E adevărat că „tinerii din ziua de azi” nu mai citesc, așa cum susțin mulți din generațiile pentru care cartea era măsura supremă a cunoașterii? Sau e un mit perpetuat din prea puțină înțelegere a noilor obiceiuri și nevoi culturale ale tinerilor? Am invitat cinci oameni din domenii diferite să lămurim împreună aceste dileme.
Un text recent al profesorului Mihai Maci a reaprins în spațiul public discuția legată de faptul că generațiile mai tinere nu ar mai citi. Textul e nuanțat și argumentat, vorbind despre educație într-un context mai larg și prezentând unele idei cu care putem fi de acord (cum ar fi faptul că dispozitivele ne influențează felul în care scriem) și altele la care am ridicat o sprânceană (că mulți studenți ar avea o înțelegere primitivă a lumii, bazată pe supraviețuire și descurcăreală). Însă discuțiile care i-au urmat, îndeosebi în comentariile în social media, au degenerat în clasicele „pe vremea mea” și „tineretul din ziua de azi”.
Statisticile INS arată că românii, în general, nu doar tinerii, citesc puțin - 11 milioane de cetățeni (din aproape 20) nu au citit nicio carte în ultimul an. Cifrele mai arată că persoanele cele mai dezinteresate de lectură sunt cele între 65 - 74 de ani, urmate abia apoi de categoria 16 - 24 de ani. Conform Barometrului de consum cultural pe 2022, cei mai mulți care au participat la activități culturale sunt tineri (18 - 35 de ani).
Lipsesc însă studii adaptate la contextul de azi, când lumea consumă informație în mult mai multe feluri decât în formatul clasic, tipărit. În încercarea de a cartografia aceste noi obiceiuri culturale și efectele lor, am invitat la discuție un profesor, o scriitoare, o creatoare de conținut dedicat lecturii, un antreprenor tech și un librar.
„Asistăm la o imensă mutaţie culturală.”
Doru Căstăian, profesor de filosofie și științe socio-umane
Citind deja celebrul text al lui Mihai Maci, nu m-am putut abţine să mă ȋntreb dacă ar trebui să mă raportez la el mai degrabă voios sau anxios.
Într-un anume sens, nothing to fear, cum ar spune nişte clasici. Poate că tinerii (mă refer în special la generaţiile Z şi alpha) citesc mai puţin în format clasic, dar au cu siguranţă acces la alte moduri, adesea mai rapide, mai exacte, mai nişate şi mai personalizate de comunicare.
Aşadar, generaţiile cele mai recente nu sunt neapărat mai rău informate, mai mult, cercetările transversale arată că sunt îndeobşte mai conectate la realitate, mai pragmatice, mai apte să selecteze informaţiile relevante.
Dar lectura nu a fost niciodată doar despre informaţie. De fapt, de la naşterea alfabetului neanalogic şi neiconic, trecând prin apariţia unei vaste culturi textuale în Asia, nordul Africii şi apoi în Europa şi în lumea influenţată de ea, scrisul a reprezentat fundamentul unei culturi reflexive care a stimulat în moduri fără precedent memoria şi transmiterea culturală, imaginaţia, instituţiile şi raţiunea umană.
Ceea ce este profund afectat prin abandonarea lecturii (care este un simptom al amurgului culturii textuale) este mai degrabă un complex de practici şi dispoziţii profunde, precum reflecţia retrasă, curiozitatea epistemică, capacitatea amânării plăcerii, explorarea complexităţii etc. Asistăm la o imensă mutaţie culturală, probabil una fără precedent, pentru care nimeni nu este întru totul pregătit şi căreia cele mai performante sisteme de educaţie încearcă să îi facă faţă. La noi, lucrurile sunt agravate de factori endemici care au tot fost descrişi şi pe care nu am să îi mai reiau. Am să spun doar că textul profesorului Mihai Maci nu trebuie citit ca o văicăreală anacronică (nici nu cred că s-a vrut asta), ci mai degrabă ca pe o diagnoză de la firul ierbii.
