1942. Am nouă ani, iar profesorul meu de ebraică, dr. Kafka, are cincizeci şi nouă. Băieţeii care sunt nevoiţi să meargă în fiecare după-amiază la ora lui „de la patru la cinci“ îl ştiu – în parte din cauza aerului său străinatic, distant şi melancolic, dar în mare măsură pentru că ne descărcăm asupra lui frustrările provocate de faptul că suntem obligaţi să învăţăm o scriere străveche exact la ora când ar trebui să fim afară şi să strigăm din toţi bojocii pe terenul de sport –, îl ştiu deci drept dr. Kishka. Poreclă, mărturisesc, inventată de mine. Mi se pare că răsuflarea lui acră, puternic condimentată cu sucuri intestinale la ora cinci după-amiaza, face cuvântul evreiesc pentru „intestine“ extrem de grăitor. E crud, da, însă adevărul este că mi-aş fi tăiat limba dacă mi-aş fi închipuit vreodată că porecla va deveni legendă. Eram un copil răsfăţat, dar încă nu mă credeam persuasiv şi cu atât mai puţin o forţă literară a planetei. Glumele mele nu răneau, cum ar fi putut, doar sunt foarte drăguţ. Iar dacă nu mă credeţi, întrebaţi-i pe cei din familia mea sau pe profesorii de la şcoală. La nouă ani, deja cu un picior în gimnaziu şi cu altul în munţii Catskill. Pui de comediant de pe Centura Borşului, cum mă arăt când nu sunt la şcoală, îi distrez pe prie tenii mei Schlossman şi Ratner când ne întoarcem acasă pe întuneric de la şcoala evreiască de după cursurile normale imitându-l pe Kishka, maimuţărindu-i ţinuta profesională pedantă şi preţioasă, accentul german, tusea, tristeţea.

 

— Doctor Kishka! zbiară Schlossman şi se trânteşte cu sălbăticie într-un stand de ziare ce îi aparţine proprietarului cofetăriei, pe care Schlossman îl scoate puţin câte puţin din minţi în fiecare seară.

 

— Doctor Franz... doctor Franz... doctor Franz... Kishka! strigă Ratner şi prietenul meu grăsuţ, care locuieşte chiar deasupra mea şi trăieşte doar cu lapte cu cacao şi bezele învelite în ciocolată, nu se mai opreşte din râs decât atunci când, după cum îi e obiceiul (motiv pentru care mama lui m-a rugat „să stau cu ochii pe el“), nu se mai poate ţine şi face pipi în pantaloni.

 

Schlossman profită de momentul umilinţei lui Ratner ca să-i smulgă puştiului ud leoarcă o hârtie din caiet şi s-o fluture prin aer – e tema pe care dr. Kafka ne-a dat-o înapoi, corectată şi notată. Ni s-a cerut să inventăm un alfabet propriu, format din linii drepte, linii curbe şi puncte. „Asta e un alfabet, nimic altceva“, ne-a explicat el. „Asta e ebraica, nimic altceva. Asta e engleza, nimic altceva. Linii drepte, linii curbe şi puncte.“ Alfabetul lui Ratner, pentru care a primit un şapte, arăta ca douăzeci şi şase de cranii aşezate într-un şir. Eu am primit un zece pentru alfabetul meu cârlionţat, inspirat în mare măsură (cum se pare că dr. Kafka bănuia, dat fiind comentariul lui din susul paginii) de cifra opt. Schlossman a încasat un trei pentru că uitase pur şi simplu să-şi facă tema – şi părea să-l doară fix în cot. El e mulţumit – e încântat la culme – de lucruri aşa cum sunt. Simplul fapt că flutură în aer o foaie de hârtie şi zbiară „Kishka! Kishka!“ îl face să înnebunească de bucurie. Ce bine-ar fi să avem toţi norocul ăsta.

