Imaginează-ți că trăiești într-o lume unde florile dispar înainte de a apuca să se ofilească. Nu pentru că nu sunt cumpărători, nu pentru că sezonul s-a schimbat, ci pentru că cineva a decis că ele nu își mai au locul în orașul tău. Nu florile în sine, ci mâinile care le vând. Femeile care le aranjează cu migală, care știu exact ce buchet să-ți ofere când ai o veste bună sau o pierdere de jelit. Într-o dimineață, ele pur și simplu nu mai sunt acolo.
În ianuarie 2024, florile au dispărut peste noapte din intersecția Dacia cu Moșilor, în centrul Bucureștiului. Demolările florăriilor au fost punctul culminant al unui proces început în 2023, când administrația locală a sectorului 2 a anunțat schimbări în regulamentul privind amplasamentele florăriilor. Nu din cauza iernii, nu din cauza vreunei crize misterioase de trandafiri, ci pentru că primăria a decis că acele chioșcuri de flori trebuie să plece. Fără avertisment, fără negocieri. Doar cu dube albe, buldozere și tăcerea care a urmat. Multe dintre florărese au aflat de decizie doar în momentul în care au văzut echipele de demolare sosind și n-au avut nici măcat timp să își recupereze marfa și obiectele personale.
Florile sunt omniprezente în momentele noastre importante – când ne căsătorim, când ne naștem, când vrem să cerem iertare sau să sărbătorim pe cineva. Dar femeile care le vând? Ele nu sunt parte din sărbătoare, ci din fundal. Sunt acolo, zi după zi, în ploaie, în ger, în arșiță, și totuși rămân invizibile. Așa că atunci când primăria a decis să le șteargă de pe fața orașului, aproape nimeni nu s-a grăbit să întrebe de ce. Poate pentru că dispariția lor nu părea o pierdere reală. Sau poate pentru că, în ochii administrației, florăresele nu erau altceva decât niște obstacole între clădirile de sticlă și un oraș „curat”.
Între petale și uitare – o comunitate
Meseria de florăreasă este parte din patrimoniul cultural imaterial al comunității rome. Boldenii, cunoscuți și sub numele de Florari, sunt un neam rom care se ocupă cu aranjamente florale și vânzarea florilor de sute de ani. Pentru multe dintre femeile rome, florăria nu este doar un loc de muncă—este o extensie a casei, o moștenire de familie și, uneori, singura sursă de venit.
„Când simt mirosul florilor, simt că trăiesc!”
Aceste mărturii au fost adunate de organizația E-Romnja, care a transmis o scrisoare deschisă către Primăria Sectorului 2, în semn de solidaritate cu florăresele afectate de demolarea chioșcurilor. Femeile au împărtășit poveștile lor despre legătura profundă cu meseria și despre impactul acestor schimbări asupra vieții lor. Am avut ocazia să discut cu una dintre familii, cu nepoata uneia dintre florărese, care este activistă și prietena mea, și care mi-a împărtășit experiența lor directă.
Denisa, 62 ani, florăreasă în Piața Iancului, a moștenit meseria din familie, la fel ca multe alte femei rome:
„Mama mea lucra ca florăreasă în Piața de flori, când i-a venit vremea să nască, așa că eu m-am născut printre flori. Am învățat meseria de la mama mea, iar mama a învățat de la bunica. E pâinea mea cea de toate zilele, e hrana copiilor mei! Lucrez la toneta din Piața Iancului de 20 de ani. Nu știu să fac altceva. Cine mă primește pe mine la 60 de ani să lucrez? Cine?”
Florentina, 49 ani, florăreasă de pe Moșilor, simte că această meserie este tot ce are:
„Aveam 7 ani când mergeam cu mama și vindeam garofițe parfumate la Unirii. Imediat după Revoluție, am început să vindem pe Moșilor. Mama mea a decedat chiar în gheretă, în urmă cu șapte ani. Pentru mine, meseria asta înseamnă totul! Iubesc florile, am crescut în flori, am crescut cu ele. E o tradiție importantă pentru noi. Ce aș putea să fac eu la vârsta asta? Să dau cu mătura, când eu am meseria asta de ani de zile?”
Și totuși, pe aceste femei care ne vând simbolurile frumuseții și celebrării, le vedem doar când ne alegem buchetele. Când trecem pe lângă ele nu le mai privim. Sunt prezente în momentele noastre de bucurie sau tristete, dar absente din discursul public despre muncă, drepturi și siguranță economică. Ironia este amară: florile, efemere și prețuite, sunt mai respectate decât mâinile care le aranjează.
Florile rămân, florăresele dispar
Una dintre florăresele cu care am vorbit mi-a spus că familia ei a vândut flori în același loc, la intersecția Calea Moșilor cu Strada Mihai Eminescu, timp de 40 de ani. Era moștenirea lor, transmisă din generație în generație. Când chioșcul a fost demolat, nu au avut unde să mai vândă și au rămas fără singura lor sursă de venit. „Pentru administrație, pare mai acceptabil ca florăriile să existe doar în mall-uri, unde vânzătorii se încadrează în «imaginea corectă» a orașului, și departe de stradă, decât ca florăresele rome să continue să vândă acolo unde au fost dintotdeauna. Nu li s-a oferit o alternativă reală, doar un mesaj clar: locul lor nu mai există”, mi-a spus nepoata uneia dintre femei.