„Nu toţi cei care citesc cărţi o fac pentru a urmări efecte transformatoare pe termen lung, aşa cum nu toţi cei care folosesc metode alternative sunt pradă ofertelor de la bazarul imediatului.”
N-aş dramatiza însă, mutaţiile culturale aduc nenumărate oportunităţi şi, în momentele mele optimiste, îmi place să mă gândesc că omenirea nu va renunţa cu una, cu două, la darurile reflecţiei, problematizării şi complexităţii pe care cultura textuală le-a mediat câteva milenii.
Pe de altă parte, nu toţi cei care citesc cărţi o fac pentru a urmări efecte transformatoare pe termen lung, aşa cum nu toţi cei care folosesc metode alternative sunt pradă ofertelor de la bazarul imediatului. În practică, este destul de greu să tragi linia între cele două forme de cultură teoretizate mai sus, aşa cum, în mintea fiecărui individ, scopurile şi obiectivele lecturii se pot găsi foarte amestecate.
Cert mi se pare însă că, judecând statistic şi privind tendinţele, putem spune că generaţiile Z şi probabil alpha sunt generaţii mai puţin sensibile la valorile milenialilor şi ale celor dinaintea lor. Nu cred că asta e bine sau rău, cred că pur şi simplu se întâmplă. Şi se întâmplă rapid. Dacă acum douăzeci de ani, la începutul carierei mele de profesor, obţineam încă autoritate şi respect în sala de clasă prin ceea ce ştiam şi prin competenţele mele culturale, azi asta nu mai impresionează pe mai nimeni (deşi ştiu mai multe azi decât ştiam atunci), pentru că pur şi simplu informaţia şi-a pierdut caracterul elitist, aureolat cultural, iar concurenţa (ChatGPT, de exemplu) îmi este net superioară la livrat informaţie chiar dacă nu vibrează la un sonet de Shakespeare.
Concluzionând, aş spune că problemele pe care le pune, mai mult sau mai puţin voit, mai mult sau mai puţin explicit textul lui Mihai Maci, pot fi abordate la diferite niveluri. Iar nivelul tribalist, bârfitor şi paseist este unul dintre cele mai simpliste şi mai contraproductive. Provocarea este, inclusiv sau în primul rând pentru profesori, de a căuta şi eventual de a găsi răspunsuri la întrebările esenţiale, legate de valorile şi de căile pe care le preferă cultura noastră ultratehnologică înainte de a ne ocupa de tehnicalităţi. Nimic nu durează la nesfârşit, iar cartea este, la rândul ei, tot o tehnologie.
„O îngrijorător de mare parte a adulților care au în grijă educația copiilor și tinerilor nu sunt pregătiți corespunzător.”
Iulia Iordan, scriitoare
Cred că dacă le-am da cu toată generozitatea copiilor și tinerilor tot ce avem mai bun și mai frumos, atunci ei asta ar consuma, în asta ar crede, asta ar deveni. Dacă nu le-am livra zilnic doar categorii expirate, consumerism, inerție și frustrări, ar fi mai activi și nu am mai avea de ce ne văităm pe toate ecranele pe care le devorăm pasiv în legătură cu un viitor din care nu vom mai face parte oricum și care, dacă e să fim sinceri, nici nu ne-a preocupat de fapt cine știe ce dincolo de ficțiune.
Texte de genul ăsta am scris o grămadă pe Facebook și în interviuri, contribuind la rândul meu involuntar la această distanțare conceptuală care a ajuns să separe lumi dintr-un motiv stupid și artificial așa cum este cel al vârstei biologice. Întâlnesc tot mai des, până la repulsie, cuvântul „generație”. Deși este un concept discutabil, iată că este îmbrățișat cu entuziasm. Felul în care am ajuns să scriu cu atâta patimă și uneori disperare despre tineri este pentru că din ei este alcătuită viața mea, îi admir sincer pe cei mai mulți dintre cei pe care îi întâlnesc și tot sincer mai cred că ei sunt tot ce există mai frumos în lumea de azi, restul fiind compus din arhive, violență și multă derută.
