Zeci de pumni strânși se ridică și lovesc puternic aerul, în timp ce un băiat bate ritmul la o tobă albă, mare de două ori cât el. Ochii în care se citește hotărârea privesc drept înainte, iar glasurile la unison dau naștere unui cântec. Apoi se opresc.
„Bună ziua, frați și surori! Suntem din nou aici pentru o altă luptă.” În fața mulțimii stă acum o femeie. Vorbele, ce i-au amuțit pe moment pe ceilalți, sunt ale ei. Își poartă părul ca o leoaică și își rostește cuvintele ca o luptătoare. „De la o vârstă fragedă am învățat că nicio victorie nu vine dacă nu ne scoatem secerile și dacă nu luptăm pentru visele noastre”, continuă aceasta. Numele ei e Lucinea Durães do Rosário și este liderul național al Mișcării Muncitorilor Rurali fără Pământ (MST) în statul Bahia, Brazilia. Toată lumea îi spune Liu.
MST, prescurtarea pentru Movimento dos Trabalhadores Rurais Sem Terra, s-a născut, conform membrilor mișcării, dintr-un proces de ocupare a marilor moșii funciare — latifundios. Este formată din cei ce doresc să lupte pentru reforma agrară și împotriva nedreptății și inegalității sociale din mediul rural. A devenit mișcare națională în 1984, iar Liu le este alături de la vârsta de patru ani. Acum are 39.
„Mulți dintre noi suntem analfabeți, dar suntem hotărâți să nu lăsăm copiii noștri pradă aceleiași sorți. Așa că poate trece o zi fără să ne mulgem vacile, o zi fără să avem grijă de cafeaua și fermele noastre, pentru că trebuie să stăm aici și să luăm atitudine împotriva acestui primar care comite o crimă”, își continuă Liu discursul în fața oamenilor adunați la primăria din Santa Cruz Cabralia.
Primăria din Cabralia este noul spațiu de „occupy” pentru familiile din așezările MST din Prado, o municipalitate din statul Bahia. Curtea din spate este împânzită de corturi, verandele abundă de hamace și paturi improvizate, iar o bucătărie improvizată este locul în care protestatarii iau micul dejun, prânzul și cina. Într-o clădire alăturată, cu 20 de băi, doar una a fost pusă la dispoziția lor. Celelalte rămân încuiate. Dar oamenii MST vor rămâne acolo până când solicitările le vor fi îndeplinite. Cer drumuri mai bune astfel încât copiii lor să poată merge la școală, poduri, electricitate și servicii de sănătate. Este a patra zi a protestului lor.
„MST nu luptă doar pentru pământ”, îmi spune Liu. „În acest proces de luptă pentru pământ, luptăm și pentru demnitate, pentru sănătate, educație, locuințe, salubritate. Toate acestea sunt probleme încorporate în lupta noastră.” Familia ei s-a alăturat mișcării în 1988, pe când trăiau cu chirie într-o cameră minusculă a unui vecin. Nu mai puteau suporta. „Am fost luată cu familia mea. Acesta a fost începutul”, spune Liu, „apoi, cu timpul, am învățat să ne apărăm. Și am învățat ce înseamnă să ai sau să lupți pentru dreptate socială.” La 16 ani, Liu, astăzi mama a doi copii, s-a alăturat brațului militant al mișcării și i-a urmat oriunde se dădea lupta.
Liu își dorește pentru copiii ei să aibă libertatea de a-și alege propriul drum în viață. „Copiii mei sunt liberi să aleagă. Dar sunt prea mici acum și în această condiție de femeie de culoare, când merg la luptă, nu am cu cine să-i las. Așa că unde merg, îi iau cu mine. După ce cresc, suficient pentru a putea fi independenți, pot alege să aparțină mișcării sau nu. Dar îndrăznesc să spun că cred că vor alege să lupte. Nimeni nu va alege să nu fie liber după ce a cunoscut libertatea.” Liu, la rândul ei, simte că MST este parte din ADN-ul ei: „Simt că aparțin MST, iar MST îmi aparține. M-am regăsit, o femeie de culoare cu demnitate, pentru că MST mi-a arătat calea spre libertate”.
