La începutul anului, Ministrul Muncii din România susținea pasional că ar trebui să renunțăm la termenul de „decreței” pentru generația născută în urma decretului din 1967 care interzicea avortul. „Am să fac apel pentru toată lumea să nu-i mai numim decreței. (...) Nu este un decrețel, nu este un nedorit. Este un copil care s-a născut din dragostea părinților lui.” O cercetătoare în istoria recentă a României, născută la rândul ei în anii '70, explică de unde vine acest termen, ce se ascunde în spatele lui – și de ce avem în continuare nevoie de el.
În 2008, la aproape 20 de ani de la căderea comunismului, am văzut la televizor documentarul Născuți la comandă: Decrețeii (2005, r. Florin Iepan, Răzvan Georgescu), care explora consecințele legislației comuniste de criminalizare a avortului. L-am văzut cu o prietenă din generația mea, a celor născuți în anii '70 ai regimului comunist, intuind că e genul de film la care vom avea nevoie de sprijin emoțional. „Să mă fi întrebat pe mine prin câte am trecut!”, a reacționat mama prietenei mele cu năduf. S-a iscat o lungă discuție despre avorturi făcute la negru, copii doriți și nedoriți, și femei care trebuiau „să se descurce” de multe ori în lipsa taților noștri, care de altfel nu s-au uitat la documentar în seara cu pricina. A fost o discuție intergenerațională grea despre traumă, dar și una care a început să facă vizibilă și să vindece trauma în mărturisirile dintre mame și fiice. Nu a fost pentru prima dată când m-am întrebat dacă am fost un copil dorit sau rezultatul unui accident. Aceeași întrebare și-o pune și unul din „decrețeii” intervievați în documentar când amintește de multele avorturi ale mamei sale „Puteam să fiu ăla de dinainte sau ăla de după. Am avut noroc.” Doar că acum mă întrebam activ, cu voce tare, și nu în umbră, fără să înțeleg contextul familial și istoric al nesiguranței mele.
Într-o dezbatere de la începutul anului privind plata pensiilor, Marius Budăi, Ministrul Muncii, a contracarat temerile „fataliste” bazate pe date statistice de recensământ, care indică o creștere a populației în vârstă în raport cu populația activă, cu o intervenție pasională, prin care cere renunțarea la apelativul „decreței”. Termenul desemnează popular generația născută după decretul ceaușist de interzicere a avortului. În concepția ministrului, apelativul ar reactiva trauma de a fi un copil nedorit și neiubit a acestei generații, care se apropie acum de pensie.
Care este însă istoricul apelativului de „decreței” sau „ceaușei” și ce am putea câștiga sau pierde ca societate prin renunțarea la el?
Cei doi termeni au apărut la sfârșitul anilor 1960 ca reacție populară, de critică și respingere a decretului 770/1966, care extindea puterile statului comunist în sfera intimă, de reproducere, a populației.
Decretul interzicea și criminaliza avortul, limitînd sever dreptul la întreruperea de sarcină la cerere, care constituia la vremea respectivă singura variantă de planificare familială. Asta în lipsa oricăror forme de contracepție și educație sexuală, cărora conducerea partidului li se opunea vehement. Mai precis, decretul permitea avortul doar în anumite cazuri medicale (femei care aveau deja la activ două cezariene) sau la mamele cu patru sau mai mulți copii, care împliniseră 45 de ani. Decretul a devenit din ce în ce mai restrictiv în anii '70, când i s-au adăugat precizări prevăzînd pedeapsa cu pușcaria pentru femeile care recurgeau la avorturi ilegale, precum și celor care provocau avorturile, fie ei doctori sau amatori.
