Povestea speciei umane este una atipică în istoria planetei Pământ. Ne-am început periplul prin hățișul timpului și al spațiului ca orice personaj dintr-un bildungsroman respectabil: timid, cu pași mici, neștiind ce-i cu noi și ce e de făcut. Ne doream siguranță, mâncare și să ne reproducem (la fel ca oricare alt membru al regnului Animalia, cu care împărțeam această planetă albastră). La un moment dat, însă, s-a petrecut inimaginabilul. Începusem să gândim, să ne punem întrebări, să vedem lumea cu alți ochi. Am început să privim dincolo de “vreau mâncare”, am început să ne facem viața mai confortabilă prin inventarea de unelte, ne-am ridicat ochii pe cerul nopții și am descoperit diverse tipare care ne-au ajutat să înțelegem mai bine ce se petrece pe Pământ cu mâncarea noastră. În cuvintele lui Jacob Bronowski, în cartea sa Ascensiunea Omului:
“Omul este o creatură deosebită. El are un set de daruri care îl fac unic printre animale: astfel, spre deosebire de ele, el nu este o siluetă în peisaj – el este un modelator al peisajului.”
Se spune că cunoașterea înseamnă putere şi nicio altă expresie nu reprezintă mai bine setea de cunoaştere pe care specia umană tocmai o dobândise. Datorită acesteia, în doar câteva milioane de ani (o perioadă infimă de timp, la scară cosmică), am dobândit puterea de vorbi instantaneu cu alți indivizi ai aceleiași specii aflați la mii de kilometri de noi, am reușit să îngenunchem boli care odinioară făceau ravagii printre milioane de oameni, am reușit să vedem din ce este compusă o stea aflată la miliarde de kilometri de noi și am reușit să scăpăm de lanțurile gravitației, aterizând pe alte corpuri cerești.
Dar acest salt inimaginabil nu s-a întâmplat așa pur și simplu. Omenirea nu s-a trezit peste noapte cu internet, calculatoare și antibiotice. Acestea (și toate celelalte lucruri de care ne bucurăm în viața de zi cu zi) au apărut în urma muncii extraordinare a unor indivizi care tot ce au făcut este să încerce de-a lungul istoriei să înțeleagă un pic mai mult despre lumea din jur. Stephen Hawking a fost un astfel de om. A plecat dintre noi și nu se va mai întoarce, dar a lăsat în urma sa ceva mult mai important: niște idei, descoperiri și învățături.
Pentru majoritatea oamenilor, a fost o figură marcantă în cultura pop din ultimele decenii; cu scaunul său, vocea robotică și inteligența ieșită din comun, acesta s-a poziționat ferm în mentalul colectiv. Cu un excelent simț al umorului a apărut în episoade din Star Trek, The Simpsons, scheciuri Monty Python și multe alte emisiuni TV. Era cât se poate de diferit de imaginea stereotipă a omului de știință morocănos și țâfnos, închis în lumea lui, departe de oamenii de rând.
În ton cu personalitatea sa, Hawking a scris o grămadă de cărți pentru popularizarea științei și a domeniilor studiate de el, atât pentru adulți, cât și pentru copii, cele mai faimoase fiind: O scurtă istorie a timpului, care s-a vândut în 10 milioane de exemplare pe parcursul a 20 de ani și care tratează subiectul cosmologiei (domeniu ce studiază nașterea, viața și sfârșitul Universului), și Universul Într-o coajă de nucă, un soi de sequel al primei cărți menționate. La fel ca Richard Feynman, Carl Sagan, Michael Faraday și mulți alții, Hawking a înțeles cât de important este ca eu și tu să înțelegem care e faza cu găurile negre, cu timpul, cu ce-a de-a zecea și unsprezecea dimensiune, cu Teoria Generală a Relativității (de fapt, cu ştiinţa în general), chit că e o înțelegere superficială. Educația științifică a fost și este în mod constant una din cele mai importante tipuri de educaţie: fiecare om de știință care a schimbat vreodată ceva a fost la un moment dat un copil sau un om care nu știa nimic despre subiectul studiat de el, dar a învăţat. Un exemplu: dacă nu înţelegi nişte noţiuni de bază în ceea ce priveşte medicamentele, rişti să refuzi tratamentele cu ele când faci o infecţie serioasă şi să mori, pentru că fix medicamentele te-ar putea salva în acel caz. Carl Sagan ne-a explicat cel mai bine cât de importantă este educația științifică:
“Am proiectat civilizaţia noastră bazată pe ştiinţă şi tehnologie şi în acelaşi timp am aranjat lucrurile în aşa fel încât aproape nimeni nu înţelege absolut nimic despre ştiinţă şi tehnologie. Aceasta este o reţetă clară pentru dezastru.”
Un om de ştiinţă, însă, are o putere mult mai mare decât să educe populaţia: prin cercetările şi descoperirile sale, el poate să influenţeze însuşi cursul evoluţiei civilizaţiei umane. Johannes Kepler, Albert Einstein, Robert Brown sau Heinrich Hertz sunt doar patru nume dintr-o lungă listă de oameni de ştiinţă care ne-au adus unde suntem în ziua de azi. Stephen Hawking nu face excepţie de la această regulă: el era în primul rând fizician teoretic, un om de ştiinţă care studia subiecte precum cosmologia, relativitatea generală și gravitația cuantică, mai ales în contextul găurilor negre.
