Un dialog cu autoarea turcă Defne Suman, o povestitoare-călătoare atentă la derapajele puterii, interesată de memorie și de pliurile istoriei.
Defne Suman e o scriitoare de origine turcă, iar Tăcerea Șeherezadei este primul ei roman tradus în limba română, de Irina Bojin, la Humanitas Fiction. Tăcerea Șeherezadei e o poveste istorică arborescentă, plasată în Smirna și acoperă perioada destrămării Imperiului Otoman, odată cu finalul Primului Război Mondial. Cartea, care începe în 1905, urmărește poveștile unor grupuri de personaje din straturi sociale, etnice și culturale diferite, contrastante chiar, ale căror vieți sunt marcate de conflictele ce au izbucnit între turci și greci, alimentate de interesele puterilor vestice. Valurile de violență și distrugere care vor devasta orașul, odată un port levantin prosper, în care coexistau nenumărate culturi și etnii, vor culmina cu un incendiul de proporții istorice. După ce grecii pierd sprijinul britanicilor, armata turcă va distruge cartierele grecești, va extermina populația creștină și va transforme Smirna în cenușă, în timp ce puterile occidentale își vor vedea de propriile interese, asistând impasibile la distrugere. Pe fundalul acestor tragedii, urmărim poveștile unor familii obișnuite să trăiască de-o viață în bună vecinătate, indiferent de etnie, în prim-plan fiind destinele a patru femei remarcabile: Panagiota, o fată din comunitatea greacă, care imprimă poveștii propria perspectivă, Edith Lamarck, o aristocrată levantină frumoasă și vicioasă, cu descendență franceză, Sumbul, o turcoaică al cărei soț dirijează pârjolul ce va cuprinde orașul și Meline, o moașă armeană care știe foarte multe despre firele vechi care îi leagă pe toți.
Defne Suman are formare de sociolog, a locuit multă vreme în Thailanda și Laos unde a studiat Hatha Yoga, iar în prezent locuiește la Atena, scrie ficțiune și ține cursuri de yoga. Scrierile ei, romane și povestiri, sunt traduse în peste 20 de țări, iar Tăcerea Șeherezadei, publicat simultan în Turcia și Grecia în 2016, este primul ei roman în apărut în limba engleză. Am stat de vorbă cu Suman toamna trecută la Iași, în timpul FILIT, și am descoperit o scriitoare pasionată, o prezență senină și liniștitoare, o creatoare care se bucură de munca ei și de literatura altora, cu o minte curioasă și alertă. O povestitoare-călătoare atentă la derapajele puterii, interesată de memorie și de pliurile istoriei, Defne Suman a vorbit cu mare generozitate despre subiectele care o animă: memoria, trecutul, adevărul, puterea femeilor și bucuria pe care o aduce creativitatea în viețile noastre.
Ce te-a determinat să scrii acest roman istoric stufos, cu intrigă ramificată și un fundal foarte încărcat: distrugerea orașului Smirna, ca parte din destrămarea Imperiului Otoman?
Punctul de pornire a fost o altă carte, Middlesex de Jeffrey Eugenides. E un autor american de origine greacă, iar cartea lui începe în Smirna. Cam un sfert din carte se petrece în Smirna, după care acțiunea se mută în America și povestea se schimbă, dar acea parte de început mi-a atins inima atît de profund, încât mi-am dorit să fi durat mai mult. Mi-am dorit să fi avut acces la viața din Smirna în profunzime și pentru mai mult timp. Și apoi mi-am spus: „dacă vrei să citești o astfel de carte, așează-te și scrie-o tu!”. Așa că totul a început cu un experiment. Nu am știut dacă o să reușesc, dar am început să scriu cartea pe care voiam s-o citesc. S-a dovedit a fi un experiment reușit.
Ce tip de documentare a fost necesară pentru a aduce la viață literalmente o lume dispărută?