Momentul evacuării a fost brutal. Nu au primit nicio înștiințare oficială. Pur și simplu, într-o zi, au venit și au ridicat taraba—cu mătușa ei încă înăuntru. Un trecător i-a bătut în geam să-i spună: „Vedeți că vă ridică florăria.”
Abia după un an de drumuri nesfârșite și aprobări, la care s-a adăugat și sprijinul activistilor romi, familia a reușit să obțină autorizația pentru a vinde din nou în același loc. Dar ei au fost norocoși. Alte familii au fost lăsate fără nicio alternativă. Au încercat să se reprofileze, să facă manichiuri, de exemplu, dar, pentru majoritatea femeilor, demolarea chioșcurilor a însemnat sfârșitul oricărei posibilități de a-și câștiga existența. Administrația nu le-a privit niciodată ca pe oameni care muncesc cinstit, ci doar ca pe niște piedici în calea „civilizării” orașului.
Astazi, în locul chioșcurilor, au fost amplasate structuri metalice goale, menite să găzduiască afișe electorale.
Bucureștiul nu este doar un oraș care „se modernizează”. Este și unul ale cărui autorități maschează un mecanism clasic de acumulare prin deposedare—spațiile care odată aparțineau micilor afaceri ale florăreselor sunt acum deschise altor interese mai profitabile pentru administrație.
Dreptul la oraș nu este doar despre accesul fizic la străzi și piețe, ci și despre cine are voie să participe la viața urbană, respectiv cine este împins la margine. Încă din toamna anului 2023, primarul sectorului 2 de atunci, USRistul Radu Mihaiu, a anunțat că intenționează să elimine florăriile stradale, pe motiv că „sunt prea multe” și nu se încadrează în „viziunea sa despre orașul modern”. Deși au avut loc două consultări publice, la care au participat atât florăresele, cât și organizațiile E-Romnja și Asociația Florarilor, administrația a continuat desființările.
Mihaiu a justificat intervenția prin faptul că florăresele ocupau spațiul public ilegal. Numai că, în loc să ofere soluții alternative pentru aceste femei, administrația a preferat să le înlocuiască cu panouri de campanie. Nu era vorba, de fapt, despre reguli, ci despre putere – despre cine are puterea de a decide cine rămâne și cine trebuie să dispară.
Primăria răspunde – dar cui?
După ce povestea demolărilor a apărut în presă, Primăria Sectorului 2 s-a grăbit să răspundă. Nu florăreselor, ci publicului larg, cu un comunicat rece în care justifica evacuările prin lipsa autorizațiilor. Dar răspunsul ridică mai multe întrebări. Dacă spațiul trebuia „îmbunătățit”, de ce singura schimbare vizibilă a fost înlocuirea florăreselor cu schele metalice pentru afișe electorale? Dacă problema erau autorizațiile, de ce nu li s-au oferit soluții pentru a-și continua munca?
În realitate, aceasta este strategia clasică a administrației când vine vorba de comunitatea romă: invocarea unor „reguli” care par să li se aplice doar celor care nu au puterea de a le contesta. Iar când florăresele au fost date la o parte, nimeni din primărie nu s-a uitat înapoi.
Ce urmează?
Demolarea chioșcurilor nu este un caz izolat. Este un exemplu de excludere sistemică, de ștergere a unor comunități întregi din spațiul public, sub pretextul „modernizării”. Dacă florăresele au fost primele vizate, cine urmează? Cum va arăta un oraș în care doar cei „acceptați” de viziunea autorităților au dreptul să existe în spațiul public?
Într-un climat politic care devine din ce în ce mai ostil minorităților, dispariția florăriilor poate fi văzută ca un avertisment: nu doar despre cine are dreptul să vândă flori, ci despre cine are dreptul să fie văzut, să muncească și să trăiască fără frica de a fi șters.
În februarie 2024, imediat după demolarea chioșcurilor, fotografa Denise Lobonț, care a documentat întreaga situație, a decis să marcheze locul cu un gest simbolic. Pe asfalt rămăseseră urme – contururi ale fostelor florării. Ea a așezat flori exact în acele spații, ca un mod de a readuce vizibilitatea celor șterse brutal din peisajul urban. Le-a lăsat acolo o vreme, iar, la un moment dat, cineva s-a uitat la ele și a spus: „Florile astea sunt aici pentru că au fost chioșcurile alea.”
A fost un gest de comemorare, dar și de protest tăcut. Un fel de a spune: aici a fost viață, aici a fost muncă, aici au fost femei care meritau să fie ascultate.
Astăzi, au rămas doar schelele goale.
În această lună martie, florile vor fi din nou oferite, dar unele mâini vor lipsi. Unele voci nu vor mai întreba „Cu ce vă pot ajuta?”, iar unele colțuri de stradă vor rămâne goale. Nu e doar o absență, ci o ștergere. Între un buchet și altul, între o sărbătoare și alta, să ne întrebăm: cine are voie să rămână și cine este forțat să dispară?