Pe de altă parte, dacă cineva ar face o analiză a presei românești din ultimii ani până azi, ar observa că, de obicei, cuvântul „generație” este asociat cu tinerii, așa la grămadă, deși, chiar și atunci când sunt născuți la distanță de cinci ani, deja se poate spune în ultimii ani, din multe puncte de vedere, că fac parte din perioade istorice diferite. Și, bineînțeles, cele mai multe dintre aceste știri sunt negative, iar ele se rostogolesc în social media amplificând blamarea și, chiar mai dureros, ridiculizarea a ceea ce ar trebui să ne aducă speranță, acum că cei născuți în mileniul trecut ne apropiem de finalul călătoriei.
Copiii și tinerii ba nu citesc, ba au luat note proaste la examenele naționale, ba sunt prea sensibili, ba crește dependența de droguri și a cui poate fi vina dacă nu a lor. Nu am văzut până acum în presa românească niciodată titluri de genul „Generațiile anilor ‘70 și ‘80 și-au ratat șansa de a lupta cu nostalgiile ideologice și de a produce schimbări fundamentale în educație” sau „Generația anilor ’60, aflată la putere în multe instituții de stat în prezent, nu a reușit să eradicheze corupția și incompetența, ba dimpotrivă a îmbrățișat-o până la simbioză”, „Adulții nu mai citesc. Ce ne facem?”, „50% dintre adulți au dificultăți în înțelegerea unui text simplu și nu reușesc să rezolve o problemă de clasa a doua” etc.
„Tot ce vedem azi în jurul nostru s-a făcut cu consimțământul adulților din ierarhiile instituționale și sociale.”
În ce privește subiectul lecturii în rândul copiilor și tinerilor, nu spun nimic nou de câțiva ani:
- Copiii și tinerii citesc, o fac atunci când au acces la cărți, o fac atunci când totul vine natural spre ei, dar o fac și obligați, așa cum li se mai întâmplă și ni s-a întâmplat tuturor. Există însă foarte mulți copii români care nu au ținut în mână o carte. Iar aici vor interveni imediat câteva voci care ne vor spune că asta pentru că există niște clase sociale și gata, s-a terminat cu discuția, ne întoarcem la propriile fetișuri. Am bătut această țară de-a lungul și de-a latul prin școli și biblioteci, atâtea câte mai sunt, din sate, orașe mici, orașe mari. Sigur că sărăcia este o problemă reală, doar că eu mă întâlnesc de fiecare dată cu mine în timpul acestor ateliere, eu am fost copilul de la țară, fără cine știe ce bibliotecă acasă. Norocul meu nu a fost bogăția materială, ci oamenii din jur, în special profesori. Risipa se face și acolo unde se trăiește cu puțin. Există copii care își aruncă puținii bani pe energizante și jocuri de noroc, imediat ce au ieșit din curtea în care toaleta se află în curte. M-aș bucura să-mi explice coerent oricine crede că ar putea fi vina copiilor pentru că nu avem adulți educați care să-i educe mai departe pe tineri.
- O îngrijorător de mare parte a adulților care au în grijă educația copiilor și tinerilor nu sunt pregătiți corespunzător, nu sunt evaluați într-un mod real, asta în paralel cu transformarea sistemului educațional într-un monstru birocratic. Am participat anul trecut la derularea unui curs de educație culturală adresat profesorilor și pot arăta la rândul meu cu degetul că au fost copleșitor de mulți care nu înțelegeau o cerință simplă, care nu scriau cu diacritice sau spații între cuvinte, care nu mai citiseră o carte din liceu, care făceau greșeli gramaticale sau nu-și luau în serios sarcinile de lucru. Să mai spun și de plagiat?