Efectiv am început de la zero. Nu știam nimic despre Smirna, nu sunt din Izmir (numele turcesc sub care e cunoscut acum orașul). Sunt din Istanbul, m-am născut și am crescut în Istanbul și nu fusesem în Izmir de mai mult de două-trei ori. În afară de asta, eram în America în perioada în care scriam cartea, nu știam mare lucru despre subiect, așa că am început de la puținul pe care îl cunoșteam: marele incendiu de care aflasem din cărțile de istorie și despre care citisem în romanul lui Eugenides. Apoi încet, încet, orizontul s-a lărgit. Am început să citesc alte cărți care erau plasate în acei ani, am citit cărțile unor cercetători, am citit biografiile unor oameni care au trăit acolo, în perioada respectivă. Și treptat, lumea mi s-a deschis. În același timp, scriam folosind orice informație îmi era la îndemână, folosind tot ce aveam. Dacă aflam despre o piață micuță și câteva case în jurul ei, imaginam o viață în acel colțișor, dacă citeam despre un cartier frumos, cu case mari și cu grădini somptuoase, imaginam și acolo alte vieți. Așa că, treptat, personajele au apărut, odată cu spațiile în care trăiau. Dar totul a început de la locuri. Cu cât aflam mai mult despre niște locuri, cu atât puteam să inventez povești despre acele locuri.
Ai simțit nevoia să mergi în Izmir pe măsură ce scriai cartea?
Am simțit nevoia către final. Am început să scriu la cartea asta pe la sfârșitul lui 2013. Am tot scris la ea în 2014 și, la finalul lui 2014 am făcut o călătorie la Izmir și la Atena. Eram în America, la vremea respectivă, așa că mi-am luat patru luni în care am plecat de lângă soțul meu. M-am întors în Turcia, am vizitat Izmirul, am stat acolo cam zece zile, colindând străzile și apoi am plecat la Atena, tot ca să fac cercetare despre oamenii care s-au mutat în Atena, pentru că fuseseră izgoniți din Smirna. Așa că am petrecut câteva luni în ambele locuri, făcând această documentare. A fost un moment prielnic pentru așa ceva. Am întâlnit mulți oameni pasionați de Smirna și istoria acelui loc. M-au ajutat foarte, foarte mult. Sunt o mulțime de oameni, în întreaga lume, care sunt înnebuniți să cerceteze trecutul Smirnei și să aducă la lumină acel vechi stil de viață. Așa că am avut multe conversații cu astfel de oameni, cu greci în Atena, cu turci în Izmir. Au fost întâlniri foarte prețioase, dar în ceea ce privește spațiul propriu zis, locurile, n-a fost o călătorie neapărat reușită, pentru că nimic nu se potrivea cu nimic. Încă sunt lucruri care au rămas din trecut până azi. De exemplu, gara e tot acolo. Așa că m-am dus și gară și mi-am spus că ar trebui să fie simplu să ajung în cartierul în care trăise Panagiota. Și nu am putut să fac asta. La fel, tot de acolo m-am îndreptat înspre direcția unde ar fi trebuit să fie cartierul turcesc, în care trăiau Sumbul and Hilmi Rahmi, dar nu am reușit să-l găsesc. Întreaga topografie se schimbase. Nu aveam alte puncte de referință, așa că, la un moment dat, am renunțat. Acum, la o distanță de zece ani, cunosc atît de bine Izmirul încât știu ce și unde să găsesc. Dar prima călătorie acolo a fost șocantă. Era extrem de cald, era august și era foarte greu să găsesc ce căutam, m-am simțit dezorientată.
Și totuși, ai reconstruit harta pe care ai inclus-o și la începutul romanului, un instrument foarte util pentru lectură.
Harta pe care am folosit-o în ediția englezească a cărții și pe care am inclus-o și în cea românească e făcută de George Poulimenos. George Poulimenos e unul dintre acei oameni pasionați de Smirna care m-a ajutat foarte mult. Datorită lui am putut să mă orientez. Ceea ce a făcut el e foarte folositor. A realizat această hartă pe care eu să-mi pot plasa casele și restul adreselor. E foarte amuzant, pentru că lumea ficțiunii e o lume de vis, iar când reușești să o pui pe hartă, prinde viață. Pentru mine, cel puțin. Mereu mi-a plăcut să văd pe hărți locurile despre care scriu.
Ai adus la viață o lume extrem de diversă, plină de contraste, o lume multiculturală în care însă s-a instalat conflictul, violența, moartea. Care au fost acele tensiuni pe care a trebuit să le depășești și în ce mod ai făcut asta?