Apărut într-o perioadă de liberalizare în cultură, deschidere către vest în politica externă, eliberare a deținuților politici și relegitimare a discursului naționalist la sfârșitul anilor '60, decretul a luat societatea românească prin surprindere. În multe alte domenii, era o perioadă în care partidul rescrisese pactul cu societatea, trecînd de la o guvernare bazată pe violență fizică și exterminare a dușmanilor de clasă la una bazată pe toleranță reciprocă și forme de avans social pentru diferite categorii profesionale și sociale. Mai mult, deși avortul fusese abia recent liberalizat, în 1957, el fusese tolerat informal în anii precedenți. 1966 a venit, deci, nu doar cu un decret de criminalizare a avortului, dar și cu măsuri drastice de implementare a decretului, cauzînd, în anii 1967 și 1968, un adevărat „baby boom” - o explozie a numărului de nașteri. Așadar, în sensul său cel mai strict, apelativul de „decreței” se referea la categoria celor născuți în anii '67 si '68.
Care a fost reacția oamenilor la apariția decretului? Arhivele oficiale ale fostului partid comunist păstrează urme ale reacțiilor imediate, majoritatea negative și critice, ale populației care părea să creadă că este consultată asupra decretului. S-a păstrat în arhive inclusiv o sinteză a scrisorilor primite de diferite instituții ale partidului. Conform acesteia, majoritatea cetățenilor cereau statului să asigure condițiile materiale și instituționale pentru creșterea natalității, folosind chiar discursul modernizator al statului socialist, care se legitima prin îmbunătățirea condițiilor de viață ale clasei muncitoare. Practic, cetățenii cereau statului să-și onoreze promisiunile de bunăstare: să crească numărul de locuințe și să dea prioritate tinerilor căsătoriți cu copii în alocarea acestora, să reglementeze munca femeilor prin acordarea de concediu de maternitate mai generos, să crească numărul de creșe, grădinițe și secții cu orare speciale în școli, care nici înaintea decretului nu erau de ajuns pentru a compensa lipsa părinților aflați în câmpul muncii, mărirea alocației de stat pentru copii și majorarea salariilor. Sinteza se încheie cu referire la un număr de scrisori anonime, care aveau „conținut pornografic, injurios și amenințător”.
Știm, tot din documente de arhivă, că aceste alternative de stimulare a natalității fuseseră sugerate conducerii partidului de studii de specialitate în discuția privind decretul. Studiile constataseră că scăderea natalității fusese în parte cauzată chiar de politicile de modernizare ale partidului: migrația tinerilor de la sat la oraș prin procesele de industrializare și urbanizare, lărgirea accesului la studii superioare, și atragerea femeilor în forța de muncă. Deși în Comitetului Executiv al Comitetului Central al PCR, unde s-a discutat noua legislație, au existat păreri diferite, Nicolae Ceaușescu a respins toate aceste propuneri de încurajare materială. Argumentînd că legalizarea avortului în 1957 a reprezentat o „legalizare a prostituției”, secretarul general a elaborat un discurs naționalist de apărare a poporului și a moralității sale. Concluzia sa era că natalitatea, văzută ca producție de cetățeni și forță de muncă, este o datorie socială și națională a femeilor și familiilor:
„Prin decretul de legalizare a avorturilor noi am legalizat prostituția prin avorturi și prin îngăduința la divorțuri. (…) Cum este posibil acest lucru, noi sîntem o instituție de încurajare a prostituției sau avem răspunderea să păstrăm sănătatea poporului, sporul natural al poporului, să apărăm moralitatea poporului? (...) Problema natalității nu este o problemă numai din dorința unuia de a avea sau nu copii, ci este o problemă socială, fiecare om are obligații față de societate. Desigur, nu poți obliga pe nimeni să aibă copii, dar este o problemă socială și noi trebuie sa explicăm populației această îndatorire.” (Arhivele Nationale, Fond CC PCR, Cancelarie, dosar 102/1966)
În absența unei conversații publice pe marginea decretului, societății românești i-a rămas o singură soluție, ceea ce antropologi ca James Scott numesc „arma celor slabi/marginali” („weapons of the weak”) sau „rezistență zilnică” („everyday resistance”), iar autori precum Katherine Verdery, care a studiat perioada ceaușistă, numesc „rezistență ascunsă/neorganizată” („covert resistance”). Una din aceste arme ale celor slabi a fost trimiterea de scrisori anonime care înjurau, amenințau și delegitimau partidul. O altă formă a reprezentat-o chiar faptul că numărul nașterilor n-a mai crescut după anii de șoc din 1967 și 1968, iar familia cu doi copii a rămas modelul cultural pe toată perioada comunistă. Scăderea nivelului de trai, în special, a împins femeile să caute forme de avort ilegal iar regimul ceaușist nu a reușit să îndeplinească planul de creștere a natalității.
