Trăim în vremuri interesante, după cum spune proverbul/blestemul căruia ne place să-i atribuim surse chinezești. În mod paradoxal, democrația pare să fi devenit vulnerabilă după decenii de pace relativă din lumea occidentală. Profesorul de științe umaniste Costică Brădățan s-a întrebat de ce eșuează democrațiile și a scris despre asta în New York Times. Preluăm mai jos textul integral, cu acordul autorului, în traducere în limba română. Pentru Scena9, Brădățan a mai scris despre umilință și eșec, iar aici puteți citi un fragment din cartea sa, despre a muri pentru o idee.
(Imaginea principală este o adaptare după o ilustrație realizată de Dragoș Boțcău, pentru acest articol, publicat anterior.)
„De ce eșuează democrațiile?”
Am auzit cu toții întrebarea asta des în ultimii ani, în cărți, în editoriale sau discuții televizate, în dezbaterea publică, din ce în ce neliniștitoare. Dar mereu mă trezesc răspunzând la întrebarea aceasta cu o alta: de ce n-ar eșua?
Istoria – singurul ghid autentic pe care îl avem pentru chestiunea în cauză – ne-a arătat că democrația este rară și trecătoare. Se declanșează în mod aproape misterios, într-un loc privilegiat sau în altul, apoi se estompează, într-un mod la fel de misterios, se pare. Democrația adevărată e greu de obținut și foarte fragilă odată ce e atinsă. În schema de ansamblu a evenimentelor umane, constituie excepția și nu regula.
Însă în ciuda naturii sale evazive, ideea de bază a democrației este dezarmant de simplă: ca membri ai aceleiași comunități, ar trebui să avem un cuvânt egal de spus despre cum ne trăim viața la comun. „În democrație așa cum ar trebui să fie ea”, afirmă Paul Woodruff în lucrarea sa din 2006, Prima democrație: provocarea unei idei antice, toți adulții sunt liberi să intervină, să intre în conversație cu ceilalți despre cum ar trebui aranjate aspectele vieții lor împreună. Și nimeni nu mai e lăsat liber să se bucure de puterea nelimitată care duce la aroganță și abuz.” Ați auzit vreodată ceva mai rezonabil? Dar cine spune că suntem rezonabili?
În mod fundamental, oamenii nu sunt predispuși la a trăi democratic. S-ar putea argumenta chiar că democrația este „nenaturală” pentru că se împotrivește impulsurilor și instinctelor noastre de bază. Ce e cel mai natural pentru noi, ca pentru toate creaturile în viață, este să căutăm să supraviețuim și să ne reproducem. De dragul acestui scop, ne impunem voința - inconștient, neobosit și sălbatic – asupra altora: îi împingem deoparte, trecem peste ei, ne revoltăm împotriva lor sau chiar îi strivim, dacă e necesar. În spatele fațadei zâmbitoare a civilizației umane lucrează același instinct orb al auto-afirmării care animă și regnul animal.
E suficient doar să scurmăm un pic la suprafața comunității umane pentru ca dedesubt să găsim imediat hoarda. „Componenta anti-rațională și nerezonabilă a naturii umane”, scrie zoologul Konrad Lorenz în cartea sa Despre agresivitate, e cea care împinge „două partide politice sau două religii cu programe de salvare extrem de asemănătoare spre o luptă atât de crâncenă”, la fel cum determină și personaje precum „un Alexandru sau un Napoleon să sacrifice milioane de vieți, în încercarea de a uni lumea sub propriul sceptru”. În mare, istoria lumii e povestea unor indivizi excesiv de asertivi, care pornesc în căutarea unor diverse sceptre.
Nu ajută nici tendința celor mulți de a se supune cu aplomb celui care a câștigat tronul. Este ca și cum, în ilustra sa prezență, ei conștientizează brusc că au prea multă libertate individuală pe cap, pe care, brusc, o găsesc opresivă. În Frații Karamazov a lui Dostoievski, Marele Inchizitor spune: „Nu există grijă mai chinuitoare și nesfârșită pentru om, atât timp cât rămâne liber, decât să găsească pe cineva căruia să i se închine cât mai curând posibil.” Și ce dulce supunere! Alexandru cel Mare, Iulius Cezar, Napoleon, Hitler și Mussolini erau toți buni vorbitori, care fermecau mulțimile, și mari seducători politici.
Relația lor cu mulțimea era deosebit de intimă. Asta pentru că, în regimurile de acest tip, efectul puterii întrebuințate și afișate este profund erotic. În Triumful voinței (n.a. – Triumph des Willens), de exemplu, în principal datorită geniului pervers al lui Leni Riefenstahl, putem vedea cum trăiesc oamenii un fel de extaz colectiv. Afirmațiile seducătorului pot fi lipsite de substanță sau chiar de sens, dar asta contează prea puțin; fiecare din ele aduce mulțimea excitată pe noi culmi ale plăcerii. El poate face acum orice cu cei care îl urmăresc și îl ascultă vrăjiți. Se vor supune oricărui moft al stăpânului.