O întrebare foarte bună. Abia către finalul romanului mi-am dat seama care erau motivele pentru care îl scriam. Până atunci fusese, cum am spus, un experiment, ca să văd dacă pot face asta. Voiam să citesc o astfel de carte, așa că de ce să n-o scriu? A început cam ca un joc. Dar către final, pe măsură de tastam, parcă simțeam prezența unor fantome, care îmi șopteau la ureche, care mai de care, de parcă erau într-o competiție. Așa că finalul cărții are un ritm mult mai rapid. O auzeam pe Edith spunând: „hai să-ți spun versiunea mea a poveștii”, apoi Hilmi Rahmi insista cu versiunea ei. Eram într-o cafenea și a fost un moment foarte interesant. Tastam și le spuneam: „așteaptă, așteaptă, te rog, o să-ți vină și ție rândul, până la final o să scriu versiunile tuturor”. Și am început să plâng, pentru că e vorba despre foarte multă pierdere, pentru toată lumea. Iar lupta internă, ca și ce externă, a avut ca miză capacitatea mea de a spune că a fost o pierdere pentru toată lumea, chiar și pentru cei care au cîștigat, în acest caz, armata turcă. Până și aici e vorba de o pierdere, pentru că au pierdut acea lume în atât de multe culori, o lume cosmopolită. Iar pierderea a venit într-un mod extrem de agresiv, sub forma unui incendiu. Aproape într-o săptămână, orașul și-a schimbat complet componența demografică. Am vrut să le spun turcilor: „uite, asta s-a întâmplat și e și pentru noi o pierdere, și dacă nu confruntăm această pierdere și tot ceea ce s-a întâmplat atunci, dacă nu recunoaștem ce s-a întâmplat acum 100 de ani, vom plătit mereu un preț, purtând povara vinei, în noi”. Așa că miza a fost să aduc la lumină vina și să sper la iertare. Sigur că ideea asta nu e îmbrățișată de foarte mulți. Dacă faci parte din tabăra câștigătoare, de ce ai vrea să vorbești despre tabăra învinsă? Nu mulți sunt dispuși să facă asta. A fost ceva rezistență. Dar cea mai mare parte dintre cititori sunt femei. Mai ales dacă vorbim o carte scrisă de o femeie, foarte rar vezi un bărbat citind acea carte. Dacă o carte e scrisă de un bărbat, tot cititoarele sunt cele mai numeroase, dar dacă autoarea e femeie, de obicei doar femeile îi citesc cartea. Femeile sunt mult mai deschise să privească istoria dintr-un unghi diferit, pentru că au mai multă empatie. Din partea femeilor e mai puțină rezistență, nu vin să spună că lucrurile nu așa s-au întâmplat. Sunt mai deschise. Pot să spună lucruri de genul: „chiar așa? Nu m-am gândit niciodată la asta, dar are sens. Sigur, acum cu ceea ce știu despre istorie, această poveste are sens și e una foarte, foare tristă”. Cartea a fost publicată în Turcia și în Grecia aproape în aceeași zi, în preajma zilei mele de naștere. În Grecia, mi-am dorit să existe cumva cam aceeași reacție: am sperat ca oamenii să își schimbe puțin perspectiva, să realizeze că istoria are straturi și că nu e în alb și negru. Oriunde am fi, vrem să vedem istoria în alb și negru: „noi am avut dreptate, ei nu”. Și sigur, în Grecia discursul dominat e că grecii au fost victimele, iar turcii le-au făcut niște lucruri îngrozitoare. Dar am vrut să arăt că nu a fost neapărat așa, că există foarte multe straturi și nenumărate nuanțe. Era un joc mai mare în care toată lumea a pierdut, și turcii au pierdut. În Grecia această modificare de percepție nu s-a petrecut. Au continuat să invoce romanul meu pentru a întări discursul despre lucrurile oribile care li s-au întâmplat.
Probabil că e imposibil să citești o carte fără o oarecare părtinire.