Apelativele de „decreței” și „ceaușei” cristalizează toate aceste forme de rezistență zilnică, indicînd că majoritatea populației a văzut decretul ca pe o intruziune a statului, care viola intimitatea reproductivă a familiei. Interesant este și faptul că termenii reproduc discursul oficial al statului socialist, care reprezenta națiunea socialistă metaforic ca pe o familie. Apelativul de „decreței,” ca și mai puțin popularul „ceaușei,” este un termen menit să șocheze, așa cum a șocat și decretul ceaușist, pentru că sugerează o inversiune prin care partidul, sau chiar Ceaușescu, devin pater familias și deci părinții acestei generații de copii. Este foarte probabil ca termenul a supraviețuit și s-a și lărgit ca semnificație, incluzînd uneori mai toate generațiile născute după decret, tocmai pentru că regimul a intensificat în anii 1970 și 80 în perioada cultului personalității un discurs paternalist, care îl reprezenta pe Ceaușescu ca tată al națiunii socialiste, în general împrejmuit de copii care îi mulțumeau pentru copilăria fericită.
Apelativul a fost resuscitat in perioada postdecembristă de documentarul Născuți la comandă: Decrețeii din 2005. Bazat pe footage din arhiva televiziunii române, documentarul avansa de fapt o noua ipoteză, mai mult simbolică decât sprijintă de date, și anume că generația „decrețeilor” ar fi îndepărtat de la putere regimul ceaușist și deci și-ar fi executat, simbolic, părintele într-un moment istoric apoteotic, Revoluția din 1989.
Apelativul de „decreței” cristalizează, deci, și experiența de rezistență ascunsă a populației în perioada decretului și memoria acestei rezistențe, memoria violenței simbolice și biologice a acestui tip de legislație draconică, care legitimează intervenția unui stat paternalist în viața intimă a cetățenilor, reduși la statutul de copii dependenți de stat.
Societatea românească postdecembristă are nevoie de memoria colectivă cristalizată în termenul de „decreței”, așa cum am avut și eu nevoie de memoria generației mamelor noastre. În ultimii ani, am asistat nu numai la tentative de definire restrictivă a „familiei tradiționale” prin referendumul din 2018, dar și la restrângerea accesului la avort și deci la creșterea numărul de avorturi în condiții de risc. Numeroase publicații în presă au semnalat restricționarea accesului la avort atât în sistemul public de sănătate cât și în cel privat, indicând că 60% din spitalele de stat din România nu fac avorturi la cerere. În plus, așa cum arată organizațiile de societate civilă, costurile ridicate ale procedurii de avort afectează în special femei din comunități sărace, femei rome sau refugiate. Efectele lipsei educației sexuale și a accesului la avort sunt înregistrate și de organizații ca Salvați copiii, al cărei bilanț pe 2022 indica:
- unul din 10 copii născuți în România provine de la mame de vârstă minoră;
- două din 10 mame adolescente au mai mult de un copil;
- 32% dintre mamele adolescente au fost născute de mame adolescente;
- 75% dintre mamele minore abandonează școala în gimnaziu;
- una din 10 mame minore nu a fost niciodată la școală;
- 4 din 10 minore gravide nu au accesat servicii medicale în afara medicinii de familie;
- 45% (aproape jumătate!) dintre mamele cu vârstă mai mică de 15 ani din toată Uniunea Europeană provin din România.
Fotografie principală: Mama eroină Sofia Melinte, înconjurată de fiice, fii, nurori, gineri și o parte din nepoți. Revista „Femeia”, 1967 (Anul 20), nr. 1, p. 14, via Digiteca Arcanum