Într-un material dedicat lecturii pare că am divagat cam tare. Cred însă că problema lecturii este o parte din ceea ce se vede la suprafață și, repet, are legătură cu ceea ce li se pune la dispoziție de către adulți: școală, familie, media, social media. Tot ce vedem azi în jurul nostru s-a făcut cu consimțământul adulților din ierarhiile instituționale și sociale.
Nu avem program național de educație prin și pentru lectură, teatru, muzeu, film etc. Nu avem program național de educație coerent, dar avem așteptări. Citim, dar citim pe sărite, indiferent câți ani avem.
Și, da, am întâlnit foarte mulți copii care începând de pe la 13-14 ani devorează literatura universală clasică, autorii cei mai noi, care citesc cu aceeași ușurință în engleză și în română, ei sunt peste tot, de la București până în tot felul de sate despre care unii dintre noi nici n-au auzit. Diferența dintre acești copii și ceilalți este că au avut un adult educat, generos și responsabil în preajmă.
„Lumile virtuale au fost spațiul deschis și democratic de dezbatere pentru subiectele pentru care nu se găsește timp la școală.”
Ruxandra Gîdei, creatoare de conținut
„Ce s-a schimbat radical, fără a avea cum să măsurăm impactul în cultura generală, e modul de transmitere a ideilor.”
Dragoș Stanca, antreprenor tech
Din punctul meu de vedere, suntem victime ale sindromului „pe vremea mea, taică!”.
Deși nu există studii clare, din păcate, exact pe acest subiect, toate cifrele indică faptul că noile generații consumă mult mai mult conținut de toate tipurile versus generația noastră. Mai mult: cărți, în general – nu doar tipărite – se produc mai multe ca niciodată în istorie.
Ideea conform căreia cititul de cărți egal o cultură generală mai bună nu cred că mai este 100% validă – sau e pe cale să devină depășită.
E suficient să vedem cam ce cărți sunt în librării – si mai ales ce cărți se vând – sau ce cărți sau e-cărți se comandă online. Desigur, riscăm să intrăm rapid într-o zonă a subiectivismului aici. Cine decide ce înseamnă o carte cu adevărat valoroasă, care sunt criteriile incontestabile (în afară de lucruri evidente - adică teorii stupide, cărți care conțin greșeli din punct de vedere factual, erori gramaticale etc).
Chiar și așa, cum spuneam, volumele totale tranzacționate / vândute / descărcate / circulate au crescut – nu pe hârtie, doar, ci în total hârtie + ebooks + audiobooks.
Cartea - ca toate celelalte forme de consemnare și distribuție a informației dinaintea erei digitale – este însă, la rândul său, atât o victimă, cât și o beneficiară a procesului de disruption.
Să nu uităm însă un lucru esențial: cartea e doar o formă de împachetare și de distribuție, nu are o altă valoare. Conținutul din cărți e cel care contează. Cărți a scris și Sandra Brown.
Conținutul din cărți e reîmpachetat si refolosit acum în podcasturi, vloguri (a se vedea munca făcută de oameni precum Cătălin Moise, care practic „digitalizează” cărți în format vlog), audiobooks (sunt chiar mai multe proiecte serioase aici, local Voxa, în Europa Storytel, în SUA Audible și alții - posibil să intre în joc si Spotify aici –, cărți în rezumat – există chiar un startup românesc în acest domeniu, destul de bine văzut global, https://deepstash.com/ etc.
„S-a mai schimbat ceva, ca un accident sper temporar în dezvoltarea tehnologiei și a umanității: algoritmizarea conținutului, în scopul generării de venituri via publicitate, lucru care scoate în evidență tot ce e mai prost și mai rău în zona conținutului din cărți.”
Nu avem date care să susțină altă afirmație decât aceea că se citește mai puțin în format tipărit. Atât.