Probabil, da. În Turcia, însă, a fost o mai mare schimbare de perspectivă, în mod clar. Am simțit clar asta. În general, în ultimii 20 de ani, în Turcia se întâmplă ceva. Tinerii, persoanele de vârsta mea cu toții am început să chestionăm istoria, pentru că acum chestionăm prezentul. Sunt momente, perioade de timp, în care poate poți spune mai relaxat că e în regulă ce face statul. Dar acum, pentru că sunt atât de multe minciuni și înșelătorii și pentru că toate astea sunt atât de stridente, de evidente, stai și te întrebi: oare nu așa a fost mereu? Poate că am fost mințiți cu privire la adevărul istoric. Așa că, în prezent, are loc o contemplare a trecutului, o revizitare a istoriei și oamenii se gândesc că poate lucrurile au stat altfel.
Chiar despre prezent voiam să îți propun să discutăm, tocmai pentru că scrii despre conflicte etnice și despre genocid comis împotriva minorităților. În Turcia, în trecutul nu tocmai îndepărtat, o serie de autoare și autori au făcut închisoare pentru că au criticat politica oficială și au vorbit despre masacrul kurzilor și despre genocidul armean. Un exemplu cunoscut ar fi cel al lui Burhan Sönmez, dar și alți scriitori, ca Orhan Pamuk sau Elif Shafak și-au tras critici oficiale pentru părerile lor legate de libertatea de expresie în Turcia. Cum te simțiți în contextul ăsta? Cum ți se pare situația acum?
Înfricoșătoare, înfricoșătoare de-a dreptul. E ceva oribil. Știi, eu locuiesc în Grecia și de fiecare dată, înainte să plec în Turcia, verific dacă mi s-a deschis vreun proces în Turcia, așa încât să nu trec prin vreun interogatoriu la aeroport. E ceva cumplit. Dacă e un proces inițiat de stat, n-o să poți să verifici așa ceva pe internet. Dar în Turcia, oricine care e ofensat de cartea ta te poate da în judecată, motivând că i-ai insultat sentimentele legate de identitatea turcă. Așadar, ți se poate deschide proces, dar asta poți afla de pe internet. Elif Shafak a avut de suferit din cauza asta, Orhan Pamuk la fel. Sunt oameni care n-au ce face, li s-au rănit sentimentele, așa se duc și te dau în judecată. Asta e situația mai puțin gravă. Dar apoi statul poate să spună: „asta e propagandă împotriva națiunii noastre” și atunci chiar ai probleme. E înfricoșător, dar e parte din mecanismul pe care îl folosesc: vor să te sperie, așa încât să scrii doar ce le-ar plăcea lor să citească.
Ceea ce nu e cazul tău.
Nu, absolut deloc. Mai bine nu mai scriu nimic.
Mai devreme ai făcut referire la conflictul mai mare în care a fost inclusă și lupta pentru Smirna. Ai pus momentul distrugerii Smirnei în rama unor conflicte coloniale, iar britanicii au avut un rol majora aici, pentru că i-au încurajat pe greci să cucerească Smirna, hrănindu-le idealurile naționaliste, după care s-au răzgândit și i-au lăsat baltă. De ce a fost importantă această ramă colonială, în analiza trecutului?
Pentru că oamenii trebuie să îneleagă că nu e niciodată vorba doar de turci împotriva grecilor. E un tablou cu mult, cu mult mai mare. La fel și în cazul Ciprului. După ce am scris Tăcerea Șeherezadei, am scris un alt roman, despre Cipru. Toți cred că ei sunt în centrul acțiunii. Nu e neapărat așa. De fiecare dată sunt și alte părți implicate. În povestea cu Smirna, britanicii sunt implicați, italienii sunt implicați. În perioada în care se petrece acțiunea acestei cărți, e sfârșitul Primului Război Mondial. Încă se decide cu privire la cine și ce va primi. Britanicii au fost mereu jucători inteligenți, mă refer aici, desigur, la politica dusă de britanici. Sunt inteligenți și vor să joace corect, așa că la început li s-a