David Lynch, regizor și producător de film, artist vizual, muzician, YouTuber, patron de club de noapte și practicant de meditație transcedentală (printre altele) a încetat din viață joi, 16 ianuarie 2025, la vârsta de 78 de ani. Avea emfizem pulmonar după o viață de fumat, iar sănătatea i s-a deteriorat o dată în plus după ce incendiile din Los Angeles l-au forțat să-și părăsească casa.
Până acolo, însă, a generat o întreagă estetică a bizarului, suprarealului și violenței, adesea cu puternice influențe noir și nu arareori cu umor. „Lynchian”, cum s-ar spune. Mulți dintre noi l-au cunoscut într-o perioadă ciudată a vieților și istoriei noastre — în cu nimic mai puțin bizarii ani ’90, când producțiile occidentale își făceau apariția din neant pe micile și marile noastre ecrane. Serialul TV Twin Peaks a fost una dintre primele astfel de apariții și a stat la baza unui fenomen cultural. Pentru cei mai tineri dintre dvs.: închipuiți-vă o țară confuză, abia ieșită de sub un regim totalitar, în care aproape toți locuitorii dispar seara de pe străzi ca să se uite la un serial „cu crime”, dintr-un obscur orășel american, unde lucruri ciudate se petrec după lăsarea întunericului.
Poate că bizareria și întunericul lynchian au găsit atunci teren fertil în colțul ăsta răvășit de Europă. Cert este, însă, că Lynch a însemnat mult mai mult pentru istoria culturală a ultimelor decenii decât „doamna cu butucul” și genericul lui Angelo Badalamenti. Am invitat șapte prieteni Scena9, cinefili din domenii diverse, să ne spună ce a lăsat David Lynch în viețile lor.
M-am trezit de multe ori că mi se întâmplă sau fac lucruri, îmi vin idei și frânturi de personaje, îmi trăiesc viața ca într-un film de David Lynch. Așa am și început să conversez cu Laura Palmer într-o vară înecată în gin și miros de tei, de oraș, de străzi, pofte și nopți încinse. Mulți îi rezistă sau i se opun de-a dreptul, considerând exagerate violența, sexualitatea, bizareriile, patologiile realului, pleiada de dezaxați, absurdul, întunericul din noi, și inclusiv umorul și notele satirice care uneori par chiar intens superficiale, dar eu mă reîntorc ca fanatica în universul Lynch. Cum zice Lula, „you mark me the deepest”. Și o amintesc pentru că Wild at Heart m-a tulburat iremediabil. Atunci aveam alte filtre prin care treceam exteriorul în interior și invers. Zicea cineva că prea multe „pop violence”, sex și pasiune raw, deranj și sirop. Ador la Lynch că l-a durut undeva și a făcut ce a vrut, chiar dacă și prost, doar să arate căutările, meschinăria viselor, primordialul și primitivul din noi, dar și că toate pornirile noastre pot fi doar încercări de a ajunge înapoi la inocență, de a găsi un fel de iubire. Că mereu vorbește despre iubire și formele ei. Și că a pus asta și în muzică! M-a făcut să simt că aparțin în sfârșit, că am cu ce mă identifica, atunci când în jur nu aveam alternativa asta, că nu mai eram singură cu ideile mele pe care le găseam uneori prea turbulente, dubioase pentru cumințenia în care crescusem, de credeam că ceva e în neregulă cu mine. Așa și este, dar și ce! Am fost invitată pe ușa asta în fața căreia stăteam și fumam, așteptând să fiu lăsată să intru înăuntru, acasă. (Livia Ștefan, poetă)
Când s-a băgat Twin Peaks pe TVR, nu că nu mi-a plăcut, nu m-a prins, n-am apucat să urmăresc de la început, nu mă interesa deloc, nu pricepeam care-i vraja. Dar țin minte o vacanță în Doroșcaniul meu și atmosfera de seară, mereu aceeași în timpul difuzării serialului, când eu mă uitam din curte la drum, sperând că voi da peste cineva cu care să schimb o vorbă:
vaci întoarse demult de la păscut, răgând la poartă, culcate pe-o rână, aproape implorând să fie primite, mulse și hrănite; pe baba Ioana de aproape o sută de ani alergând către casă, aplecată de șale până la pământ; un bocet de bebeluș uitat flămând într-o ogradă din vecini; un cal dezlegat în grabă de căruța trântită-ntr-un șaț, alergând isteric, dându-se cu capul de garduri; coase și sape aruncate aiurea, lăsate de izbeliște; o țestoasă care a prins prilejul să traverseze în tihnă colbul drumului, pe urmele unui vârtecuș care plimba aripi de-albine moarte; un corb care pândea totul de sus, croncănind la câinii care urlau a pustiu... Și nici țipenie, părea că oamenii au părăsit în pripă localitatea.
