Seara trecută, marile orașele virtuale au stins lumina. Facebook, Instagram și Whatsapp au „picat” pe rând. Odată cu ele, mesajele noastre au încremenit în căsuțele de chat în care facem și desfacem relații și prietenii. Unii și-au înecat frustrările pe Twitter, alții au migrat către mail și sms, ca odinioară. Cum s-a simțit această deconectare în viețile noastre puternic digitalizate? Răspund patru colegi din redacție:
*
De fiecare dată când rămân o vreme fără Fb/Insta/Wapp, descopăr cu uimire cât de largă e viața fără ele și cât de strâmtă cu. Aseară, de pildă, eliberată de algoritmii care decid ce conținut consum, am intrat pe aplicația New Yorker și-am citit un articol excelent despre un proiect artistic de arhivare a efectelor produse de schimbările climatice în viețile noastre. Așa am aflat nu doar de expoziția “A People’s Archive of Sinking and Melting”, care adună lucrușoare din toată lumea găsite/salvate după dezastre naturale (oh, aripă singură de fluture!), dar și de colecționarea ca răspuns rapid la ceva care se întâmplă în societate. Pe scurt, muzeele fac colecte de obiecte legate de evenimente actuale, „ca să asigurăm viitorului un trecut”, scria un teoretician în 1985, într-unul dintre primele tratate despre „colecționarea contemporană”. Am vrut să-l trimit colegilor de redacție pe chat-ul de Fb, dar Fb tot nu mergea, așa că am pus telefonul pe noptieră și am deschis o carte proaspăt primită de la un salon de masaj. O istorie culturală a ciocolatei pe care n-aș fi dat doi bani (părea mai de duzină după copertă), dar din care am aflat că aztecii vindeau o femeie pe 100 de boabe de cacao, iar spaniolii, primii europeni care au gustat ciocolata, s-au declarat dezgustați de băutura care semăna cu niște „lături pentru porci”. Dup-aia am adormit. (Luiza)
*
Nu trecuseră mai mult de 20 de minute și am auzit-o pe vecina de alături că ieșise în balcon și vorbea la telefon, anunța pe cineva că uite ce s-a întâmplat. Eu, în schimb, am intrat într-o stare de concentrare deplină și am profitat. Fără notificări care să mă deraieze din două în două minute, am dat gata într-o oră o bucată de text de vreo 10.000 de semne care mi-ar fi luat, în condiții normale, vreo jumătate de zi. Am trimis două mailuri, pe care am simțit nevoia să le închei cu câte-o mică glumiță cu „O seară bună (chiar că bună fără FB)”, am schimbat niște sms-uri cu colegul Ionuț, good ol’ sms-uri. Înainte de culcare am citit 3 povestiri de-ale Elenei Vlădăreanu din volumul „August” și cam asta a fost, planeta s-a mai învârtit un pic în liniște. (Vlad)
*
Așteptam să mă întâlnesc cu niște oameni aseară (da, offline, la probabil una dintre ultimele întâlniri de lucru IRL de anul ăsta), când Facebook a decis să se ducă la culcare. În mod ironic, tocmai dădusem click pe nou-apărutul link de „Community Guidelines”, prezent acum în subsolul postărilor (nu știu dacă la toate sau doar la cele pe subiecte sensibile, cum ar fi COVID-ul). În orice caz, link-ul nu s-a deschis, postarea ale cărei comentarii le citeam s-a dizolvat în gri, din feed au dispărut pozele de profil ale oamenilor, iar eu am apucat să mai trimit un ultim(!) mesaj pe chat către prietenul meu: „e fb down or smth?” A rămas în modul de sending toate cele 7 ore cât i-a luat rețelei să-și dea cu reveneală, cum zic copiii pe internet în zilele noastre. (Generația Z nici nu mai e pe fb, boomerilor.)
Între timp, întâlnirea de lucru s-a desfășurat minunat; am stat de vorbă cu oamenii, i-am ascultat pe bune, fără să mă întrerupă vibrația telefonului din 2 în 2 minute - așa cum se întâmplă chiar acum, în timp ce scriu aceste rânduri. Bine, asta a durat circa o oră. Apoi, treptat, oamenii și-au amintit că există sms-uri, Signal, mail ș.cl. În timpul nopții au sosit și mesajele pierdute pe Facebook chat. Între timp, pe Tiktok și Twitter petrecerea era în toi, iar dimineața la cafelutsă am consumat cu poftă recolta de memutse pe subiect.
Nu suntem deconectați sau pierduți fără colosul lui Zucc. Suntem doar captivi și epuizați și vom rămâne așa, până răsar alte feedback loop-uri și mai degrabă producătoare de dopamină pe gratis. Între timp, adevărul, cuvintele, comunicarea și relațiile dintre noi își vor vedea preschimbările lor, firești de când lumea - doar că un pic mai pe steroizi. În viitor vom avea mașini zburătoare. Viitorul: poftim angoasă existențială că v-au picat juma de seară niște rețele în care v-ați investit identitatea, apartenența la grupuri, preferințele culturale și obiceiurile de consum. Cu plăcere. (Ioana)
*
Marea Deconectare m-a prins cuminte, în fața ecranului, cel de toate zilele. Stăteam pe mail și trimiteam câteva rânduri către alte ecrane. Mi-am amintit de liceu și de „prietenii de corespondență” (pen friends) pe care-i aveam în toată lumea și cu care mă regăseam pe mail. În toată viața mea virtuală, n-am cunoscut o platformă care să-mi dea fluturi în stomac ca Yahoo, în 2006. După ore, așteptam vreo zece minute până prindeau toate viață pe desktopul calculatorului meu nouăzecist, fantasmând compulsiv la rândurile bolduite care vesteau noutatea. Mă fascina să văd că mă pot conecta atât de ușor la oameni din San Francisco, Praga, Spania sau Oradea și că putem schimba gânduri atât de intime precum fricile noastre de viitori adulți, primele încercări literare sau traumele din copilărie. Era, în același timp, înfricoșător, dezvoltasem o dependență.
Aseară mi-am amintit de toate astea și m-am simțit, preț de câteva minute, mai deconectată de la lumea celor apropiați care, 15 ani mai târziu în revoluția tehnologică, sunt mereu la un click distanță. În același timp, liniștea s-a strecurat mai ușor, iar eu am putut fi mai blândă cu gândurile mele. Azi militez pentru o deconectare radicală. (Venera)
foto cover: pexels.com
