Iulia Blaga, critic de cinema, ne-a trimis de la Cannes o discuție cu frații Darnenne, belgienii teribili ai cinematografiei mondiale, despre cel mai nou film al lor, despre fanatism și cum putem scăpa de el.
Cannes, 22 mai 2019, terasa Unifrance, la o sută de metri de Palais des Festivals. Am venit pentru un interviu cu regizorii belgieni Jean-Pierre și Luc Dardenne, care sunt în cursa pentru Palme d’or cu Le jeune Ahmed. (Filmul e coproducție cu Franța, asta explică de ce interviurile au loc la Unifrance.)
Mi-a plăcut filmul, dar mi s-a părut și cel mai trist din întreaga Competiție. E vorba în el despre un belgian musulman în vârstă de 13 ani, pe nume Ahmed (interpetat de Idir Ben Addi), care decide să-și omoare profesoara de arabă (pe nume Inès, interpretată de Myriem Akheddiou) deoarece l-a auzit pe imam spunând că e o apostată pentru că nu vrea să-i învețe pe copii araba doar după Coran. Tentativa eșuează, iar Ahmed e internat într-un centru de reeducare pentru minori, dar nu renunță la planul lui, deși educatorii, mama (în scurtele ei vizite) sau o fată de vârsta lui care-l place (Louise, interpretată de Victoria Bluck) încearcă să-l readucă pe calea cea bună.
Frații Dardenne au luat trofeul la Cannes de două ori, în 1999 pentru Rosetta și în 2005 pentru L’enfant. Tot la Cannes au luat un Grand Prix în 2011 pentru Le gamin au vélo și un Premiu pentru scenariu pentru Le silence de Lorna în 2008.
Cum tocmai a ieșit grupa de jurnaliști de dinainte, Dardenne-ii desfac o sticlă cu apă și, până ne așezăm (suntem șapte), beau din același pahar. „Ne scuzați că bem singuri.” Răspund în același timp cu o jurnalistă (germană, cred): „Nu-i nimic, îl share-uim”. Râdem toți și ne apucăm de treabă. Sar cu prima întrebare:
V-ați dat seama de la bun început, înainte de a scrie scenariul, că filmul va fi și despre imposibilitatea dvs. de a înțelege personajul principal?
Jean-Pierre Dardenne: Nu de la început. La început eram mai optimiști, dar am ales pe cineva tânăr, care iese din copilărie și intră în adolescență, părăsindu-și idealurile și modelele din familie, moment în care îl cunoaște pe imam. Alegând un personaj atât de tânăr am vrut să arătăm că cineva care poate fi luat de mic în stăpânire de fanatismul religios are șanse să scape, deoarece lucrurile nu sunt definitive în el.
Am sperat că spectatorul se va întreba atunci când îl vede pe Ahmed pregătindu-se să ucidă: „E Ahmed sau e imamul sau imaginea vărului mort? ” Dacă un tânăr de 20 de ani comite un asasinat, ești convins de hotărârea lui, dar la vârsta lui Ahmed simțim mai puternic ambiguitatea. E și moarte, și viață în mintea lui. Inițial ne gândiserăm să-l readucem la viață prin intermediul altui personaj.
Prin cine?
Jean-Pierre Dardenne: Mai ales prin Louise, dar și prin mama lui, dar n-am reușit. Nici una dintre ele nu îl poate face să-și schimbe decizia. Ne-am spus că poate soluția ar fi să spargem povestea și să îl trecem prin ceva ce n-a mai cunoscut niciodată, și anume moartea, astfel încât să-l ajutăm să regăsească prin ea viața.
De fapt, cum v-a venit ideea acestui film?
Luc Dardenne: Am reacționat ca cetățeni pentru că în ultimii ani au fost atentate peste tot în lume, mai ales în Europa - în Belgia, în Franța -, masacre comise în mare parte de oameni născuți în țările respective. Oameni de 20 de ani născuți la Bruxelles, la Paris sau la Toulouse. Ne-am spus că noi, ca cineaști, care suntem întrebați adesea de ce facem cinema și care, de altfel, privim lumea din jurul nostru și încercăm să dăm un punct de vedere asupra realității, nu putem să ne purtăm ca și cum n-am fi văzut nimic.
Știam că alți cineaști făcuseră câteva filme înaintea noastră – documentare sau filme de ficțiune, sau chiar că s-au scris cărți. Dar ne-am spus că ceea ce vom face în primul rând va fi să luăm fanatismul religios în serios. Pe lângă ce am putea spune despre condițiile economice și sociale etc., ni s-a părut că ceea ce era specific acestui caz era fanatismul religios care poate găsi un teren favorabil în anumite locuri, la anumite persoane. Nu ne-a interesat cum devine cineva fanatic, ci cum e posibil și dacă e posibil să ieși din acest fanatism care e ca o închisoare. Ne-am decis să pornim în momentul când am înțeles că singura modalitate prin care puteam face asta era să plasăm eroul la începutul adolescenței, când încă se mai poate schimba.
V-ați gândit la film și ca replică la Le gamin au vélo?
Jean-Pierre Dardenne: E posibil să semene, dar nu ne-am gândit la asta. Băiatul din Le gamin au vélo e obsedat să-și găsească bicicleta și, cum tatăl lui a dispărut, e cuprins de o violență interioară, dar pentru noi nu e același lucru. Acel băiat avea doar 11 ani, pe când Ahmed are 13, deși, da, amândoi au o obsesie – unul de a-și găsi bicicleta, celălalt de a-și ucide profesoara.
Putem spune că mijloacele de reeducare nu funcționează bine în Belgia?