Pe o terasă, câteva trepte mai sus, un băiat doarme cu fața în sus pe o pătură cadrilată, în nuanțe de albastru-cer și gri. Lângă el, o pereche de șlapi și un rucsac. Piciorul stâng i se sprijină de toba mare albă, pare ca prins sub greutatea acesteia. La câțiva metri, pe o saltea pătată de timp, subțire, alți doi copii dorm adânc, deloc deranjați de agitația din jurul lor. Cea mai mică este o fetiță de cel mult doi ani. Poartă o rochiță ce imită costumul Femeii Fantastice (Wonder Woman), iar pe sub fustă i se vede scutecul, imprimat cu ursuleți.
„Visul pe care îl am pentru copiii mei este visul pe care îl am pentru toți copiii de culoare din țara noastră”, adaugă Liu. „Să aibă o viață decentă, respect de sine, să fie fericiți și să poată studia, să poată trăi și comunica în societate. Visul meu este ca copiii mei să nu trebuiască să facă proteste occupy.” Cuvintele care ies din gura lui Liu, rostite încet, dar cu atâta convingere, sună a poezie când ajung în eter. O poezie care cuprinde tot zbuciumul și toată durerea, toate speranțele și visele cuiva care luptă pentru o cauză.
După părerea lui Liu, populația de culoare din Brazilia este cea mai săracă. Diverse statistici îi dau dreptate — procentul populației de culoare aflate în sărăcie este dublu față de cel al populației albe. Dar nu sunt săraci pentru că nu lucrează, ci din cauza „rasismului structural și instituțional din țară, care îi plasează într-o condiție subumană”. Prima legislație privind distribuția pâmântului în Brazilia excludea populația de culoare. „Prin urmare, orice luptă pentru pământ este și o luptă pentru reparație istorică. Este o luptă pentru reparație pentru populația de culoare”, spune ea.
„Ceea ce se întâmplă în Brazilia este că, pe lângă bogăția pe care o avem, avem servicii de clasă mondială, dacă te uiți la aeroporturi și hoteluri. Dar în spatele acestei fațade, se află ceea ce eu numesc Brazilia Profundă. Brasil Profundo”, spune Vinicius Pinheiro, directorul Biroului Organizației Internaționale a Muncii (ILO - International Labor Organization) pentru Brazilia. „Și este una dintre cele mai inegale țări din lume.” Potrivit indicelui Gini (care măsoară gradul de inegalitate în distribuția venitului familiei) publicat de Banca Mondială, doar câteva state africane sunt mai inegale decât Brazilia.
„Rasismul există”, continuă Pinheiro. „Mai ales când urci spre niveluri mai înalte de ocupație, mai bine plătite. Este un lucru pe care unii oameni tind să-l nege, dar este o realitate. (...) Pe măsură ce te îndrepți către nivelul superior al salariilor, decalajul rasial este mult mai prezent.”
Brazilia profundă este săracă. Brazilia profundă este înfometată. Potrivit unui sondaj realizat de Rețeaua braziliană de cercetare pentru suveranitate și securitate alimentară (Brazilian Research Network on Sovereignty and Food Security - PENSSAN Network), în 2022, numărul persoanelor care sufereau de foame era de peste 33 de milioane (15,5% din populație) — o creștere de 14 milioane de la ultimul sondaj din 2020. Astăzi, mai mult de jumătate din populația țării - adică 125,2 milioane de oameni - trăiește în nesiguranță alimentară. Asta înseamnă că acești oameni își fac griji pentru accesul lor la hrană în viitorul apropiat, hrana lor este deja insuficientă sau mor de foame. Asta pune Brazilia, din nou, pe harta foametei a Națiunilor Unite. Iar cele mai afectate sunt femeile și persoanele de culoare, în special în regiunile de nord-est și Amazonia.
Pandemia de COVID-19 a lovit puternic Brazilia și a contribuit la situația precară a unei bune părți a populației, însă tendința spre foamete exista încă de dinainte. Printre principalii factori care au declanșat și întrețin acest fenomen, sondajul menționează demantelarea politicilor publice, agravarea crizei economice și creșterea inegalităților sociale. Iar când vorbești despre toate aceste lucruri în Brazilia, un nume apare negreșit: Bolsonaro.