părut că e corect și drept să sprijine Grecia. Dar în același moment, s-a întâmplat ceva de o importanță majoră: Revoluția din Rusia, revoluția sovietică. Din momentul în care Rusia s-a destrămat, a apărut Uniunea Sovietică, care voia să aibă un prieten în Turcia, așa că a început să sprijine noua mișcare de rezistență condusă de Kemal Atatürk. Pentru britanici, dintr-o dată turcii nu mai reprezentau o formă de rezistență oarecare, pe undeva prin pustietate, ci una care primea sprijin de la Uniunea Sovietică. Așa că, ce să vezi, s-au gândit că poate e mai bine să se răzgândească: „Nu mai sprijinim Grecia pentru că nu mai este în avantajul nostru. O să ne retragem sprijinul și o să fim neutri”. Din momentul în care și-au retras sprijinul, Grecia a fost lăsată singură, pentru că Uniunea Sovietică deja sprijinea mișcarea națională a lui Kemal Atatürk. Și italienii îi sprijineau, pentru că n-au vrut niciodată ca Smirna să aparțină Greciei. Nu le convenea situația. Francezii spuneau și ei: „ei bine, poate că această situația ar putea să fie avantajoasă pentru noi. Iată această nouă mișcare în interiorul Turciei, poate că dacă o sprijinim, pe viitor o să ne aducă ceva”. Așa că trupele grecești au fost lăsate singure în mijlocul Anatoliei. E, desigur, vorba și de prostia politicienilor greci care și-au împins trupele până la Ankara, pentru că aveau și ei povestea asta prostească, în cap: „o să recâștigăm Istanbulul! ”. Așa că erau mai mulți jucători, într-un joc mai mare. Ce s-a întâmplat la final? O mare catastrofă, în istoria Grecie: extrem de multă pierdere și suferință. Dar din perspectiva puterilor mari, ei au obținut ce au vrut. Au vrut să aibă alianțe cu noua Turcie, fără minoritățile creștine, așa încât să poată dezvolta o nouă clasă burgheză, în rândul turcilor, una care să-i sprijine. Și așa au apărut companii, corporații franceze, germane și italiene care s-au dezvoltat imediat după apariția noii republici turce, de după acest război.
Dincolo de aceste mari mișcări și alianțe, sunt vieți concrete, cum sunt și personajele tale, vieți care reflectă toate aceste dianmici și conflicte.
Exact, pentru că poți să povestești istoria cum am făcut eu acum, răspunzându-ți la întrebare: iată marile forțe, cu propriile interese financiare, legate de investiții etc, dar asta nu e istorie. Asta e doar una dintre rame. Ce se petrece cu adevărat e în poveștile oamenilor. Când noi învățăm istoria în școli, învățăm mereu despre aceste cadre largi, nu ne întrebăm ce se întâmplă cu o ființă umană când toate aceste mari mișcări devin active? Ce se întâmplă cu viața unei tinere femei care trăiește în cartierul grecesc din Smirna? Trăiește cum trăiai și tu când aveai 14 ani: se ceartă cu mama ei, vrea să meargă la petreceri, se îndrăgostește de băiatul nepotrivit, se simte singură, vorbește cu prietenele ei, lucruri de felul ăsta. Iar aceste mari jocuri politice se joacă în afara vieții ei. Ce i se întâmplă ei, în acest context, a fost întrebarea mea? Sau ce i se întâmplă unei fete bogate, din Bournabat, cum e Edith Lamarck, sau unei alte femei, Sumbul, a cărei soț a fost mereu în războaie și ea l-a așteptat mereu. Cum e viața ei afectată? E o întrebare cu mult mai importantă. Transmite cu un efect mult mai mare greutatea conflictului și adevărul. Mereu caut adevărul, oricare ar fi acela. Dar adevărul e în poveștile oamenilor, de exemplu în felul în care ajung să sufere.
Legat de poveștile femeilor din cartea ta, oricare ar fi mediul din care vin, mereu au ceva care se opune acestui mediu, au ceva rebel. Ce ți-ai dorit de la aceste personaje?
