De vorbă cu dr. Cătălin Vasilescu despre noua lui carte, în care revizitează un moment important din istoria științei și dominoul prin care numele anumitor cercetători rămân gravate mai apăsat decât altele.
Anul acesta se împlinesc 165 ani de când Charles Darwin își publica Originea speciilor, volum în care își prezenta schița teoriei evoluției speciilor prin selecție naturală. În timp ce la noi avea loc Unirea Principatelor sub Alexandru Ioan Cuza și începeau să se simtă începuturile modernizării, în Anglia, oamenii de știință ai epocii victoriene erau prinși în dezbateri intense despre istoria umanității.
Cartea lui Cătălin Vasilescu, Dragul meu Wallace. Istoria zilei în care sir Charles Darwin și-a pierdut eleganța, recent apărută la Humanitas, se oprește la un moment important pentru istoria științei, aducând la lumină detalii puțin cunoscute de publicul larg. Deși suntem obișnuiți să îl asociem pe Darwin cu teoria evoluționistă, în fapt au existat mulți alți cercetători care si-au adus contribuția la înțelegerea mecanismelor prin care lumea vie arată așa cum arată. Printre ei se numără și Alfred Russel Wallace (1823-1913), naturalist și explorator mai tânăr cu 14 ani decât Charles Darwin și care a propus aceeași teorie a selecției naturale independent de acesta. Despre cât de elegantă (sau nu) a fost legătura dintre cei doi și cum se face că istoria l-a făcut uitat pe unul dintre ei, am stat de vorbă cu autorul cărții. Dragul meu Wallace este mai mult decât o carte de istorie și poate fi citită ca un veritabil roman de aventuri, care începe cu un naufragiu și continuă în pădurile tropicale și saloanele londoneze. Până o găsiți în librării, puteți citi un fragment din ea aici.
Doctorul Cătălin Vasilescu nu este la prima întâlnire cu istoria științei. Profesor de chirurgie la Universitatea de Medicină și Farmacie din București și șef al Disciplinei Chirurgie Generală a Institutului Clinic Fundeni, a publicat o serie de articole despre medici din preajma Primului Război Mondial. Volumul său anterior Bestiar: Șapte povestiri cu chirurgi și scandaloasele lor operații (Humanitas, 2023) prezintă într-o manieră accesibilă publicului larg întâmplări palpitante din istoria medicinei.
Dragul meu Wallace. Istoria zilei în care sir Charles Darwin și-a pierdut eleganța
De ce o carte despre acest episod din istoria știintei? După un volum dedicat istoriei medicinei, acum ați recuperat memoria unui explorator și om de știință mai puțin cunoscut, Alfred Russel Wallace. Ce v-a atras la povestea lui?
Cu aproape doi ani în urmă am scris despre competiția din lumea medicinei. Am găsit acolo episoade dramatice, de luptă pentru succes, în care gelozia științifică a împins la înșelătorie, trădare și chiar la crimă. Un spectacol trist. Așa că m-am gândit că ar fi momentul să găsesc și un exemplu de fair-play, de comportament corect în cursa pentru prioritate. Iar episodul cel mai cunoscut era, desigur, cel Darwin/Wallace. Charles Darwin, care elaborase teoria evoluției speciilor prin selecție naturală de 20 de ani, dar nu se hotărâse încă să o publice, află că un cercetător cu 15 ani mai tânăr, Alfred Russel Wallace, a imaginat independent exact același model. Relatarea standard în cărțile de istoria medicinei este că cei doi gentelmeni au căzut de acord să-și publice împreună lucrările și au rămas în bune relații pentru tot restul vieții. La o privire mai atentă, am văzut însă că lucrurile nu stau chiar așa. În încheierea cărții am scris: „Lui Wallace i s‑a făcut o nedreptate în beneficiul și cu știința lui Darwin. Și poate că, așa cum s‑a mai spus, nu avem de‑a face decât cu un trist moment de slăbiciune al unor oameni altminteri serioși care au tratat incorect un alt om cumsecade.” Și uite așa, în loc de a povesti un exemplu de comportament corect, am dat din nou de un scandal!
În carte arătați că, asemenea arborelui speciilor imaginat de Charles Darwin, însăși teoria evoluției a avut o biografie ramificată. Ce credeți că a pierdut audiența secolului 21 uitând toate dezbaterile de idei care au dus la formularea teoriei și pe oamenii de știință din spatele lor? Avem nevoie de istoria științei?
Întrebarea este dacă, în general, avem nevoie de istorie. Răspunsul este evident; este suficient să ne uităm la pletora de publicații, documentare și chiar filme de artă pe teme istorice. Istoria interesează, istoria place și chiar are mare succes la publicul larg. Și asta, cred, pentru că încă mai avem impresia că, uitându-ne la trecut, vom înțelege prezentul, ba chiar că vom putea într-o măsură cât de mică să spunem ceva despre viitor. Cât despre istoria științei… Cred că nici aici lucrurile nu stau altfel. Și, să o recunoștem, multe capitole au toate caracteristicile unui roman de aventuri; intrigă, dramatism, răsturnări de situație. Tot atâtea motive să le cercetezi, să le înțelegi și să le povestești. Ne interesează istoria, ne preocupă știința care, transferată în tehnologie, ne-a schimbat brutal viața. Cum am putea rămâne indiferenți la farmecul istoriei științei?