Fostul președinte brazilian, căruia i-au trebuit două zile extrem de tensionate să cedeze puterea după ce a pierdut alegerile în octombrie 2022, are o moștenire profund legată de erodarea politicilor de mediu și a drepturilor omului, precum și a aplicării acestora.
„Cred că în acești patru ani, am cam fost demantelate politicile publice privind drepturile omului și, de asemenea, alte drepturi colective de protecție a populațiilor indigene și a femeilor”, spune Ana Carolina Roman, procuror federal și vicepreședintă a Asociației Naționale a Procurorilor Federali din Brazilia. „Foarte multe structuri guvernamentale care erau deja consolidate au fost subminate”, adaugă Roman, care are o specializare în drepturile omului de la Facultatea de Drept a USP. „În unele cazuri, chiar și funcționarii publici au fost persecutați pentru că își făceau treaba.”
Pentru restul lumii, Jair Bolsonaro este probabil cel mai cunoscut pentru opoziția sa la salvarea Amazonului. Boicotarea Amazon Fund a fost o expresie vizibilă la nivel internațional a politicilor anti-mediu ale guvernului său. În primii trei ani ai președinției lui Bolsonaro, s-a înregistrat o creștere de 60% a ratelor de defrișare. „În toate guvernele și toate administrațiile anterioare, am avut miniștri care erau ecologiști, iar aceștia au lucrat pentru ca agendele lor să meargă înainte”, spune Marina Silva, nou-numita ministră a Mediului și Schimbărilor Climatice, care acum se străduiește să readucă politicile de mediu pe drumul cel bun. „A fost prima dată în istorie când am avut un minister anti-mediu”.
Dar în Brazilia profundă, Bolsonaro este amintit și pentru favorizarea marilor proprietari de afaceri, a angajatorilor. „Relațiile de muncă au devenit mult mai precare și pur și simplu i-au privat de drepturi pe salariați”, spune Gabriel Bezerra Santos, președintele Confederației Naționale a Muncitorilor Salariați și Rurali (CONTAR). „În timpul administrației Bolsonaro, muncitorii și sindicatele nu au fost auzite deloc. Am fost izolați, a fost foarte greu să avem vreun dialog. (...) Au fost legi care au îngreunat viața muncitorilor, iar mișcarea sindicală s-a confruntat și ea cu multe dificultăți”, adaugă Santos. CONTAR, care se luptă pentru contracte formale, condiții de muncă decente, salarii echitabile și politici publice, reprezintă aproximativ patru milioane de muncitori în Brazilia. Confederația include peste 600 de sindicate la nivel local, din municipalități. „Ar trebui să ne amintim că aceasta este o categorie extrem de importantă de lucrători care generează mulți bani, o bună parte din PIB-ul Braziliei, dar care nu a fost recunoscută istoric de guverne și nici de angajatori.”
Când vorbim despre bias-ul lui Bolsonaro față de marile afaceri, nu putem neglija direcția primordială a politicii agricole a guvernului său: promovarea masivă a agrobusiness-ului. Potrivit Departamentului pentru Agricultură al SUA, Brazilia este cea mai mare țara cu cea mai mare suprafață de terenuri arabile din lume, în top 5 producători pentru 34 de mărfuri agricole și cel mai mare exportator net de produse agricole. Pe vremuri exportatoare de produse în principal tropicale, cum ar fi cafea, zahăr, citrice și cacao, Brazilia s-a transformat, devenind un furnizor global major de mărfuri, printre care soia, cereale, bumbac și carne. Soia se remarcă drept o cultură esențială în expansiunea sectorului agricol al Braziliei și ascensiunea țării ca furnizor global de top pentru produse agricole. Dar totul are un preț. Extinderea monoculturilor de soia, precum și creșterea de vite au dus la distrugeri masive în Brazilia. Politicile lui Bolsonaro care favorizau agrobusiness-ul au venit la pachet cu înmulțirea pesticidelor aprobate în Brazilia și cele mai permisive condiții pentru întrebuințarea ingineriei genetice, fie ea veche sau nouă. Ratele defrișărilor au atins niveluri record, amenințând cea mai mare pădure tropicală de pe pământ. Toate acestea nu se limitează la Amazon, iar efectele se extind dincolo de mediul înconjurător — ele afectează și comunitățile.