Cred că toate femeile sunt rebele, pe dinăuntru. Toate femeile. Femeile sunt foarte puternice. De oriunde ar fi venit, din lumea asta și din orice timp, pe ele s-a pus mereu foarte multă presiune. Când pui mereu presiune pe cineva, la un moment dat izbucnește rebeliunea. Când cineva e complet liber, nu apare nicio sămânță de rebeliune sau de rezistență, pentru că n-are de ce. Nu construiești forme de rezistență dacă ești complet liberă. Așa că oricine e încolțit sau pus între niște garduri începe să dezvolte o formă crescută de rebeliune. Asta am vrut să arăt. Iar literatura, cel puțin până de curând, rareori a arătat viața din perspectiva femeilor. Femeile au fost în cea mai mare parte obiectificate. Nu prea intri în capul unei femei, sau dacă intri, nu e chiar capul unei femei. Tot din perspectiva unui bărbat se desfășoară lucrurile. Chiar dacă ești scriitoare, încă e greu să spargi acest tip de înțelegere a femeilor. Dar cred că, măcar ca punct de început, această dorință de a te elibera în fiecare secundă, fiecare moment din viața ta, această rebeliune e o parte crucială din ceea ce înseamnă să fii femeie. Și poate că e ceva contradictoriu aici: naștem, facem copii și, în același timp, visăm să ne eliberăm de ei. Ca și cum ar fi mereu această viață imaginară în care nu ai niciuna dintre îndatoririle sau conexiunile pe care le ai. Și cred că acest tip de imaginație inițiază rebeliunea. Există mereu o stare alternativă de visare și rebeliunea începe de acolo: de la visul unei vieți diferite. Și toate aceste personaje fac asta: Edith, Subul, Panagiota, mama Panagiotei, toate visează o viață diferită pe care s-o poată trăi.
Romanul tău e puternic datorită energie rebele pe care o exprimă aceste personaje, dar și prin titlu: se numește Tăcerea Șeherezadei, dar nici ea, nici celelalte femei din carte nu tac, ele sunt aduse la tăcere, în urma traumei sau prin alte circumstanțe. Altfel, vorbesc mereu și au mereu câte o replică la îndemână. Cum ai ajuns la acest titlu?
Așa e, ele chiar vorbesc mereu. Toate sunt femei puternice. Dar femeile sunt, în general puternice. Trebuie doar să exprimăm această latură a lor mai mult în literatură, s-o facem mai vizibilă. Toate femeile sunt foarte puternice, prin comparație cu bărbații. Avem mai multă rezistență. Tăcerea la care se referă titlul e tăcerea asupra unei situații, tăcerea istoriei, partea despre care nu s-a vorbit. Lăsând la o parte Greciei, în foarte puține locuri se vorbește despre catastrofa legată de Smirna. Nu știm mare lucru despre asta. Și nu știm despre asta în Turcia, locul în care a avut loc. Asta e tăcerea supremă, desigur. Pentru că atunci când vorbim despre un secret de familie, toată familia îl ascunde, împreună. Întreaga națiune îl ascunde necunoscându-l, de fapt. Nu e ca și cum am opri pe cineva pe stradă să întrebăm: „ascunzi ce s-a întâmplat în Smirna”? Sigur că vor spune: „Nu, sigur că nu. Știu ce s-a întâmplat în Smirna”. Dar ceea ce știu e fie greșit, fie ceva atât de limitat încât, dacă mergi cu întrebările mai departe, încep să spună că, de fapt, nu știu: „Nu am știut, nu am știut cum s-a întâmplat, nu am știut când”. E atât de simplu. În locul cartierului grec, despre care către final, când enumeră numele cartierelor din Smirna, Șeherezada ne spune că a dispărut, s-a construit un parc. Este ceva foarte real. Dacă oprești pe oricine, în Izmir, și întrebi ce a fost acel parc înainte, o să-ți spună că a fost mereu un parc. Sunt sigură că nu vor putea să spună că era acel cartier grecesc, cu școlile lui, cu bisericile, cu micile piațete, cu casele, cu magazinele. Asta e tăcerea. Aici e tăcerea. Cândva în viitor, Avinash, acest personaj care vrea să o caute pe fiica lui Edith, se întoarce în Izmir. Sunt deja anii ̛40. Și îi întreabă pe toți: „mai ții minte, trăia acest băcan Akis și el avea o fată”, iar oamenii se uită la el și își caută alte locuri, în cafenea, pentru că nimeni nu vrea să vorbească despre ce-a fost înainte de incendiu. Nu știu cum e în română și cum s-a tradus, dar în turcă, ambele cuvinte, Grecia și foc încep cu aceeași literă, y. Așa că în turcă, am scris că Avinash și-a dat seama că oamenii nu voiau să audă de litera y, nici în legătură cu Yunanistan, care Grecia și nici în legătură cu incendiul, care e yangın. De asta s-au mutat de lângă Avinash. Nu voiau să vorbească. Asta e tăcerea despre care vorbesc. Asta e tăcerea Șeherezadei. Și, în afară de asta, naratoarea romanului nu (mai) poate vorbi. E speriată. Pentru că dacă va vorbi, va vorbi în greacă, sau în franceză, sau în oricare dintre limbile care se vorbeau în Smirna și pe care le cunoaște. Vorbeșete greacă pentru că e grecoaică, vorbește franceza, pentru că asta se predă în școală, vorbește turcă, vorbește așadar multe dintre limbile Smirnei, dar alege să tacă.