Ce s-a schimbat însă radical, fără a avea cum să măsurăm impactul în cultura generală, e modul de transmitere al ideilor – care erau odinioară doar în cărți. Nu ideile în sine. Apar însă formate și formate hibride, cum e de exemplu cartea Identitatea Virtuală de Mihnea Măruță, digitalizată chiar de noi (noi, adică Upgrade 100), care e însoțită și de QR Codes care trimit spre articole și clipuri YouTube care ajută lectura, dar și de o serie dedicată podcasts care explică și detaliază ideile din fiecare capitol. Detalii, aici.
Dar s-a mai schimbat ceva, ca un accident sper temporar în dezvoltarea tehnologiei și a umanității: algoritmizarea conținutului, în scopul generării de venituri via publicitate, lucru care scoate în evidență tot ce e mai prost și mai rău în zona conținutului din cărți.
La fel cum se întâmplă și cu conținutul de interes public, știri - și cam orice - inclusiv idei politice ori ideologii periculoase. Aici e problema sistemică majoră, care dezavantajează nu doar cărțile bune: de fapt, e stimulată distribuția si se popularizează conținutul gresit, mult mai vizibil - dar aceasta e o altă discuție.
„Generațiile noi caută și vor căuta în continuare informație și cultură.”
Paul Simula, librar
Am tot auzit chestia asta cu generațiile noi care nu citesc. Eu sunt millennial și vin dintr-un oraș de provincie unde lectura nu era stigmatizată, dar era oarecum stindardul elevului bun sau al elevului care datorită pop culture-ului pe care-l consuma ajungea să citească (fie via Tumblr sau via filme de adolescenți) anumite titluri (The Perks of Being a Wallflower, Unbearable Lightness of Being șamd) și implicit să „consume” cărți pe care mai departe le propaga prin influență mai mult sau mai puțin directă.
Ce s-a schimbat acum e arealul din care se poate face o selecție. Înainte, numărul cărților în limba engleză pe care un cititor obișnuit îl putea accesa era minuscul comparativ cu panoplia de opțiuni pe care o avem în librării (și nu numai) acum. Au apărut și mai multe modalități de a populariza anumite titluri (influenceri ca 4fără15, eseuri video de tipul School of Life a căror calitate e îndoielnică imho), noi „categorii” de cărți (Dark Academia sau cărți din ce în ce mai numeroase pentru Young Adults care să nu fie La Medeleni sau Cișmigiu & Co.), o oareșcare deschidere către comercializarea titlurilor care se îndepărtează de ideologia tradițională către zonele marginale sau mai puțin mainstream, finalmente apariția unor rafturi dedicate queer culture-ului; în principiu mie mi se pare că oferta a devenit de la restrânsă la imensă.
Faza cu obiceiurile de consum însă mi se pare că se împarte în două: calitatea cărților și capacitatea consumatorului de a le filtra. Se publică enorm și asta este bine și rău în același timp. YouTube-ul și cu TikTok-ul pompează la unele titluri și le umflă în ochii consumatorului și asta conduce la trenduri. Un consumator care consumă este un consumator fericit (sic!).
Consumatorul e apt să facă o selecție în funcție de preferințele personale, dar suferă de influențele pe care nu-atât-de-noile media i le insuflă. Văd din ce în ce mai tare (și s-ar putea să fie boomer-ul din mine care observă asta) că gen Z-erii care sunt portretizați cu telefonul sudat de mână nu sunt chiar atât de tech savvy și asta cred că survine și din comodizarea și eficientizarea internetului.
Majoritatea chestiilor de care au nevoie sunt deja pe platforme de streaming, în format e-book sau available for subscription. Toată „dispariția” acestor nevoi pare, în schimb, să ducă la un soi de schizoidie ținând cont că, odată ajunși în facultate, obișnuiți cu iluzia ready made-ului, studenților li se recomandă cărți care nu mai sunt în print de zeci de ani, a căror prezență în biblioteci e onorată de cele două exemplare pe care generații întregi le-au consumat (haha), toate astea printre discuții în surdină despre plagiat, etică academică și pdf-uri pe care în lipsa altor posibilități sunt nevoiți să le ia ca atare.