Mai departe de Amazon
La vreo 100 de kilometri nord de Barreiras, cel mai important oraș din vestul statului Bahia, jeep-ul o ține tot înainte pe drumul de pământ care desparte culturile de soia aparent nesfârșite, lăsând în urmă un nor de praf roșcat. Parcurgem kilometri și kilometri de monocultură. La volan, Amanda Silva, își amintește de experiența ei la facultate, pe când se pregătea să devină inginer de mediu: „Am studiat la o școală foarte bună aici, în Barreiras. Aveam o bursă, altfel nu aveam bani să merg la această școală.” Continuă să explice că era școala la care mergeau copiii elitelor, ai fermierilor din agrobusiness. „Și nici acolo, unde se presupune că era o școală grozavă, nu aveam o noțiune corectă despre mediu. Ne vorbeau despre Amazon, dar nu au menționat niciodată că aici, trăim într-un alt ecosistem, într-un alt biom, numit Cerrado.” Tânăra de 34 de ani visa de pe-atunci să facă „ceva cu care să contribuie”. Acum lucrează pentru Agência 10envolvimento, un ONG care se concentrează pe apărarea comunităților tradiționale și conservarea resurselor naturale din regiunea Cerrado.
Cerrado acoperă peste 20% din Brazilia și este cea mai mare regiune de savană din America de Sud. Potrivit World Wide Fund, este una dintre cele mai amenințate și supra-exploatate regiuni din Brazilia, pe locul doi după Pădurile Atlantice (Atlantic Forests), în ce privește pierderea vegetației și defrișările. „Activitățile agricole nesustenabile, în special producția de soia și creșterea vitelor, precum și arderea de vegetație pentru cărbune, continuă să reprezinte o amenințare majoră pentru biodiversitatea din Cerrado”, spune WWF, în încercarea de a salva „una dintre cele mai puțin protejate regiuni din Brazilia”. Amanda este de acord. „Oamenii și reglementările internaționale menționează Amazonul, dar ar trebui să includă și alți biomi. Desigur, există defrișări și minerit ilegal în Amazon, dar una dintre cele mai defrișate regiuni din Brazilia este Cerrado”, spune ea.
O șoferiță foarte prudentă, Amanda nu își ia aproape niciodată ochii la drum. Dar arată, la un moment dat spre soia cea fără de sfârșit și explică: „Aceste plantații mari de obicei se concentrează pe exporturi de mărfuri. Nu se concentrează pe producerea de alimente pentru brazilieni.” Cu convingere în voce, ea continuă: „Populația înfometată a sporit în Brazilia. Asta ne arată că agrobusiness-ul din Brazilia nu are drept scop să ajute oamenii care suferă de foame.” O mâhnește faptul că deși agrobusiness-ul din Brazilia ar putea avea potențialul de a pune capăt foametei la scară largă, acest lucru nu se întâmplă pentru că sunt alte interese la mijloc. În opinia Amandei, este greșit că oamenii cred că trebuie să defrișeze mai mult pentru a produce hrană pentru lume. Ea consideră că Brazilia are deja suficient pământ pentru a produce suficientă hrană. „Nu este nevoie să defrișăm mai multe zone. Dar problema este că scopul nu este să punem capăt foametei”, spune ea.
Jeep-ul avansează mai încet acum, evitând gropi adânci, denivelări și crevase pe un drum mult mai accidentat. Peisajul s-a schimbat pe măsură ce pătrundem mai adânc în Cerrado. Arbori mici și arbuști se întind în fața ochilor până întâlnesc orizontul. Singurul lucru care rămâne neschimbat este culoarea drumului de pământ, un portocaliu-roșcat aprins, șerpuind ca un râu de cărămizi. La volan, Amanda este și mai atentă. Speră să nu plouă azi.
