, și-a făcut un acasă.
Lărgind – la propriu – cadrul filmelor sale recente, Sorogoyen a câștigat în profunzime „cosmică” ceea ce a pierdut în ascuțime a privirii. Față de titlurile precedente, As bestas e totuși mai puțin visceral, deși aspiră la rândul său la un fel de imediatețe imersivă a mizanscenei, cu camera prinzând să baleteze vertiginos, în timp real, printre actori. Astea fiind spuse, nici aici nu m-am putut elibera cu totul de acel gând care îmi dădea deja târcoale în timp ce descopeream cadrele aproape malickiene din Madre: la ce bun tot efortul? Prea puțin motivate de o rațiune imanentă, aceste filme aduc, în ciuda amplitudinii căutate (As bestas durează aproape 140 de minute) cu niște exerciții de stil care declară un divorț consumat între formă și conținut. Fără să fie manierist până la capăt, filmul se simte lipsit de inimă în fresca sa standardizată, și parcă superfluu în timiditatea cu care își încercuiește problematica. (Pentru o mostră mai cu punch – mai dornică să emită niște judecăți și să arate cu degetul niște vinovați – recomand, tot din Spania, ultimul câștigător de la Berlin, Alcarràs de Carla Simón.)
Dacă As bestas intervine, totuși, atât de apăsat în miezul contemporaneității, acest lucru nu se datorează exclusiv diferendului ideologic pe care îl pune la cale. Ci și, oarecum mai oblic, felului în care înțelege să mânuiască conceptul de „imagine”. Mai precis, îl tot vedem pe Antoine (Denis Ménochet) fluturând pe ascuns un handycam rudimentar cu care speră să își înregistreze vecinii belicoși la lucru. Nu o dată îi repetă soției că e „singura soluție” pentru a le veni de hac – pe cale legală, se înțelege. Soția se arată incredulă și, la scurtă vreme, are ocazia să își confirme scepticismul: memoria atât de vitală camerei devine inaccesibilă la capătul unor ani petrecuți în ploaie și în vânt. Față de epoca cienmaului modernist, când imaginea începe să fie folosită tot mai mult ca probă – vezi Blowup de Antonioni –, As bestas marchează în treacăt și un punct în dreptul noii mefiențe generalizate față de imagine. Ce mai poate o cameră de filmat în fața injustiției? Mai nimic, aparent. Naiv de două ori – și prin încrederea în câmpul roditor, și prin aceea în imaginea care nu minte –, Antoine descoperă pe propria piele rebeliunea lumii dezlănțuite.
As bestas rulează în cinematografe.