Ar fi multe întrebări de pus în legătură cu Tăcerea Șeherezadei, dar în același timp aș vrea să te întreb și despre alte cărți pe care le-ai scris, așa încât cititorii să te cunoască mai bine. Ar fi un fir roșu care leagă cărțile tale?
Nu m-am gândit niciodată la asta. Încerc să schimb și să mă schimb. Vreau ca fiecare carte să fie nouă și proaspătă: ca subiect, ca intrigă. Acum scriu la o carte care e o poveste cu fantome. Naratoarea moare la începutul cărții, dar nu trece pe lumea cealaltă imediat și încă adastă în lumea asta, își vede prietenii și rememorează evenimentele care au condus la moartea ei. E un mic roman de mister, care are în centru o crimă, iar ea încearcă să-și dea seama cum a murit. În același timp e o carte despre prietenie, dar și despre anii ̛90. Acțiunea se petrece în perioada asta, când în Estul Turciei au fost foarte multe conflicte cu kurzii și o mulțime de kurzi au trebuit să plece din satele lor, să ia calea exilului sau să se mute la Istanbul și să înceapă o viață nouă, pentru că satele lor dispăruseră. Seamănă cu ce s-a întâmplat în Smirna. Și în acest roman scriu despre cum satele au fost arse de armata turcă pentru că, potrivit lor, acolo s-ar fi ascuns teroriști. Și aici totul începe ca povestea unei femei, dar se leagă cu istorii care se petrec dincolo de ea. Și mai e și un secret, mereu e câte un secret. De data asta, secretul e privitor la felul în care a murit. Nu știm cum a murit, dar povestea ei se leagă de suferința care există la un nivel mult mai mare, de crime orchestrate la nivel de stat sau chiar mai departe de atât, la nivel de sistem global. Așa că micile vieți individuale nu sunt niciodată independente de ceea ce se petrece în lume, de exemplu de crimele care se petrec în lume, Nu poți să te ascunzi de asta, n-ai cum să scapi. În cărțile mele cam asta se petrece: un anume incident major îți afectează familia și apoi ajunge și la tine.
Faptul că ești atât de conștientă de toate aceste legături între evenimente aflate la distanță și că le explorezi în scris e oarecum reflectat și de alegerile tale de viață, pentru că ai călătorit mult și ai locuit în locuri îndepărtate din lume. La 28 de ani plecai cu rucsacul în spate în Thailanda, unde ai ajuns să studiezi yoga. Sunt curioasă de această aventură și poate povestești mai mult și despre cărțile de nonficțiune pe care le-ai scris despre experiența din Thailanda.
După ce mi-a încheiat studiile, universitatea, studiile post-universitare, după ce am încheiat tot felul de etape legate de acest tip de formare, mi-am dat seama că nu mai voiam s-o țin așa. Nu voiam să continui în felul ăsta. Mereu mi-am dorit să văd lumea, să călătoresc peste tot. Și mi-am spus: dacă nu călătoresc acum, în curând o să fac 30 de ani, o să am un job, cel mai probabil o să mă căsătoresc și n-o să mai pot niciodată să călătoresc și să văd lumea. Nu cred că am terminat cu aventura asta, nu e ceva încheiat. Încă vreau să călătoresc, așa că legat de vârstă, mi-am reconsiderat opiniile. Poți să pleci în lume la orice vârstă, poți călători oricând, dar la momentul respectiv, mi-am spus că pentru mine atunci era timpul. Mi-am găsit o slujbă în Thailanda, mi-am făcut rucsacul și am plecat acolo, ca profesoară de engleză în regim de voluntariat într-un sat din nordul îndepărtat al Thailandei. Acolo am început să învăț yoga, iar practica asta a jucat un rol foarte important în viața mea. Iubesc yoga, am devenit profesoară de yoga și acum predau asta. Pe măsură ce călătoream, îmi notam experiențele și le trimiteam. Avem un blog, le postam ca pe niște scrisori către oricine s-ar fi întâmplat să le citească. Blogurile deveniseră importante, și după o vreme, un editor m-a abordat și mi-a propus să transform acele postări într-o carte. Așa au apărut cele două cărți de non-ficțiune ale mele.