După încă câteva ore pe drumul accidentat care te face să te rogi pentru lipsa ploii, jeep-ul se oprește. Câteva case mici, împrăștiate, dezvăluie prezența umană în acest vast habitat natural. Un teren de fotbal improvizat, cu porți făcute din crengi de copaci și gazonul pe jumătate înlocuit de pământ, zace la marginea pădurii. Câteva vite albe, cu oase care par că mai au puțin și le ies prin piele, lasă urme în noroiul proaspăt. Oh, da, a plouat. Puternic. Aici e acasă pentru comunitatea tradițională Cacimbinha.
La fel ca toți Geraizeros, nume dat grupurilor care au populat în mod tradițional Cerrado, oamenii de aici trăiesc din agricultura de subzistență, creșterea animalelor și culegerea de fructe și plante pe terenuri publice comune. Se crede că sunt ce-a rămas din populația indigenă și din „quilombola”, ajunși în zonă în secolul al XIX-lea, după abolirea sclaviei în Brazilia. „Aceste comunități sunt expulzate de pe pământurile fertile pe care le cultivau cândva”, spune Amanda, „și ajung să trăiască în foamete pentru că nu mai au pământ pentru a-și produce propria hrană”.
„A fost multă suferință din cauza acestei ferme, Estrondo”, spune Antonio Batista Gomez. Stă drept pe un scaun de plastic verde, pe veranda casei surorii sale. „Au încercat să ne alunge de aici și au vrut să ne ia pământul.” Pe vârful frunții i se sprijină o pălărie mare, de iarbă aurie, iar o cămașă îngrijită, albastră cu dungi, îi acoperă umerii bătrâni. Are 83 de ani și este unul dintre seniorii Geraizeros. Gomez s-a născut și a crescut în Cacimbinha, dar mai târziu s-a mutat într-o altă comunitate, Gato. „Sunt unul dintre cei mai bătrâni oameni de aici. Știu multe, multe lucruri care s-au întâmplat. Și cât de mult am suferit”, adaugă el.
Ferma la care se referă este Agronegocio Condominio Cachoeira do Estrondo, cunoscută pe scurt drept Estrondo, un complex agricol uriaș din Formosa do Rio Preto, una dintre municipalitățile de top din Brazilia în ce privește producția de soia, în vestul Bahia. Estrondo se întinde acum o suprafață de 305.000 de hectare care, potrivit unui white paper pe tema acaparării terenurilor publicat de Institutul Național de Colonizare și Reformă Agrară (INCRA) în 1999 – The White Book of Illegal Land Appropriation in Brazil –, precum și mai multor publicații media, este rezultatul diferitelor nereguli, fraude legale, și însuşirea violentă a terenurilor publice din apropierea izvoarelor râului Preto. Din anul 2000, mai mult de o treime din teren a fost defrișată pentru a crește soia, bumbac și porumb, în timp ce Estrondo a încercat continuu să se extindă și mai mult pe terenurile comunitare.
Estrondo a câștigat notorietate pentru acuzațiile repetate de defrișare ilegală, exploatare la locul de muncă, precum și pentru practici de intimidare și violență împotriva comunităților Geraizeros care trăiesc în zonă. Prin contractarea unor forțe de securitate private și prin utilizarea turnurilor de veghe, gardurilor, tranșeelor și paznicilor înarmați, aceștia împiedică accesul liber al comunităților tradiționale.
„Dacă ne-ar fi luat pământul, nu aș fi știut ce să fac. N-aș avea unde să merg altundeva”, spune Gomez. „Cred că acest pământ este suficient de bun pentru noi, pentru mine, pentru copiii mei și pentru toți ceilalți. Bine, nu este la fel de bun ca pământul de acolo sus, dar este suficient de bun ca să trăim, să muncim și să cultivăm hrană. Și cred că copiii și nepoții noștri pot rămâne aici, pentru că știu să lucreze pământul. Acesta este pământul nostru.”