„Multe din cărțile aflate în curriculă nu mai au nimic de spus (în special la liceu), adolescentul e sătul de poetul național, de cel mai mare prozator, de superlative și fraze decisive.”
Simon Leys explică în eseul lui super scurt, The Idea of the University, că sistemul academic a transformat studentul într-un client și universitatea într-un soi de piață. Mai mulți clienți, mai multe garanții că programele și instituția vor rezista în timp; mai puțină calitate, dar poate și mai multe diplome. El spune că e o universal malaise: studentul consumă în piața de consum și în piața academică.
Peste toată mansarda asta găunoasă cade cerul negării. De la elevi care aleg să nu denunțe calitatea scăzută a actului educațional, la părinții care vor să-și vadă copiii ajunși și până la profesorii care, fie aflați într-o zonă de confort, fie în plină dificultate, refuză să se încordeze mai tare de teamă să nu facă o întindere în direcția greșită. Și și asta e de înțeles, în schimb contribuie și mai mult la îndepărtarea elevului de canoane și de ceea ce ar vrea învățământul ca acesta să facă. Elevul apelează la forțele proprii, la surse externe, la internet, la școala vieții, la informații mai mult sau mai puțin sigure / verificabile și în fond trăiește în rezonanță cu status quo-ul.
Multe din cărțile aflate în curriculă nu mai au nimic de spus (în special la liceu), adolescentul e sătul de poetul național, de cel mai mare prozator, de superlative și fraze decisive din care poate deduce doar că, odată ieșit din școală, lumea depinde de orice nu se discută sau practică în instituție. În schimb, același adolescent caută în afară surse de entertainment tip carte, de la romane de dragoste (dragoste contemporană, nu Abelard și Heloise) la graphic novels, de la biografia lui Dave Grohl, la cărți de filosofie. Și în afară de ce fac la școală, o bună parte din adolescenți au o viață destul de activă cultural în afara instituției. Exemplul pe care îl am cel mai la îndemână e Centrul de Excelență în Filosofie (CEX), care adună elevii de liceu și le arată ce înseamnă filosofia. E un efort care vine și din partea profesorilor dar și care e susținut de elevii participanți care ajung să ducă ștafeta mai departe, devenind ei înșiși profesorii de logică, filosofie, greacă veche și orice mai fac ei acolo. La fel funcționează și festivalurile de film, unde o bună parte din voluntari sunt liceeni și la care participă fiind expuși la o droaie de perspective diferite de cele cu care ne-am obișnuit. Generațiile noi caută și vor căuta în continuare informație și cultură, cel puțin aici, unde e vizibil avantajul de a te afla într-un „oraș mare”.
Sunt la fel de conștient că, pas cu pas, migrând către orașe mai mici sau către rural, șansele sau oportunitățile de a înghiți informație scad exponențial. Participarea fizică la cluburi de film și de lectură e, să zicem, ușoară pentru cineva din Constanța, care trebuie să ajungă la București, însă nu pot spune același lucru despre un copil din Galați. Eforturile de a lua parte activ la activități care sporesc și invită la consumul de carte sunt proporțional mai mari. E nevoie deci și de bani și de susținerea părinților dar și de sporirea oportunităților locale.
De unde sunt acum, însă, se vede altfel: tineretul citește. Tineretul învață. Și în școală, dar și după.
Au manga, au mai multă empatie, un fel de scârbă față de violență, printre ei mijește ghiocelul drepturilor egale, corupției i se mai bate din când în când obrazul, AI-ul e periculos, dar și memar, dualismul renunță la structura învechită pentru a adopta spectrul, ororile sporesc, apar galerii noi, cluburi de lectură, seri de seri de poezie, atitudini critice, se schimbă puține și cu altele și mai puține o să ajungă să fie mai multe. Tineretul citește și asta e ok.
Cel puțin așa pare din librărie.