 

Acasă, singur în lucirea lămpii mele „de birou“ gât-de-lebădă (băgată după cină într-o priză din bucătărie, camera mea de lucru), imaginea profesorului nostru, refugiatul slab ca un băţ, în costumul lui bleumarin zdrenţuit, cu vestă şi sacou, nu mai e deloc aşa de comică – mai ales după ce întreaga noastră clasă de începători la ebraică, unde sunt cel mai sârguincios elev, adoptă din toată inima porecla Kishka. Vinovăţia îmi trezeşte izbăvitoarele fantasme eroice pe care le am adesea cu „evreii din Europa“. Trebuie să-l salvez. Dacă nu eu, atunci cine? Împieliţatul de Schlossman? Naivul de Ratner? Şi dacă nu acum, atunci când? Pentru că în săptămânile următoare am ajuns să descopăr că dr. Kafka locuieşte cu chirie în casa unei doamne evreice în vârstă, pe Avon Avenue, în zona mai dărăpănată, unde încă mai circulă troleibuze şi unde stau cele mai sărace familii de negri din Newark. Într-o singură cameră. Şi în zona aia! Apartamentul unde locuim noi nu e un palat, dar cel puţin este al nostru atâta timp cât plătim 38,50 de dolari pe lună, chiria pentru cele cinci camere, şi cu toate că nici vecinii noştri nu sunt bogaţi, refuză să lase impresia că ar fi săraci sau să pară umili ori deznădăjduiţi. Aşa că mă reped în camera de zi, cu lacrimi de ruşine şi căinţă în ochi, şi le spun părinţilor mei ce am auzit (dar nu şi că am auzit lucrul ăsta în timpul unei partide rapide de aces up, jucată cu un minut înainte să înceapă ora lângă peretele din spate al sinagogii – mai grav, jucată exact sub vitraliul împodobit cu numele celor morţi):

 

— Profesorul meu de ebraică locuieşte într-o singură cameră.

 

Invită-l la cină, îmi zice mama. Aici? Sigur că aici – vineri seară, zice ea, sunt convinsă că poate suporta o cină gătită în casă şi un pic de companie plăcută. Între timp tata se duce la telefon ca s-o sune pe mătuşa Rhoda, care locuieşte împreună cu bunica şi are grijă de ea şi de plantele ei în ghivece în apartamentul din clădirea de la colţul străzii noastre. De aproape două decenii, tata o tot prezintă pe sora „mai mică“ a mamei mele burlacilor şi văduvilor evrei din nordul Jersey-ului. Până acum norocul a ocolit-o. Mătuşa Rhoda, care este „decorator de interioare“ la raionul de galanterie de la Big Bear, un magazin-mamut de mărfuri şi de legume-fructe din oraşul industrial Elizabeth, îşi îndeasă bureţi în sutien (informaţie împărtăşită de fratele meu mai mare) şi poartă bluze din dantelă, iar în familie umblă zvonul că petrece zilnic ore întregi în baie, unde se pudrează şi îşi aranjează părul sârmos într-un coc decorativ ridicat în creştetul capului, numai că, oricât s-ar aranja şi s-ar etala, este – după spusele tatei – „încă speriată de viaţa sexuală“. Pe de altă parte, el e neînfricat şi îi oferă şedinţe de psihoterapie regulat şi pe gratis: „Lasă-i să te strângă coloşa, Rhoda, e plăcut!“. Eu sunt sânge din sângele lui, pot să mă împac cu astfel de vorbe scandaloase rostite în bucătăria noastră... dar ce-o să creadă dr. Kafka? O, acum nu mai pot face nimic, e prea târziu. Bine intenţionata maşinărie a peţitului a fost deja pornită de tatăl meu imposibil de descurajat, iar motoarele silenţioase ale faimoasei ospitalităţi a mamei, cu care ea se mândreşte atât, s-au pus deja în mişcare. Să-mi risc pielea încercând să opresc totul – ei bine, aş avea tot atâtea şanse să distrug compania de telefonie Bell din New Jersey refuzând să mai pun receptorul în furcă. De-acum numai dr. Kafka mă mai poate salva. Însă când îi murmur slab invitaţia, el îmi răspunde, cu o reverenţă politicoasă ce mă face să roşesc – cine a mai văzut vreodată un om care să facă aşa ceva în altă parte decât într-un film de la cinema? –, că s-ar simţi onorat să fie oaspetele familiei mele la cină.

 

— Va veni şi mătuşa mea, mă grăbesc eu să-l informez.

 

Se pare că am spus ceva oarecum comic. E ciudat să-l văd pe dr. Kafka zâmbind. Îmi răspunde cu un oftat:

 

— Voi fi încântat să o întâlnesc.