Modul de viață al Geraizeros depinde de conservarea mediului natural, în timp ce agrobusiness-ul și monoculturile sunt în tabăra adversă. Iar visul lui Gomez, ca nepoții săi să continue să lucreze pământul, este serios pus în pericol de distrugerea vegetației naturale din Cerrado, din cauza extinderii monoculturii și a pesticidelor care o fac să fie productivă.
Un vechi și nou aliat pentru mediu și Brazilia profundă
La vreo 800 de kilometri depărtare, orele întunecate ale serii au început să ademenească la somn Brasilia cea în formă de avion. Esplanada Ministerelor, cu clădirile sale identice, pătrățoase, aliniate ca soldații de ambele părți ale Axei Monumentale, pare cufundată în liniște. Doar pașii câtorva trecători tulbură liniștea. În interiorul clădirilor, însă, calmul dispare. Este aproape 22:00 și a fost o zi plină.
Marina Silva intră în biroul ei. Un steag mare al Braziliei atârnă în celălalt capăt al încăperii. Lângă el, pe o masă, stau o mică machetă din lemn a unei case indigene și o poză cu familia Silva de la un Crăciun. Oboseala pare gravată pe chipul ei, dar o poartă bine, găsind energia să se lumineze cu un zâmbet. „A fost o zi foarte neobișnuită, aparte. Cel puțin s-a terminat”, spune noua ministră a Mediului. La 1 februarie, congresul brazilian și-a ales liderii. În calitate de deputată federală aleasă pentru statul vestic Acre, Silva a trebuit să înceteze pentru câteva momente să fie ministră, să preia funcția, să voteze pentru președinția Camerei Deputaților și să revină la funcția de ministră chiar în aceeași zi.
Marina, așa cum le place brazilienilor s-o numească, s-a născut și a crescut în așezarea Breu Velho din micul stat amazonian Acre. Dintr-o comunitate de seringueiros — nume dat celor care colectează latex din arborii de cauciuc —, ea însăși a colectat încă de la vârsta de 6 ani. Fosta camaradă în arme a legendarului activist de mediu Chico Mendes, Marina, acum în vârstă de 65 de ani, a fost numită la conducerea Ministerului Mediului și Schimbărilor Climatice în noul cabinet al lui Luiz Inacio Lula da Silva. Este o poziție pe care a deținut-o și înainte, între 2003 și 2008, când angajamentul ei constant față de biodiversitate și conservarea pădurii tropicale a dus la implementarea unor politici îndrăznețe, care au rezultat în scăderea defrișărilor din Amazon cu 80% într-un deceniu.
„Structurile politicilor noastre de mediu au fost erodate, iar consecințele sunt dramatice pentru agenda biodiversității, protecția pădurilor, comunitățile tradiționale”, spune Silva. „S-a făcut mult rău intereselor strategice ale Braziliei.”
Ministra adaugă cu mândrie că nou-alesul președinte brazilian Lula s-a angajat să aibă zero defrișări până în 2030, dar afirmă și necesitatea unor „politici structurale cu mecanisme de guvernare”, care să poată continua dincolo de o anumită administrație. „Pentru mine, Lula și alți președinți trebuie să-i convingă pe proprietarii de terenuri că a conserva pădurea este mai profitabil decât a o distruge”, spune Silva. Sezoanele ploioase mai scurte, pe care Brazilia le întâmpină acum, fac ca agricultura braziliană să piardă miliarde, explică ea, și subliniază că a alege să nu defrișezi înseamnă, de fapt, să fii profitabil. „Nu contează dacă ai dreptul să defrișezi Amazonul. Dacă ajungi în acest punct fără întoarcere, nimeni nu va câștiga nimic. Nimeni nu va învinge”, conchide ministra.
Silva înțelege necesitatea politicilor trans-sectoriale și importanța altor domenii, cum ar fi agricultura. În opinia ei, pe cele 8 miliarde de kilometri pătrați ai Braziliei, există suficient loc atât pentru agrobusiness industrial, cât și pentru agricultura de familie, și comunitățile tradiționale, care să-și păstreze modul de viață.
