Stăteau în camera mică, în costumele alea caraghioase, scorțoase și brodate cu fir scump. Transpirația le curgea pe sub perucă. Ahh, ce bine ar merge un arcuș de vioară strecurat între scalp și perucă. Auzi, ce idee și la Alessandro Scarlatti ăsta, să facă lucrarea „Sonata a Quatro per due Violini, Violetta, e Violoncello senza Cambalo” („Sonată în patru, pentru două viori, violă și violoncel, fără clavecin”). Genială, mai ales că a hotărât să scoată clavecinul, care ocupa jumătate de scenă și care, oricum, era pentru acompaniament. Asta da evoluție. Numai că spațiul, spațiul acela mic îi copleșea. Cântau muzică de cameră într-o cameră. Un baron isteț s-a gândit să-i mute într-un spațiu mai mare, ca să intre, cu ocazia asta, mai multă lume.
Dar cel din ultimul rând nu prea auzea și, cum despre acustică nu prea știau, au hotărât să mărească numărul instrumentiștilor. Iar jocul ăsta a durat cam până când Jean-Baptiste Lully și Arcangelo Corelli au pun bazele a ceea ce noi numim azi orchestră simfonică. Sigur că orchestra asta funcționează după niște reguli, cu instrumente organizate în partide, ai căror membri, iată, cântă la unison, deci cam obligă la alegerea unor interpreți notiști, cu o pregătire muzicală. Și-n care instrumentele cu coarde și arcuș înalte trebuie să fie mai multe decât cele grave. Adică, pe scurt, într-o orchestră nevoie de cât mai multe viori.
Toată construcția asta colosală care este o orchestră simfonică a dus și la dorința de a avea spații bune pentru a asculta în condiții de confort muzica asta senzațională. Arhitecții au imaginat tot felul de săli pentru a putea satisface exigențele publicului. Și, desigur, a apărut goana după cât mai mult public. Din ce în ce mai mult. Tot timpul, cel puțin în ultima sută de ani, dar galopant de la Woodstock încoace, ne întrecem în superlative.
Sigur, orchestrele simfonice nu mai sunt atât de la modă, iar locul lor a fost luat de tot felul de formații și soliști care cântă accesibil pentru mase.
Numai că, și aici, goana după superlative și recorduri merge braț la braț cu acustica, până când întră într-un profund dezacord.
Pentru că există și o justiție divină pentru galopul ăstă după bani. Adică, nu întotdeauna unde intră multă lume iese cel mai bun sunet.
Aici, noi suntem experți. Ne dăm cu părerea despre sunet în orice circumstanță și indiferent de unde are loc concertul. Expertiza noastră în acustică ar face să roșească orice expert pe bune. Și, cum și eu sunt un pui de expert, am să vă dau câteva sfaturi:
1. Nu aveți așteptări când mergeți la un concert pe un stadion construit în ultimii 20-25 de ani. Sunt mari, au acoperișuri și sunt un coșmar pentru orice specialist în acustică.
2. Încercați, dacă mergeți pe stadioane, să cumpărați bilete numai la gazon și să stați cât mai aproape de pupitrul de mixaj. Altfel veți avea reacții ca cele de la Kings Of Leon, Depeche Mode sau Red Hot Chili Peppers.
3. Nu înjurați cu inima ușoară și gândiți-vă că oamenii s-ar putea să fi făcut tot ce-i omenește posibil ca sunetul să fie ok.
Totuși, sunt locuri unde sunetul este impecabil. Eu vă sfătuiesc să alegeți festivalurile sau concertele open air. E plină Europa de ele și sezonul abia s-a deschis.
De ce nu vă recomand România? Pentru că aici s-ar putea să fie mereu ceva de comentat.
Foto main: Summer Well