Absolut toată lumea din sat – fie țăran, popă, învățător, vânzător, camionagiu, localnic sau neam de la oraș în vizită, copil, fată mare, babă ori moșneag – era în casă la Twin Peaks. Nici mama nu mă băga în seamă, nici nu mă asculta ce-i spun, ca și cum n-aș fi existat pe timpul serialului. Practic, se schimba mersul satului și al lumii, n-am mai văzut nici până atunci, nici de-atunci așa fenomen. (Florin Lăzărescu, scriitor)
David Lynch a murit. O lume care se sinucide lent prin înăbușire este de acum mai săracă. Lynch a fost un regizor briliant, nu pentru că a depăşit epoca în care a trăit, ci pentru că a fost perfect prins în aceasta. Cu studii de film făcute când psihanaliza beneficia de o mare influenţă în instituţiile de profil, inexorabil legat de estetica postmodernistă a anilor '80 şi '90 şi cu o predilecţie evidentă pentru filmul noir şi satiră, Lynch propune o filmografie de o măiestrie aparte: extrem de persuasivă, vizual uimitoare, îmbibată de satiră, dar simultan de o gravă seriozitate.
În momente precum acesta, ni se spune să ne aducem aminte de opera sa. Eu propun să ne oprim la mai puţin şi să ne uităm la scene sau cadre, multe dintre ele atât de ofertante încât le-ar putea fi dedicate articole întregi. Să ne amintim scena voyeuristică din Blue Velvet când Frank îşi joacă cu exces de teatralitate masculinitatea, rezultând pentru public o ambiguă augmentare a stării de frică combinată cu tentația de a bufni în râs. Sau cadrele cu dublul malefic al lui Cooper conducând noaptea în Twin Peaks: Revival, ce reuşesc cu foarte puţine imagini să ne comunice atât de mult despre psihologia personajului. Sau monologul autoreflexiv din scena din club a lui Sailor în Wild at Heart ce este o subminare de o fină ironie a multelor clişee ale filmului de călătorie. Sau scena din primul sezon din Twin Peaks când agentul Cooper de la FBI dă mâna cu şeriful local, amândoi exprimându-şi încântarea de a colabora, o scenă care dă peste cap marele clişeu de film de Hollywood bazat pe inevitabila tensiune dintre jurisdicţia locală şi cea federală.
Sigur că filmele lui David Lynch sunt reprezentative pentru o cultură postmodernistă care, aşa cum spune Jameson, a servit, sau poate încă serveşte, drept o logică culturală a capitalismului târziu. De asemenea, nu poate fi negat faptul că poziţia SUA în sistemul mondial modern a conferit esteticii lui Lynch o circulaţie globală.
Dar a ne limita la perspectiva de mai sus înseamnă a vedea lucrurile doar pe jumătate. Lynch nu a fost doar un simptom al perioadei când Reagan a fost preşedinte, din contră, estetica sa a mers în sens opus unei culturi comodificate care cerea claritate diegetică şi transparenţă audiovizuală, trăsături care de altfel merg mână în mână cu comodificarea cinematografului ca formă de artă. Absurdul şi brambureala din filmele sale sunt un atac din interior (fiindcă, sigur, Lynch a făcut filme de autor, dar el a fost şi conectat la marea industrie de producţie de film cu bugete mari) la adresa acestei hegemonii a clarităţii şi transparenţei care sunt fundamentele pentru dimensiunea comercială a filmului în capitalismul târziu. Dacă vrei deconectare decolonială, socialism democratic şi materialism ecofeminist, atunci nu la Lynch trebuie să te uiţi. Dar chiar e nevoie să le ai pe toate acestea pentru a fi un mare regizor?