În timp ce vorbește, revăd cu ochii minții acei kilometri după kilometri, și apoi alți kilometri după kilometri în care verdele se întâlnește cu albastrul. Și nimic altceva. Întorci capul și tot ce poți vedea sunt aceste două culori contopindu-se una în alta la orizont. Călătorind prin Brazilia, este un peisaj pe care nu-l poți rata. Într-adevăr, s-ar putea spune, există loc pentru orice.
„Avem nevoie de un model de dezvoltare durabilă pentru agricultura braziliană”, spune Silva. „Ne putem dubla producția fără să luăm nicio suprafață suplimentară, ci mai degrabă folosind tehnologia care a fost deja dezvoltată. Putem să creștem producția prin creșterea randamentului, fără să fie nevoie să invadăm pădurile sau comunitățile indigene.” Cuvintele ei îmi amintesc de Amanda, inginerul de mediu care luptă pentru biomul Cerrado și drepturile Geraizeros.
Scopul noului guvern de a înlocui acest „model de prădător”, cum îl numește Silva, ar putea oferi noi speranțe Braziliei Profunde. Pentru oameni precum Liu, militanta MST, sau Gabriel, sindicalistul, victoria lui Lula este, într-un fel, și victoria lor. Președintele însuși a fost muncitor - Lula a renunțat la școală după clasa a cincea ca să lucreze cu normă întreagă. Acum, pentru prima dată în cele trei mandate ale sale, a numit în funcția de ministru al muncii o altă persoană cu trecut de muncitor. Se simte ca o rază de soare după ani de întuneric. Timpul ne va spune dacă e așa.
„Sustenabilitatea și combaterea inegalității merg mână în mână. Dacă nu ai o dezvoltare durabilă, aceasta nu va face decât să crească inegalitatea. Comunitățile cele mai vulnerabile sunt cele mai afectate de schimbările climatice”, spune Silva. Își continuă ideea, exemplificând cum comunitățile cele mai vulnerabile sunt cele care suferă de pe urma inundațiilor grave ce apar, în doar câteva ore, din cauza ploilor abundente. Cum populația de culoare și periferia marilor orașe sunt greu afectate de problemele care decurg din criza de mediu. Cum primii oameni care sunt amenințați când ploile lipsesc, așa cum vedem în zona semi-aridă din Brazilia, sunt micii fermieri de familie. „Deci aceste două lucruri TREBUIE să meargă mână în mână”, conchide Silva.
Eco-școala unde știința întâlnește cunoașterea populară
În sudul îndepărtat al statului Bahia, o regiune a Pădurii Atlantice aproape cucerită de plantațiile de cafea și monocultura de eucalipt, familiile MST s-au unit ca să găsească modalități de gestionare și recuperare a solurilor și agrosistemelor grav deteriorate. Statul, locul de naștere al mișcării celor fără de pământ, acum 36 de ani, găzduiește în prezent și Școala Populară de Agro-ecologie și Agro-silvicultură Egídio Brunetto a MST (EPAAEB).
„Am decis să avem și un loc de reflecție, să dezvoltăm colectiv cunoștințe, cu toate familiile din așezări”, spune Felipe Campelo, directorul școlii. MST a început să ocupe această zonă în 2011. Anterior era acoperită de eucalipt, pentru producția de celuloză a companiei braziliene Veracel. „Arăta aproape ca un peisaj de pe Lună”, continuă Campelo. „Doar iarbă, biodiversitate zero, soluri distruse”.
„Am simțit nevoia să ne gândim cum să construim aceste noi teritorii din prisma agriculturii ecologice”, spune el. Campelo continuă să explice că școala populară a apărut din preocuparea MST pentru recuperarea biomului, producerea de alimente sănătoase, generarea de venituri și respectarea mediului, fără a folosi pesticide sau produse chimice. Toate în scopul de a asigura o producție pentru familiile lor și pentru oamenii din orașele din jur. În acest moment, aproximativ 200 de familii MST locuiesc și lucrează în cele două așezări învecinate.
Campelo adaugă că o persoană care nu a stat, posibil, niciodată într-o sală de clasă, poate preda și învăța în același timp. Iar școala funcționează și își lărgește sfera de cunoaștere prin acest schimb de cunoștințe. „Ne bazăm pe cunoștințele științifice care vin de la universități, dar profităm și de cele populare, o cunoaștere construită de milenii, de țăranii din întreaga lume.”
