Shamanelism este un proiect care își propune să contribuie la identitatea culturală a romilor aflați în detenție. Și face asta prin muzică.
În spatele proiectului se află Andrei Dinescu, fondatorul trupelor Steaua de Mare și IMPEX, printre primele proiecte de la noi care au îmbinat manelele cu alte genuri muzicale.
Am mers într-o zi de primăvară călduroasă să văd cum reușește Andrei Dinescu să-i aducă mai aproape pe tineri de libertate, să-i cunosc și să îi ascult. În centru se află în jur de 160 de tineri cu vârste între 14 - 30 de ani. Dintre aceștia, 30 au fost selectați și împărțiți în două grupe care au luat parte la activități periodic.
Fetele intră în linie dreaptă în sala de activități a penitenciarului, după ce le face semn un polițist că totul e în regulă. Se așează fiecare pe câte un scaun, în fața scenei.
Cum sunteți azi?
Forță, răspunde una dintre ele.
În fața lor stă Andrei Dinescu, care studiază muzica de mic și își explorează interesul pentru cultura romă de mai bine de zece ani.
A lucrat mai mult cu băieții din penitenciar în cei doi ani de proiect. Astăzi, însă, într-o zi călduroasă de primăvară și în apropiere de finalul Shamanelism, le-a adus și pe fete în sala plină de instrumente muzicale. Când a venit Dinescu prima dată aici, nu era nimic. Acum sunt cel puțin șase darabane, o orgă, tobe, microfoane, boxe, mixere și un calculator unde pot să pună muzică.
Jos, în dreapta scenei, stă pitită educatoarea lor pentru reintegrare socială, care nu s-a oprit din brodat de când au intrat în încăpere. Își mai ridică ușor capul din când în când ca să le spună fetelor să facă mai puțin zgomot.
Fotograful Mihai Barabancea, și el parte din echipa Shamanelism, le explică fetelor ce vor să facă împreună cu ele. Ultima fază a proiectului vine cu un concert și o expoziție în beciul de la clubul Manasia din București.
„E vorba de niște fotografii care pun accent doar pe ochii oamenilor și de niște reproduceri după niște picturi celebre”.
După ce le împarte prin sală printuri cu tablouri de-ale lui Botticelli, Vermeer și alții, fetele încep să chicotească și să-și dea coate între ele. Se uită la Nașterea lui Venus, celebrul nud feminin care se înalță dintr-o scoică, și încep să râdă.
„A fost suficient. Cred că s-au văzut pozele”, le spune educatoarea lor. Tinerele execută și trimit imaginile în față. Unele dintre ele ar vrea să facă portretele, însă sunt minore și nu pot să fie prinse în poze. Dintre cele care au peste 18 ani, niciuna nu își dorește.
„Dacă nu vreți să apăreți voi, puteți să faceți voi fotografiile. Uite, îl fotografiați pe Andrei și îl puneți să stea ca într-unul dintre aceste tablouri”, le spune Mihai Barabancea.
Ideea asta le place mult mai mult. Livia este prima care ridică mâna când întreabă Barabancea cine ar vrea să fie fotograf. Merge în față, ia aparatul și începe să-l fotografieze pe Dinescu, iar mai apoi pe colegele ei.
„Să nu exagerați”, se aude din colțul sălii. Este din nou educatoarea, care continuă să brodeze.
În scurt timp, nimeni nu mai stă jos. Fiecare colț din sală a fost acaparat de câte o mini-ședință foto.
„Par prea grasă dacă stau jos? Spune-mi cum să stau”, îi zice una dintre colege Liviei, în timp ce o fotografiază în fața unui perete pe care scrie mare cu albastru „Centrul de Detenție Craiova”.
Un proiect care să lase ceva în urmă
Proiectul Shamanelism a fost de mult timp pe lista lui Andrei Dinescu. Prima dată când a ajuns la un penitenciar cu trupa a fost prin intermediul regizoarei Ivanei Mladenović, care, în urmă cu peste zece ani, lucra la documentarul Turn Off the Lights, care urmărește parcursul unor trei deținuți de etnie romă după ce își execută pedeapsa.
