Când noul învățat sufit sosi la Bagdad din Nișapurul său natal, din Khorasan, îi mersese deja faima de multă vreme. Povestea spune că i se dusese vestea pentru spiritualitatea lui superioară și felul unic în care aborda ihsan („perfecțiunea”), dar și pentru metodele lui neortodoxe. Unii auziseră zvonuri de necrezut despre el, lucruri scandaloase, dar făcuseră pe neștiutorii când li se ceruse să detalieze. În orice caz, în acea dimineață de februarie, se adunaseră la han ca să-l întâmpine nu doar un mic grup de discipoli aspiranți – cu toții bine îmbrăcați și manierați, afișând smerenia cuvenită, deși poate nițel cam teatrală – , ci târgoveți de toate felurile: negustori și colportori, giuvaiergii și parfumieri de peste drum, ba chiar și profesori și învățăcei de la universitatea vecină. Timpul trecea, iar mulțimea își pierdea răbdarea. Șeicul se cam lăsa așteptat.
Ca de obicei în asemenea împrejurări, în mulțimea adunată erau și milogi, haimanale și tot soiul de oameni fără căpătâi. Dintre aceștia, unul era peste măsură de nesuferit. Zdrențăros din cap până-n picioare, nespus de îngălat și duhnind rău a vin (vreun rătăcit venit din cartierele evreilor sau ale creștinilor, șușoteau unii), vagabondul venea tot mai aproape și mai aproape de discipolii cu înfățișare virtuoasă și măcinați de îngrijorare. Fără grabă, printre sughițuri, omul îi cercetă cu mare atenție, pe rând, ceea ce îi tulbură și mai tare pe băieți: n-ar fi vrut în ruptul capului ca marele învățat să-i găsească în asemenea companie depravată.
Slavă cerului, vagabondul părea pe picior de plecare. Înainte de asta însă li se adresă tinerilor jenați într-o persană atât de sobră și de educată încât mătăniile le înghețară pe loc în mâini: Socot c-am venit degeaba. Ce să vă-nvăț eu pe voi? Mă uit la voi și-mi pare c-ați atins cu toții o puritate cu care eu unul nu mă pot măsura. Purtările-mi sunt dezordonate, învățăturile, nesigure, iar căutările mele, departe de a fi pure, se amestecă mereu cu cele trupești, cu pământescul din mine și cu relațiile mele complicate cu lumea. Eu sunt un ratat, în timp ce voi – ziceți și voi ! – parc-ați umbla deja printre îngeri! Acuma vă rog să mă iertați... Și cu asta se strecură afară din han. Abia atunci, ne mai spune povestea, și-au dat seama oamenii adunați la han că șeicul pe care-l așteptaseră plecase dintre ei.
Povestea învățatului sufit oglindește, în mare parte, starea filosofiei contemporane. Pentru că se operează aici cu o premisă puristă puternică: ideea că filosofia e reductibilă la un exercițiu pur logic, desfășurat strict după regulile argumentației și dezbaterii raționale: tot ce nu poate fi transpus în argument e nerelevant. Filosofii sunt cumva scutiți de legile care guvernează restul omenirii, reușind să funcționeze pe un plan superior, angelic, unde lumescul și profanul din ei nu-i urmează niciodată.
Dar filosofia nu s-a limitat niciodată doar la argumentație rațională. Ar fi fost tare trist să fie așa și nici n-ar fi avut viață lungă. Filosofia e atât de durabilă, în Vest ca și în Est, pentru că implică nu doar cogniția, ci și imaginația, emoțiile, sensibilitatea artistică, impulsurile religioase – pe scurt, natura noastră de ființe complicate, confuze, impure. A fi om înseamnă a fi mereu încurcat în ițe existențiale, a te confrunta cu hibriditatea și confuzia în toate formele sale. Suntem un amestec improbabil de superior și inferior, de spirit și trup, de rațional și irațional. Iar filosofii trebuie să explice tot acest întreg, dacă nu vor să-și piardă integritatea.
Iată de ce filosofia – nu cea insipidă de tip academic, ci varianta durabilă, transformatoare pe care o întâlnim la Lao-zi, Pitagora, Platon, Sfântul Augustin, Rumi, Meister Eckhart, Spinoza, Marx, Nietzsche, Gandhi, Simone Weil – nu ne parvine în stare pură. E mereu amestecată cu mituri, poezie, teatru, misticism, gândire științifică, militantism politic sau activism social. Pentru ca lucrurile să fie și mai complicate, scriitorii de ficțiune (gândiți-vă la Dostoievski, Huxley sau Borges) se dovedesc a fi deseori filosofi foarte profunzi, așa cum și cineaștii – ca Bergman, Kurosawa sau Tarkovski – filosofează la fel de profund pe ecran. Toate aceste încâlceli și contaminări marchează radical filosofia – de fapt, o fac să fie ceea ce este.