În mare, cam acesta este contextul uman în care apare ideea democratică. Nu e deloc surprinzător că lupta e pierdută din start. Democrația autentică nu face promisiuni mărețe, nu seduce și nu vrăjește, ci doar aspiră la un anumit grad de demnitate umană. Nu e nimic erotic la mijloc. Prin comparație cu ce se întâmplă în regimurile populiste, legătura e frigidă. Ce om în toate mințile ar alege responsabilitățile anoste ale democrației în loc de satisfacția imediată pe care i-o poate oferi un demagog? Frigiditate în loc de extaz fără margini? Și totuși, în ciuda a toate acestea, de câteva ori în istorie, ideea democratică a fost foarte aproape de a se întrupa – în momente de grație, în care umanitatea aproape că s-a surprins pe sine.
Un element necesar pentru apariția democrației e simțul modestiei. O modestie în același timp colectivă și internalizată, penetrantă, chiar vizionară, dar reală, netrucată. Acel gen de modestie care se simte confortabil în propria piele; una care, pentru că își cunoaște valoarea și limitele, poate chiar să râdă de sine însăși. Un gen de modestie care, pentru că a văzut multe lucruri nebunești și a învățat să le tolereze, este acum înțeleaptă și răbdătoare. Pentru a fi un adevărat democrat, cu alte cuvinte, trebuie să înțelegi că, atunci când vine vorba de organizarea vieții în comun, nu ești cu nimic mai bun decât ceilalți și trebuie să te comporți ca atare. A trăi democratic înseamnă, în mare parte, să lucrezi cu mici eșecuri și imperfecțiuni și să nu-ți faci mari iluzii despre societatea umană. Instituțiile democrației, normele și mecanismele ei, sunt menite să întruchipeze o viziune despre ființele umane, în care acestea apar drept deficiente, cu defecte, imperfecte.
Democrația ateniană antică a creat două instituții care operau exact cu această viziune. Prima era sortirea: numirea oficialilor publici prin vot. Având în vedere egalitatea fundamentală în drepturi de care se bucurau toți cetățenii atenieni – adică toți bărbații liberi – cel mai logic mod de acces la pozițiile de conducere era selecția aleatorie. Într-adevăr, pentru democrații din Atena alegerile ar fi lovit fix în inima democrației: ar fi permis unor oameni să se ridice în mod arogant și injust deasupra altora.
Cealaltă instituție ateniană care, în imperfecțiunea ei, se potrivea cu viziunea imperfectă despre om era ostracizarea. Când unul dintre cetățeni începea să devină prea popular – avea ceva din profilul uni seducător – atenienii votau să îl alunge din oraș pentru zece ani, scriindu-i numele pe cioburi de ceramică. Nu era vorba de vreo pedeapsă pentru ceva făcut de fermecătorul în cauză, ci pur și simplu o măsură de prevenire a ceea ce ar fi putea face, dacă popularitatea sa era lăsată să sporească. Atenienii știau că sunt prea vulnerabili și imperfecți pentru a putea rezista seducției politice (relația complicată și pasională pe care o avuseseră cu Alcibiade le-o demonstrase din plin), așa că preferau și elimine prompt tentația. Pentru că e făcută de om, democrația e fragilă și are o constituție destul de slabă, e mai bine să n-o supunem la încercări prea grele.
După experimentul atenian radical despre egalitate, democrația a mai apărut în alte părți, însă în forme pe care probabil atenienii antici nu le-ar fi numit democratice. De pildă, o mare parte din democrația americană (una dintre cele mai bune versiuni de pe piață, la ora actuală) ar fi judecată drept oligarhie după standardele ateniene de demult. E vorba de puținii privilegiați și bogați (hoi oligoi), care decid nu doar regulile jocului politic, ci și pierzătorii și câștigătorii săi. Ironia face ca sistemul să îi favorizeze pe aceia pe care ne doream cu disperare să-i evităm, atunci când am optat inițial pentru democrație: animalele politice însetate de putere, arogante și asertive până la opresiune.
Însă nu ar trebui să fim surprinși. „Dacă ar exista un popor de zei, el s-ar guverna în mod democratic”, scria Jean-Jacques Rousseau. „O formă de guvernare într-atât de perfectă nu e pentru oameni.” Democrația e atât de greu de găsit în lumea umană, încât, de cele mai multe ori, când vorbim despre ea, ne referim mai degrabă la un ideal îndepărtat decât la o realitate. Exact despre asta este vorba în democrație: un ideal pe care oamenii încearcă din când în când să îl pună în practică. Niciodată în mod adecvat și niciodată pentru mult timp – mereu cu stângăcie, timid, ca pentru o perioadă de probă.
Cu toate acestea, democrația e unul din acele lucruri care ne scapă – ca și fericirea, de altfel – a cărei promisiune, deși amânată la nesfârșit, e mai importantă decât existența ei în realitate. S-ar putea să nu o obținem niciodată, însă nu ne permitem să renunțăm la a mai visa la ea.
Costică Brădățan este autorul volumului recent publicat „Dying for Ideas. The Dangerous Lives of the Philosophers,” și editorul pentru secțiunea de religie a The Los Angeles Review of Books.
Textul a fost tradus din originalul în limba engleză de Miriam Cihodariu