Hawking se îndoia foarte mult de existența extratereștrilor umanoizi în alte galaxii, fiind foarte improbabil ca alte planete ce pot susține viața să oglindească într-atât de mult biosfera de pe Pământ. Dădea vina pe inabilitatea noastră de a ne imagina extratereștri de alte forme. Aparent pur și simplu nu ne putem imagina extratereștrii care să nu fie umanoizi. În schimb, acesta susținea că balanța probabilității înclină puternic în favoarea existenței vieții extraterestre și chiar propunea că Pământul ar fi putut fi deja vizitat de viață extraterestră, dar sub forma unor virusuri.
La sfârșitul anilor ‘60, acesta și-a dat seama că Big Bang-ul (procesul care a dat naștere întregului Univers) a fost mai degrabă precum colapsul unei găuri negre, dar pe dos. Deși acceptat de majoritatea oamenilor de știință în ziua de azi, pe atunci acest model cosmologic era încă dezbătut.
În 1970, Stephen Hawking împreună cu Roger Penrose a publicat un studiu științific care arăta că teoria generală a relativității (formulată de Einstein) sugerează clar că Universul a început ca o singularitate (în fizică, un punct în care o anumită proprietate este infinită - de exemplu, într-o gaură neagră, în singularitatea acesteia, densitatea este infinită). Mai departe, acesta propunea că nu a existat timp și spațiu înainte de Big Bang și că universul nu are nici o limită spațio-temporală.
Cea mai cunoscută descoperire a sa a fost că găurile negre emit radiație, lucru care ne-a permis să studiem în detaliu aceste corpuri fascinante. Până atunci se credea că găurile negre au o densitate atât de mare încât nimic nu mai poate scăpa atracției gravitaționale ale acesteia. Hawking a propus, însă, că există, totuși, un anumit tip de radiație emisă de găurile negre, pe care în ziua de azi o numim “radiație Hawking” și care este cât se poate de acceptată de comunitatea științifică.
„Şi ce? La ce îmi foloseşte mie? Ce a făcut concret pentru omenire?” se întreabă unii. Uite care e şmecheria cu descoperirile astea ştiinţifice: pe cât de monumentale sunt, pe atât sunt de subtile, iar roadele lor nu se văd imediat, ci după decenii sau secole întregi de muncă depusă de oamenii de ştiinţă. Astfel, beneficiile unei anumite descoperiri nu sunt evidente imediat. În momentul în care Heinrich Hertz a dovedit existenţa undelor electromagnetice în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, această descoperire nu a folosit la nimic şi nu exista nici o aplicaţie practică imediată. Cui îi păsa? Şi totuşi, chiar în momentul ăsta (la 200 de ani după) te foloseşti de o tehnologie care se bazează pe acea descoperire: Wi-Fi. La fel putem vorbi şi de Albert Einstein şi teoria generală a relativităţii: nu a existat nici o aplicaţie practică imediat după formularea acesteia, dar GPS-ul pe care îl foloseşti zilnic fix pe ea se bazează. Robert Brown a fost ridiculizat pentru faptul că a stat să-şi piardă timpul holbându-se la nişte particule de polen într-un acvariu cu apă. Dar uite că, fără observaţiile sale, nu ar fi putut fi dovedită existenţa atomilor, nu ar fi fost stabilit domeniul termodinamicii, şi ai fi putut să îţi iei adio de la maşina ta cu al ei motor cu combustie internă (care este o aplicaţie ale principiilor termodinamicii). Ştiinţa abundă în astfel de exemple.
Uneori o descoperire sau o idee nu pare să aibă un folos evident. Problema oamenilor în general e că nu gândesc în perspectivă, ci doar “aici şi acum”, dar “aici şi acum” este el însuşi produsul unor descoperiri făcute în trecut. Mii de oameni care au venit de-a lungul istoriei cu noi explicaţii, interpretări, adăugiri, pavând drumul omenirii către prezent. Isaac Newton spunea: “Dacă eu am văzut mai departe decât alţii, asta este pentru că stăteam pe umerii unor giganţi.” Fiecare inovaţie sau nouă explicaţie, oricât de mică, mare, evidentă sau subtilă ar fi, este o bucată importantă din drumul pe care omenirea continuă să îl parcurgă. Descoperirile şi ideile lui Stephen Hawking (pierderea informaţiei în găurile negre, radiaţiile emanate de găurile negre, unificarea teoriei generale a relativităţii cu fizica cuantică etc.), oricât de ezoterice ar părea pentru mine şi tine, sunt cruciale pentru urmaşii noştri, pentru că tehnologiile acestora se vor baza fix pe ele. Cum s-ar zice, descoperirile şi ideile lui Stephen Hawking nu sunt ale noastre, ci sunt ale urmaşilor noştri şi urmaşilor urmaşilor noştri. Gândeşte-te numai la cât de mult îl apreciem în ziua de azi pe Isaac Newton şi descoperirile şi teoriile sale care sunt absolut fundamentale pentru explicarea Universului în care trăim. Să trimiţi o rachetă în spaţiu în secolul XXI fără să cunoşti cele trei legi ale lui Newton este absolut imposibil. LED-uri şi becuri colorate fără studiul acestuia în ceea ce priveşte spectrul electromagnetic vizibil? Absolut. Nicio. Şansă.
Ce ne-a rămas important de la Stephen Hawking? Mai multe noi piese care să ne ajute să completăm puzzle-ul cosmic şi o înţelegere ceva mai clară a Universului în care trăim, care să ne ghideze lunga drumeţie în care am pornit acum câteva milioane de ani, când am coborât din copaci. Descoperirile şi ideile sale ce ţin de teoria generală a relativităţii, găuri negre, dimensiuni ale timpului probabil nu au o utilitate evidentă pentru noi, în prezent, dar pentru urmaşii noştri se vor dovedi a fi indispensabile.