Nimeni nu e obligat să îl admire pe Lynch, dar cred că opera sa merită mai mult respect. (Andrei Nae, lector la Universitatea din București)
Dincolo de faptul că literalmente ne-a intrat în vocabular și de faptul că ne-a învățat pur și simplu să spunem „nu” când se cere un „nu”, David Lynch a fost dovada că poți să fii un artist dubios cu idei dubioase și totuși să ai succes. Să bagi angst-ul tău în publicul larg. Sunt o groază de oameni care nu știu ce-i aia un Eraserhead, n-au văzut Dune că e SF, de Inland Empire sau Blue Velvet nici nu-ncape vorbă, poate n-au văzut nici Fire Walk with Me, dar cărora încă li se face pielea de găină de la BOB sau de la „Piticu' din Twin Peaks”. Recent, un amic care strâmbă din nas la majoritatea chestiilor noi, dar se uită obsesiv la aceleași opt-zece seriale „prestige” ale anilor ‘90-2000, a introdus și Twin Peaks în rotație. E și asta o stare de agregare a impactului cultural. (Dragoș C. Costache, „autor”)
Am această senzație că nu merge o revizionare Lynch acum. Poate din cauza vremurilor, poate din cauză că parte din mine spera că va mai primi ceva marca acest mare domn care mi-a marcat copilăria și a generat o căutare de stranietate pe care tot la el am regăsit-o apoi. E un soi de stare de stop și de la capăt. Un the end of an era. Un „of” fără ecran în față.
Mai am senzația (știu) că va tot veni momentul de revizionări Lynch, încă multe generații de-acum încolo. Că vremurile sunt ciclice și se cască mereu falduri în care filmele lui să se așeze confortabil în angoasele noastre.
De departe cea mai satisfăcătoare vizionare a fost reluarea Twin Peaks acum niște ani, culminată cu ultimul sezon, cel mai bun dintre toate.
Go slow, cu toții ajungem oricum acolo. (Crăița Nanu, selecționer și curator de film, TIFF)
David Lynch m-a găsit la finalul clasei a zecea, în cea mai tristă vară a vieții mele, când am dat play la episodul pilot din Twin Peaks într-un dormitor în care mă refugiam. Aș vrea să spun că mi-a dat reset din fabrică, dar nu e corect. M-a adus, de fapt, mai aproape de setările mele individuale, personale, de lucrurile pe care le știam ascunse în mine, dar nu știam să le numesc. Am avut aproape instant sentimentul că am găsit ceva ce fusese dintotdeauna al meu, că sunt mai aproape de mine.
David Lynch m-a făcut, cu o rapiditate colosală, să văd frumusețea zdrobitoare a vieții de zi cu zi, dar și natura violentă a lucrurilor banale, aparenta lor inofensivitate, să găsesc sublimul din întunericul în care înotăm toți. A aruncat, după cum scria un prieten, un strat suplimentar de poezie peste tot ceea ce știam deja, și m-a făcut să citesc realitatea într-o altă cheie. O cheie mai dark, mai stratificată, mai ambiguă și mai frumoasă. Mi-a plantat ideea că există o altă lume mai interesantă cuprinsă în lumea asta, și că poți să atingi lumea aia ușor dacă îți lași teama deoparte și te lași să cazi.
David Lynch a rămas, cu riscul de a mă duce într-un teritoriu parasocial, un punct de referință orbitor pentru mine. Unul dintre artiștii cu care am dialogat constant în minte, mereu prezent undeva, mereu acolo când m-am gândit la mine ca artist, la mine ca om.
După cum spunea cântecul, „I’ll see you in the trees”. Primul meu contact cu David Lynch a fost acum 11 ani, într-un dormitor întunecat. De 11 ani nu mi s-a întâmplat niciodată să trec pe lângă o pădure fără să aud muzica. (Petra Martin, ilustratoare)
„A murit David Lynch”, mi-a zis Suzana Dan aseară, în timp ce-mi dădea o caserolă cu colivă într-o sală întunecoasă de expoziție. Era, de fapt, din coliva pe care i-o făcuse lui Eminescu, dar lucrurile s-au potrivit ca într-un tribut sucit & tandru pentru Lynch. Îmi place să cred că s-ar fi amuzat. Am simțit vestea ca un șoc, pentru că pur și simplu Lynch nu părea genul de om care moare. Nu mă mai gândisem de multă vreme la el, doar din când în când mai dădeam câte-un play la ritualurile lui de meteo-poezie, care reușeau mereu să mă liniștească. Atâta vreme cât cineva mai poate face asta, înseamnă că lumea nu e un loc pierdut.