Pentru că erau prieteni și se cunoșteau, într-o seară Ivana i-a chemat pe Andrei Dinescu și trupa sa să le ofere băieților o seară de muzică.
„Am vorbit cu colegii mei, am încărcat mașina cu toate instrumentele din sala noastră de repetiții și ne-am dus la pușcăria din Craiova. Am instalat instrumentele și am cântat. Ei au început să cânte cu noi și s-a terminat totul cu o mare, mare sesiune de improvizație, cu manele, cu de toate”, continuă Dinescu.
În paralel a cunoscut-o pe Dana Cenușă, care la acea vreme era purtătoare de cuvânt la Administrația Națională de Penitenciare (ANP). „Este singura sfântă cu acte-n regulă pe care o cunosc”.
Ea organiza un festival de teatru pentru deținuți care se juca an de an la Odeon sau la Nottara și așa s-au întâlnit și ei doi.
„I-a luat la rând pe muzicienii din România și mi-a zis că unii voiau mulți bani sau se speriau când auzeau de pușcărie. Și a ajuns la mine prin fostul toboșar de la formația Timpuri Noi, care între timp cânta cu mine în formația Zebre”, povestește Dinescu. „Deja eram cu antena întinsă către lăutari, către cultura romă. Și am plecat practic într-un turneu cu ea, să căutăm muzicieni prin penitenciare, ca să ne adunăm laolaltă, să creăm o formație de deținuți la penitenciarele din toată țara”.
Au făcut asta o vreme până când Dana Cenușă s-a îmbolnăvit și, la scurt timp, a murit, în 2015. O perioadă, Dinescu nu a mai intrat în niciun proiect de genul ăsta, însă și-a jurat că la un moment dat se va întoarce și va da înapoi deținuților din ceea ce a învățat. Mai ales că acumulase deja experiență, din proiectele anterioare.
„Una din chestii a fost că atunci am cărat eu instrumente în cârcă de acasă. Tobele mele, clapele mele și, după vreo cinci luni de proiect, a trebuit să le iau înapoi, că aveam și eu nevoie”, continuă artistul. „Aveam două seturi de tobe, nu aveam dubluri la instrumente și am suferit ca un câine, că le-am luat instrumentele. A fost groaznic. Atunci mi-am jurat că dacă revin la treabă la penitenciar, mă ocup să fac rost de niște sprijin, să le iau echipamente, să le rămână acolo”.
Așa că, prin intermediul granturilor norvegiene și Ministerul Culturii, a reușit să pună bazele proiectului Shamanelism, care îi permite fix asta: să le ofere deținuților de etnie romă o șansă să se conecteze cu identitatea lor culturală prin muzică. Chiar dacă a trebuit să pună o dată finală proiectului, Dinescu și-a dorit să creeze ceva care să meargă mai departe de un termen stabilit.
„Am scris proiectul și am făcut rost să le cumpăr boxe, mixer, microfoane, care să rămână acolo. Acum au ce le trebuie ca să facă muzică când vor. E foarte amuzant că legea mă obligă ca alea să rămână ale fundației prin care am făcut proiectul, chiar dacă eu le-am luat pentru ei. Mi se pare ciudat, că, teoretic, după ce se termină proiectul ăsta în aprilie, eu pot să iau boxele să merg la nunți cu ele”.
Artistul crede că foarte multe proiecte sociale ajung să se întâmple în cheia asta, iar cine suferă de pe urma lor sunt oamenii care ajung să nu mai aibă încredere în ele. „Ne hotărâm să ajutăm copiii din satul nu-știu-care, spunem că facem un film cu ei. Venim timp de două luni cu camere video, cu computere, lucrăm și după două luni am dispărut. Plecăm și cu echipamentul și iar bate vântul”.
Nu vrea ca Shamanelism să „moară așa”, fără să lase nimic în urmă.
„Dacă exiști în vise, rămân în vise”
În timp ce unele fete își făceau poze, în spatele sălii Andrei Dinescu și Jerry, colegul lui de trupă, le-au adunat pe altele ca să cânte la darabane. După ce exersează puțin, le întreabă dacă știe cineva piesa lui Adrian Minune „Dacă exiști în vise”. Prima care a ridicat mâna se duce în față, ia microfonul în mână și așteaptă ca artistul să-i dea tonul. N-a început bine din prima, așa că o iau de la capăt. Tânăra pușcă din degete ca să găsească ritmul. „E bine așa”, îi spune Dinescu, și îi dă drumul la cântat.