Aproximativ douăzeci de oameni stau retrași sub copaci mici, la adăpost de soarele arzător. În mijlocul lor, un bărbat într-un tricou roșu cu sigla MST le explică cum, la fel ca și ei, planta de cacao are nevoie de umbră. Printre elevi se numără Arles, o tânără din Brigada Nelson Mandela. „Vreau să învăț cum să lucrez cu boabele de cacao”, spune ea. „Despre sistemul de clonare, care are un risc mai mic de boli sau dăunători.” Clonele sunt produse prin altoirea mugurilor. Au randamente mai mari decât hibrizii și rezistă mai bine la boli. „Apoi îl aplicăm pe lotul nostru din așezarea Bela Manhã. Așa că, când mă întorc acasă, voi planta palmieri, iar șase luni mai târziu pot planta cacao.”
La ora la care soarele se înverșunează, răspândind cele mai puternice din vrăjile sale asupra școlii și a câmpurilor din jur, oamenii se aliniază, cu farfuria în mână, într-un pavilionul mare ce le oferă umbră și mâncare. Este ora prânzului și câteva doamne, înșiruite în spatele unei tejghele, scufundă niște linguri mari în oale și boluri și mai mari, servind studenții și muncitorii din acea zi. Cea mai scundă dintre ele stă cocoțată pe o bucată de lemn, ca să ajungă mai ușor să umple farfuriile întinse. După masă, bărbații se întind pe pavajul rece al verandei, la siestă, pe telefoanele mobile.
După cum a menționat Lucinea Durães, mulți dintre cei fără pământ sunt analfabeți. Prin urmare, pe lângă agricultură ecologică și cercetare, școala se concentrează și pe eradicarea analfabetismului. Au importat o metodă de predare din Cuba, numită „Sim, eu posso” (Da, pot), pentru a-i învăța pe oameni să citească și să scrie. Au beneficiat peste 500 de persoane.
„MST are scopul de a produce alimente sănătoase”, spune Eliane Oliveira, liderul MST din Bahia. „Dar ne place mereu să le reamintim oamenilor că MST luptă și pentru educație, pentru sănătate, pentru o viață demnă și dreptate socială.” Și, din ce am aflat de la Liu, vor continua să lupte, atâta timp cât există pământ fără oameni și oameni fără pământ. În cuvintele lui Liu, lupta lor este o „luptă pentru o distribuție democratică a pământului”.
Încercările de democratizare a accesului la pământ au o istorie lungă în Brazilia, iar drepturile funciare sunt de multă vreme o sursă majoră de conflict politic. Îndreptate inițial către sectorul rural, conflictele au luat apoi amploare și în orașe. Indiferent de zona vizată, ele provin din conceptul de „funcție socială a proprietății”. Sunt cuvinte pe care le-am auzit destul de des când vorbeam despre conflictele pentru pământ. Ceea ce susține conceptul este că dreptul de proprietate privată include obligația de a folosi terenul în moduri care să contribuie la binele comun. Mai mult, atunci când se vorbește specific despre terenurile agricole arabile, acestea ar trebui cultivate pentru furnizarea de alimente și alte bunuri de folos societății.
Chiar dacă realitatea agrară adesea nu o reflectă, funcția socială este încorporată în constituția braziliană din 1988. Și este ceva ce mișcarea MST pretinde ori de câte ori ocupă un teren sub sloganul „pământ pentru cei care îl lucrează” sau împing reforma agrară pe ordinea de zi.
„Ne cerem demnitatea și asta nu este negociabilă. Ne putem negocia cererile. Putem negocia condițiile în care ne vor fi îndeplinite cererile, dar nu ne vom negocia niciodată demnitatea”, își Liu își încheie discursul de la protestul din fața primăriei Cabralia.
*Reportaj realizat în cadrul unui press-trip organizat de Romero Initiative - CIR și Réporter Brasil, cofinanțat de UE prin proiectul „Our Food. Our Future”. Partener din România, Asociația Mai bine.