Să luăm, de pildă, o poezie sufită a lui Rumi. De unde știm, cufundându-ne în ea, unde se termină poezia și unde începe filosofia sau când și cum se pătrunde pe nesimțite de misticism? Când Lao-zi vorbește despre apă – „cel mai bun (om) e ca apa. Apa e bună; e de folos tuturor lucrurilor fără a rivaliza cu ele. Se găsește în locuri (umile), disprețuite de toți. De aceea e atât de aproape de Tao” – , se poate spune cu adevărat că „argumentează”? Și de ce-ar conta? Se rezumă aici o viziune cosmică, un sentiment al existenței în lume și o înțelegere a condiției umane care nu țin cont de ideile noastre meschine despre cum ar trebui să se comporte filosofia. Să disecăm o astfel de operă doar pentru a-i extrage „argumentul” – nesocotind tot restul, ignorând concepția și viziunea autorului – înseamnă să ucidem inima vie a acelei opere și să ne-apucăm de negoț cu cadavre. De ce-am face așa ceva?
Walter Benjamin folosește cu generozitate povestea în opera sa filosofică. Creează ficțiuni, lungi sau scurte, sau le împrumută de la alții, dar nu dintr-un moft: Benjamin credea cu adevărat că filosofia și literatura sunt profund îngemănate. El vorbește despre „latura epică a adevărului”, pe care o pune în legătură cu „arta narațiunii”. Oamenii sunt ființe motivate de poveste, pentru care forma e la fel de importantă ca orice fel de conținut. Ne înțelegem pe noi și lumea în care trăim în măsura în care putem țese povești despre noi și lume. Sartre, care știa câte ceva despre filosofie și literatură, își dorea ca opera lui să fie un amestec de Spinoza și Stendhal.
Dacă totul e pentru noi o poveste în curs de a fi scrisă, atunci chiar există o „latură epică” a adevărului, iar filosofia va folosi negreșit, prin definiție, meșteșugul literar. Cu fiecare poveste nouă, reinventăm lumea. Spunând povești, forțăm limitele a ceea ce numim omenesc – proiectăm și repetăm noi forme de experiență, dăm o formă precisă unui lucru până atunci inexistent, facem ca ceea ce e de neconceput să devină brusc inteligibil. Poveștile sunt surori bune cu filosofia. „Alegoria peșterii” a lui Platon ridică o problemă filosofică importantă într-un mod atât de percutant tocmai pentru că e o poveste atât de reușită. Și totuși, cum facem diferența, în astfel de cazuri, între povestitor și filosof? „Cum știm care e dansatorul și care-i dansul?” se întreba poetul. Dar de ce să știm?
Cum filosofia și literatura se împletesc atât de intim, patosul nu e doar un condiment pe care-l presară filosofii în opera lor, ci e deja acolo, e parte integrantă din ea. De îndată ce începi să filosofezi, ai și legat idei într-o narațiune, ai și experimentat cu forma, ai folosit tropi retorici, te-ai jucat cu emoțiile și ai făcut loc empatiei – adică ai meșterit o bucată literară. Un filosof scrie, cu ușurare afectată, cum a ajuns „pe tărâmul adevărului”, care e „înconjurat de un ocean întins, bătut de furtuni, teritoriul iluziei, unde marinarul pornit să exploreze va lua adesea un banc de ceață sau un aisberg drept un pământ nou.” Citatul nu e din opera lui Nietzsche, a lui Benjamin sau a altui „filosof literar”, ci din Critica rațiunii pure a lui Kant. Oricât de arid ar fi un gânditor, tot va folosi, vrând-nevrând, imagini sau metafore literare, fabule și povești. (Ironia face ca simplul act al „argumentării”, pe care sunt gata să jure azi filosofii puriști, să fie, dintr-o perspectivă demnă de luată în seamă, o formă de a spune povești, dar asta e cu totul altă poveste.)
În ultima vreme se poartă o dezbatere aprinsă despre actuala filosofie occidentală mainstream și felul în care aceasta consideră tradițiile neoccidentale ale gândirii ca fiind insuficient de filosofice. O astfel de prejudecată, deși gravă, e doar un simptom – printre multe altele – al felului greșit în care filosofia parohială, puristă se înțelege pe sine. Nu doar că alte tradiții filosofice sunt ignorate fără menajamente, dar chiar și în interiorul tradiției occidentale sunt respinși la fel de arogant genuri, gânditori și opere importante.
O asemenea aroganță nu scapă fără pedeapsă – orbirea: nu mai putem face deosebirea între esențial și neînsemnat, între o problemă autentică și un moft trecător. Nu mai putem detecta filosoficul decât dacă ni se arată în forma unui articol academic evaluat inter pares, publicat (de preferință în engleză) într-o revistă cu cotă astronomică și un colectiv editorial de primă mână. Nu e de mirare că filosofia a devenit azi atât de irelevantă. De ce-ar fi nevoie de filosofi dacă filosofia se autolimitează atât de drastic?
Ce ne trebuie nouă acum și încă stringent e o doză generoasă de modestie. Ar trebui să înțelegem în sfârșit că filosofia are multe chipuri și multe nume, că nu se găsește niciodată în stare pură, ci trage la confuzie și hibriditate, se încurcă în viețile și lumescul filosofilor. O asemenea dovadă de modestie n-ar sărăci deloc filosofia. Dimpotrivă, i-ar legitima pe filosofi și ar face din filosofie o chestiune mai bogată, mai sofisticată și mai relevantă.
Bine-ar fi dac-am avea un învățat sufit ca să ne dea o mică lecție de modestie.
Articolul original a apărut în LA Review of Books.
Traducere din limba engleză de Iulia Gorzo.
Imaginea principală este o reinterpretare contemporană a picturii lui Rafel, „Școala din Atena”, realizată de Dimitris Drakatos/JWT Athens