Aseară am scrollat mult în rețele, unde atâția și-atâția oameni i-au lăsat câte-un bilețel de mulțumire din pixeli. Oameni cu vieți așa diferite, dar pe care-i lega acest fir invizibil, pe nume Lynch. Am stat la masa din bucătărie și m-am gândit, naiv și însuflețitor, că asta e una din forțele fabuloase ale artei, și că nu e nimic care s-o poată stinge sau contraface.
Nu cred să existe vreun artist care să mă fi influențat mai mult decât Lynch. Am dat peste el, ca atâția alții, pe primul nostru ecran TV color, imediat după Revoluție, când capitalismul venise într-o cascadă de sunete și imagini de care nu mă mai săturam. Nu mi-e clar încă din ce motive, dar în 1992, TVR difuza săptămânal Twin Peaks, și ăsta devenise ritualul meu de sâmbătă(?) seară. Pe-atunci nu știa nimeni de rating-uri de vârstă, de avertismente parentale, și mă uitam cu ai mei frenetic la tot felul de filme cu comando, karate, cyborgi, ce mai pica. Dintre toate, însă, Twin Peaks s-a deschis instantaneu ca o ușă prin care părăseam hipnotic realitatea apartamentului nostru și mă strecuram într-o cu totul altă dimensiune. Eram complet nepregătită să încasez experiența asta, și tocmai de-asta m-a marcat într-un fel pe care aveam să-l descifrez abia mulți ani mai târziu. Din Twin Peaks am învățat nu doar ce înseamnă puterea visului, tensiunea ascunsă în obiecte & imagini banale, ci și coșmarul feroce, amenințarea care pândește în adâncurile minții. L-am văzut vreme îndelungată pe Bob în sufrageria noastră și a fost nevoie de multă muncă interioară să-l dau afară din visele mele, dar sunt multe lucruri, mult mai subtile, care n-au mai plecat niciodată.
Ani buni după ce-am plecat din Twin Peaks-ul copilăriei mele, în căminele din Grozăvești și-n bodegile unde se ducea dialogul pe atunci nesfârșit cu toți prietenii de la filosofie, litere, arte & co, Lynch rămânea un fel de cult, după care ne recunoșteam între noi. Printre obiectele cele mai de preț se afla o borsetă cu CD-uri pe care adunasem filme descărcate cu viteze infime de la pirați. „David Lynch - Complet” scria pe câteva dintre ele, și-au circulat intens de la unii la alții, într-un cine-bal colectiv. I-am văzut și revăzut filmele la vârste diferite și mereu am găsit în ele un fel de „acasă” interior. Împreună cu o prietenă bună ne-am ținut de mână privind Lost Highway, mi s-a tăiat respirația într-un cinema cu cortină roșie din Perugia când pelicula cu Inland Empire a luat foc, m-am bucurat teribil de Twin Peaks 3 acasă pe canapea, dar tot am simțit nevoia să las noaptea o lumină aprinsă.
Îmi rămân atât de multe de la Lynch, umorul absurd, catifeaua roșie, pădurea noaptea, licăritul unui bec, muzica, ah, muzica, fumul, fragmentarul, misterul, povestea care nu știi unde te duce, ușa mereu întredeschisă către „dincolo”, libertatea, reportofonul, cafeaua, gogoșile. Și câte altele, de care sunt convinsă că nici nu-mi dau seama.
Am citit cărțile astea două, apărute în colecția Horror a Editurii Baricada în 1992, când aveam 10 ani. În toate mutările mele de până acum, am pierdut multe cărți, dar pe-astea am reușit cumva să le păstrez, cu tot cu scrisul meu începător, în cerneală chinezească, cu care mi-am scris numele pe prima pagină. (Andra Matzal, editor Scena9)
Fotografie principală via Wikimedia Commons. David Lynch, fotografiat de Michael Parzanka la prima sa expoziție foto din Germania. Fotografia a fost făcută în galeria Epson-Kunstbetrieb. 2008.