Ai putea să povestești despre rolul pe care îl are yoga în practica scrisului? În ce fel te ajută?
În mod clar, mă ajută la concentrare, e o mare diferență între zilele în care încep cu yoga și zilele pe care le încep altfel. Diferența e incredibilă. Când îmi încep ziua cu yoga, puterea mea de concentrare e mult mai mare, sunt mult mai calmă, iar poveștile îmi vin în minte mai ales când fac yoga. Chiar în dimineața asta, în timp ce făceam yoga, am avut o idee foarte bună, despre cum s-ar putea întâlni două personaje, genul ăsta de conexiuni. După care am uitat-o. Ăsta e blestemul minții. E ca un vis: ți se arată, după care, dimineața îți amintești o senzație, dar povestea nu mai e. Dar acum am încredere în mine pentru că atunci când va fi momentul potrivit, povestea se va întoarce la mine.
Ce fel de povești te interesează să citești sau să spui acum?
Orice poveste, poveștile care vin către mine. Prima referință e întotdeauna memoria. Îmi plac și poveștile amuzante. De exemplu, de dimineață luam micul dejun la hotel și mi-am amintit cât de mult timp am petrecut, în copilărie, călătorind cu tatăl meu și luând micul dejun împreună, doar noi doi. Chiar și asta e o poveste drăguță pe care aș putea s-o spun, chiar dacă nu știu unde mă duce. Dar uite, încep de la realități cotidiene foarte simple și încerc să ajung la un adevăr mai profund care e în aceste lucruri. Scriu povestiri. Îmi place să scriu povestiri, pe lângă romane. Din când în când, în paralele, îmi place să lucrez la câte o poveste.
Ce îți aduce literatura în mod unic, ceva ce nu poți experimenta în altă parte?
Nu pot descrie literatura decât prin actul de a citi o carte bună. Literatura e plăcere. Îți dă plăcere, îți dă satisfacție. Clar nu îți aduce bani, aici nu avem dubii. A scrie o carte e foarte asemănător cu a citi o carte, doar că intensitatea e mai mare. Așa că dacă să citești o carte îți oferă o plăcere și o satisfacție profunde, când scrii, plăcerea și satisfacția se multiplică de o sută de ori. Dacă nu scriu, dacă nu pot să scriu, dacă nu găsesc niciun fel de inspirație, știu că literatura e în continuare cu mine, pentru că am nenumărate cărți pe care să le citesc. Într-un fel, literatura e și un loc al relaxării,. Dar plăcerea și satisfacția pe care le oferă sunt esențiale.
Cred că oricine care vrea să scrie ar trebui să conștientizeze că toate celelalte lucruri, ca nevoia de a fi admirat, de a avea succes, de a avea bani sunt irelevante. Toate aceste considerații ar trebui lăsate deoparte, când vine vorba de scris. Dacă vrei să scrii o carte bună singurul lucru la care ar trebui să te gândești e că trebuie să scrii cartea pe care ai vrea tu s-o citești. Asta ar fi calea. Și e o mare bucurie în asta. Toată creativitatea aduce bucurie: să scrii, să faci filme, să faci artă, să dansezi. Ca ființe umane, avem nevoie să facem asta. E ca și cum ne-am conecta cu un loc uitat din noi înșine. Creativitatea e acel loc în care îl găsim pe Dumnezeu, în care ne găsim pe noi înșine, realitatea, adevărul.
Îți dă și putere?
Da, dar putere interioară, nu exterioară. Nimic de tip autoritar. Te face mai puternic pentru că te face mulțumit de cine ești. Cred că puterea vine din faptul că ești mulțumit de tine însuți. Dacă ești nefericit, în adâncul tău, e foarte greu să-ți găsești adevărata putere, puterea ta interioară. Dar dacă ești fericit, mulțumit cu cine ești, în acest moment, nu mâine, asta îți dă o putere pe care nimeni nu ți-o poate lua.
Foto principală: Aslı Girgin