Citind volumul am observat că adeseori cercetătorii secolului 19 erau înainte de toate exploratori, oameni de teren. În plus, unui cercetător de astăzi din epoca publish or perish i s-ar părea straniu ritmul în care publicau ei. Credeți că știința contemporană ar avea ceva de învățat din aceste exemple?
Da, pentru naturaliștii victorieni acesta era parcursul firesc. Faci o expediție de explorare de câțiva ani, cunoști lumea, apoi întors acasă, în liniștea biroului, institutului sau a muzeului unde lucrezi, încerci să clasezi, să ordonezi și să interpretezi ceea ce ai văzut. Așa a fost pentru C. Darwin, pentru A.R. Wallace, pentru T. H. Huxley și pentru mulți alții. Trebuie spus că modelul lor era marele savant german Alexander von Humboldt, care pe la 1800 explorase America de Sud.
Cât despre publicat, Wallace a trimis în anii în care a călătorit în Arhipelagul Malaez nu mai puțin de 34 de articole la cele mai prestigioase reviste științifice ale momentului. Și nu doar date de observație directă, ci și construcții teoretice de însemnătate epocală. Darwin era notoriu prin faptul că de multe ori ezita să trimită la tipar manuscrisele. A avut lucrări care au așteptat în sertar 30 de ani! Era un savant extrem de scrupulos și avea o preocupare constantă pentru soliditatea lucrărilor sale. E drept, asta era cât pe ce să-l coste foarte mult!
În carte menționați episodic câteva doamne implicate fie în dezbaterile de idei ale epocii, fie aventuriere de teren, precum Ida Pfeiffer. Se simte că ați fi dorit să povestiți mai mult despre ele, dar rămân la periferia narațiunii. Ne puteți spune câteva cuvinte despre aceste deschizătoare de drumuri?
În carte găsiți, evident, ca personaje principale, pe A.R. Wallace și pe C. Darwin; dar un personaj de primă linie este însăși lumea Angliei la 1850 și, mai ales, ceea ce astăzi numim știința victoriană. Știința începea să se profesionalizeze, să disemineze. În această revoluție nu au lipsit femeile. Ada Lovelace, fiica lui Byron a fost o matematiciană importantă, care a lucrat cu Charles Babbage la crearea unei primei mașini automate de calcul. Iar Ida Pfeiffer, o faimoasă doamnă călătoare și naturalistă care a parcurs 240.000 de kilometri pe mare și 32.000 pe uscat, a explorat Arhipelagul Malaez cam în același timp cu Wallace. Într-adevăr, poate că biografia curajoasei austriece ar merita o cercetare mai aplicată. Poate că o va face cineva.
Cum a fost sa stați în fotoliul lui Charles Darwin?
Evident, aici este vorba despre o metaforă. Da, am încercat să îl înțeleg pe Darwin. Pentru noi, cei ce astăzi, care suntem obișnuiți să ne publicăm contribuțiile științifice cât mai rapid, este greu de explicat de ce o descoperire de o asemenea anvergură ca teoria evoluției speciilor a fost ținută „în sertar” 20 de ani. Pentru că așa au stat lucrurile.
Există întrebări pentru care nu avem un răspuns nici în ziua de astăzi. Darwin formulează principiul selecției naturale în 1838, după care nu publică nimic 20 de ani. Știe că riscă mult, pentru că ideile despre evoluția speciilor „pluteau în aer“ și că poate să apară un altul care să i‑o ia înainte. Ceea ce se și întâmplă în iunie 1858, când tânărul, strălucitul naturalist Alfred Russel Wallace, aflat în expediție în Arhipelagul Malaez, inspirat, elaborează rapid exact aceeași teorie. Îi trimite manuscrisul chiar lui pentru o părere de specialist. Darwin este devastat de similitudinile de idei și chiar de cuvinte!
Cum se face că Wallace i‑a scris chiar lui Darwin, pe care nu îl cunoștea? De ce a așteptat două săptămâni după primirea prin poștă a lucrării complete a lui Wallace? A „preluat” cumva nepermis idei din manuscrisul lui Wallace? De ce „grupul Darwin“ (adică Hooker și Lyell) a acționat fulgerător, prin programarea „peste rând“ a comunicării și prin publicarea rapidă a unui rezumat al scrierilor anterioare ținute până acum în sertar? Care era urgența, după 20 de ani de amânare? Dacă rămânem la imaginea unui Darwin nobil, înțelept, generos și cu un comportament exemplar, atunci vedem un gentleman foarte, foarte grăbit. C.D. a avut primul ideea, e ezitat două decenii să o publice, și asta l‑a frământat fără încetare. Au fost cumva scrupulele morale estompate de teama pierderii priorității?
Care este următorul proiect la care lucrați?
Nimic nu este mai frumos decât, plin de optimism și energie, să începi un nou proiect. Greu este să ajungi să îl duci la bun sfârșit. Pentru mine unul un potențial obstacol îl constituie chiar să vorbesc prematur despre el. Și asta nu pentru că ar fi vreun mare secret, ci pentru că există riscul să mă consum în vorbe, confidențe și explicații. Asta poate să-l îngroape definitiv. Așa că, vom trăi și vom vedea. Sau cel puțin așa sper.