Jean-Pierre Dardenne: Noi vorbim doar despre film, nu generalizăm. Dacă ne întoarcem la comparația cu Le gamin au vélo, coafeza de acolo reușește să-l ajute pe copil să-i vină mintea la cap. Aici avem de-a face cu un tânăr fanatic, iar fanaticul nu are conștiința răului. El e întotdeauna convins că face bine. Ucide pentru a apăra puritatea, îi ucide pe cei pe care-i consideră impuri, ca să-i purifice.
Deci ce facem pentru a pătrunde în acest turn închis? Cu băiatul ăsta ne-am dat seama că era mult mai dificil decât ne imaginasem la început și de două ori am vrut să abandonăm, dar ne-am întors și am rescris scenariul pentru că, de fapt, îl iubeam foarte mult, în toată profunzimea durerii lui, pentru că e un copil nefericit. E singur și nefericit și se leagă de moarte, când e la o vârstă când ar trebui să se lege de viață.
Știam că urma să fie complicat dacă luam fanatismul religios în serios, dar am înțeles că, pentru a se salva, Ahmed are nevoie să-și părăsească iluziile și să revină cu picioarele pe pământ. Am avut mai multe variante de final, unele mult mai pesimiste, de fapt acest final ni se pare optimist, pentru că promite că Ahmed se poate schimba și învăța multe lucruri. Ne-am spus că poate e nevoie să treacă prin frică și să înțeleagă că moartea nu e ca o „înțepătură de țânțar”, cum spunea vărul lui. În același timp, toți cei pe care îi cunoaște – Louise, educatorul, au o influență asupra lui, dar nu una suficient de puternică.
Cum v-ați documentat? Ați cunoscut tineri care au avut de-a face cu fanatismul religios?
Luc Dardenne: Fiind vorba despre natura umană, vorbim despre aceleași sentimente și emoții, dar ne-am și documentat stând de vorbă cu profesori de religie, imami, educatori, judecători, psihiatri, psihanaliști, psihologi care au cunoscut tineri radicalizați și care ne-au explicat de ce problema e atât de complexă și de ce e atât de greu să-i readuci pe acești oameni la viață sau, cum să spun, să-i extragi din obsesia lor de puritate. Am făcut acest film și ca să arătăm cât de profund și de întunecat e acest fanatism. Acești oameni nu mai sunt ei înșiși. Le vorbești, ei spun: „Da, da”, dar nu cred ceea ce le spui. Un judecător care s-a ocupat de un tânăr radicalizat ne-a spus: „Câteodată spun da, dar pe urmă nu. Sunt convinși că ei au dreptate”. Pariul nostru a fost să ajungem la un rezultat cât de cât pozitiv.
Credeți că există o soluție pentru fanatismul religios?
Jean-Pierre Dardenne: Nu. Educatorii își fac treaba, dar nu există o soluție. Ceea ce am urmărit a fost să-l facem pe spectator să vadă unde e problema, nu să oferim un răspuns. Pentru că asta e o problemă care scapă, la fel cum la începutul filmului personajele scapă și camera încearcă să le ajungă din urmă. Fanaticul e cineva care te sperie pentru că nu poți discuta cu el, îți scapă. Dar să rămânem optimiști și să sperăm că un educator bun poate ajunge prin eforturi constante la niște rezultate.
Credeți că persoanele din jurul din Ahmed sunt naive? Inès spune că în Coran se vorbește despre pacea dintre religii, dar Ahmed o contrazice și spune că imamul a zis că nu e așa.
Luc Dardenne: Ahmed repetă ce i-a spus imamul și, în acest caz, el e cel naiv. Și mama e într-un fel naivă. În iubirea ei pentru copil, nu înțelege ce i se întâmplă, dar în același timp îl înfruntă. Cred, însă, că cei din centrul de reeducare, dacă nu ar fi așa cum sunt în film, n-ar rezista, n-ar putea munci. Nu cred că e naivitate; sunt oameni care au optimism al inimii fără de care ar claca.
Vă așteptați și la reacții negative din partea musulmanilor?
Jean-Pierre Dardenne: Nu știm, o să vedem. (Râd amândoi.) E posibil, da, să fie musulmani care să spună: „Noi nu suntem așa”. E normal. Am avut avanpremiere, pentru că filmul iese azi în Belgia, Franța și Elveția, dar n-am auzit să fi stârnit reacții adverse. Dar dacă un musulman va spune că l-am atacat, noi vom spune: „Nu, vorbim despre un fanatic religios. Tu nu ești fanatic religios”. Au existat fanatici și în timpul Inchiziției, care au plecat de la textele religioase. Un fanatic evreu l-a asasinat pe Yitzhak Rabin. Trebuie să acceptăm că există un fanatism religios și să luptăm împotriva lui. Majoritatea musulmanilor sunt împotriva fanatismului religios, le e teamă în primul rând lor. Doamna Inès e musulmană și pe ea vrea Ahmed s-o ucidă.
(Ultima întrebare îi aparține jurnalistei germane.)
Nu v-ați gândit să faceți un film și despre fanatismul creștin?
Luc Dardenne: Sunt două lucruri diferite. Nu e vorba despre religie, ci despre două identități. În cazul fanatismului islamic, poți fi convertit - alb, negru, magrebian, arab – nu contează, e vorba doar de fanatism religios. În cazul celălalt e vorba despre supremația albă, masculină, și nu trebuie vorbit despre fanatismul religios, acolo e vorba despre extremă dreaptă.
(S-a terminat, ne ridicăm, ne strângem telefoanele și plecăm în mare viteză. Întotdeauna mă mir cât de repede dispar jurnaliștii după un interviu la Cannes.
Le jeune Ahmed va fi distribuit în România de Independența Film.).