 

Să o întâlnească? Ideea e să o ia de nevastă. Oare cum să-l avertizez? Şi cum s-o avertizez pe mătuşa Rhoda (o foarte mare admiratoare a mea şi a notelor mele) în privinţa respiraţiei lui mirositoare, a palorii de chiriaş, a manierelor lui din Lumea Veche, atât de nepotrivite cu stilul ei teribil de modern? Simt că faţa e cât pe ce să îmi ia foc – şi să provoace un incendiu care o să mistuie sinagoga, tora şi tot restul – când îl văd pe dr. Kafka notându-şi adresa noastră în carneţel şi, sub ea, câteva cuvinte în germană.

 

— Noapte bună, dr. Kafka!

 

— Noapte bună şi mulţumesc, mulţumesc. Mă întorc, dând s-o iau la goană, şi mă pornesc, dar nu îndeajuns de repede: de undeva din stradă îl aud pe Schlossman – nemernicul ăla! – vestindu-i pe colegii mei de clasă, care se înghiontesc sub felinarul de la baza treptelor sinagogii (unde tocmai se desfăşoară şi o partidă de cărţi organizată de băieţii mai mari):

 

— Roth l-a invitat pe Kishka la el acasă! Să mănânce!

 

Cât efort depune tata cu Kafka! Ce reclamă deşănţată face fericirii familiale! Ce lucru extraordinar e pentru un bărbat să aibă doi băieţi reuşiţi şi o nevastă minunată! Oare dr. Kafka e în stare să-şi imagineze aşa ceva? Emoţia? Satisfacţia? Mândria? Îi povesteşte oaspetelui nostru despre reţeaua rubedeniilor din partea mamei sale, care s-au organizat într-o „asociaţie familială“ de peste două sute de persoane, răspândite în şapte state, printre care şi statul Washington! Da, au rude chiar şi în Vestul Sălbatic, uite aici fotografiile lor, dr. Kafka, ăsta-i un album minunat pe care l-am publicat în întregime pe cheltuiala noastră, cu cinci dolari exemplarul, cu fotografiile tuturor membrilor familiei, chiar şi ale bebeluşilor, şi o istorie a familiei scrisă de „unchiul“ Lichtblau, patriarhul clanului, în vârstă de optzeci şi cinci de ani. Şi aici e buletinul informativ al familiei, care apare de două ori pe an şi e distribuit pe tot teritoriul ţării, tuturor rudelor noastre. Acolo, înrămat, e meniul de la banchetul asociaţiei familiale, care s-a ţinut anul trecut în sala de bal de la „Y“, în Newark, în onoarea mamei tatălui meu, cu ocazia celei de-a şaptezeci şi cincea aniversări. Dr. Kafka află că mama mea a fost secretar şi trezorier al asociaţiei familiale vreme de şase ani la rând. tata a avut un mandat de preşedinte de doi ani, la fel ca toţi cei trei fraţi ai lui. La ora actuală, paisprezece dintre băieţii familiei poartă uniformă militară. Philip trimite în fiecare lună prin V-mail câte o scrisoare fiecăruia dintre cei cinci verişori ai lui înrolaţi în armată.

 

— Cu religiozitate, subliniază mama netezindu-mi părul.

 

— Cred cu tărie, continuă tata, că familia este piatra de temelie a tot ce există.

 

Dr. Kafka, după ce ascultă cu foarte mare atenţie turuiala tatei, luând cu multă delicateţe feluritele documente ce îi sunt întinse şi răsfoindu-le cu un soi de concentrare profundă, ce îmi aminteşte de mine când mă uit la filigranul timbrelor mele, se exprimă acum pentru prima dată pe tema familiei. Zice încetişor:

 

— Sunt de acord.

 

Şi cercetează încă o dată paginile albumului cu asociaţia familială.

 

— Singurătatea, conchide tata, singurătatea, dr. Kafka, e o piatră de moară.

 

Profesorul meu aşază cu grijă albumul pe măsuţa de cafea lucioasă a mamei şi admite, dând uşor din cap, că într-adevăr lucrurile stau aşa. Degetele mamei se întorc în cârlionţii mei din dosul urechilor, cu toate că în acel moment nici nu bag de seamă – şi nici ea. Rostul meu în viaţă e să fiu mângâiat, al ei este să ne mângâie pe mine, pe tata şi pe fratele meu.