Alte șase fete stau aliniate pe niște scaune în față și se leagănă dintr-o parte într-alta în timp ce colega lor cântă.
Dacă exişti în vise,
Rămân în vise
Şi nu mă mai trezi
Căci fără tine n-aş putea trăi
Şi într-o secundă iubire aş muri.
Ionela și Roxana stau una lângă alta, într-un colț, și ascultă fără să spună nimic. S-au cunoscut aici, sunt colege de cameră și spun că sunt cele mai bune prietene. Vorbesc aproape orice: despre cărțile pe care le citesc, ce anume scriu în jurnalul pe care-l țin în cameră și despre dorul de familiile lor, pentru că nu vor să le zică lor la telefon lucrurile astea, ca să nu-i întristeze.
Ambele au 20 de ani. Roxana a terminat școala, așa că atunci când Ionela merge la cursuri, citește în camera ei. Îi plac mult cărțile de psihologie și poveștile de dragoste. Chiar ieri a terminat al doilea volum din Călărețul de aramă. Ionelei îi place să scrie și cel mai des îl menționează pe fiul ei de doi ani. Momentan, el este într-un centru de plasament, pentru că familia nu a avut cum să-l țină în casa lor.
Le-ar plăcea să vorbească mult mai mult cu familia lor, însă o oră la telefon costă 30 de lei. „Asta înseamnă 150 lei pe săptămână dacă ai vrea să vorbești de luni până vineri, deci 600 lei pe lună. Este mult, nu toată lumea își permite”, spune Roxana după ce face un calcul rapid.
Ionela primește bani de la părinții ei și vin lunar să o vadă, însă este conștientă că lucrul ăsta nu-i valabil pentru toate fetele din penitenciar.
„Băieții ies mult pe afară, noi lucrăm tot pe secție”, îmi explică Roxana în continuare. Așa că profită de fiecare secundă în care stau în sala de activități și pot să asculte muzică sau să danseze.
„Avem un club înăuntru unde mai ieșim doar când avem activități. La activități luăm credite sau ne dau recompense, cum ar fi mai multe vizite”, cam astea sunt lucrurile pe care le fac de obicei. Pentru că am vizitat centrul la scurt timp înainte de Paște și puțin după 8 martie, la intrare în sala de activități erau expuse felicitări făcute de tinerii din penitenciar în cadrul unor ateliere.
În sală s-a trecut la „Toate Diamantele”, iar lumea aplaudă și cântă în același timp. Educatoarea fetelor a ajuns de lângă scenă undeva în mijlocul lor, pe scaunele din față, și le ascultă în timp ce ele îi fac dedicații.
Vor să pună muzică pe calculator și insistă să îl audă pe AlbertNbn, un trapper cunoscut din București.
„Omul ăsta e viața mea. Pune «Indian»”, zice una dintre ele. „Pot să mor acum”, spune după ce începe piesa.
Din boxe se aude cum AlbertNbn le spune polițiștilor că „nu vrea belele” și că tot ceea ce fac forțele de ordine este „să caute probleme”.
După ce se termină melodia, educatoarea lor le face semn că trebuie să plece.
„Hai, acasă la noi toate gâscuțele”, le spune, iar ele se aliniază către ieșire.
Un sentiment care se apropie de libertate
După ce ies fetele din încăpere, Dinescu are câteva minute de respiro până intră băieții. Sunt aici pentru două zile, în care îi vor lua pe rând la activități. Acum i-au scos afară, pentru activitate, pe șase dintre ei. Sunt cei cu care a avut concerte și în afara penitenciarului.
O parte din proiect a constat în patru concerte la care tinerii au luat parte în calitate de artiști.
Armando este solistul. Are 22 ani și de un an este în centrul de detenție. Este singurul care are în familie muzicieni, însă nici el nu avea experiență până să ajungă în penitenciar. Când a cântat la Institutul Goethe din București, a stat o parte din concert pe jumătate cu spatele către public, pentru că avea emoții. La un moment dat, Jerry i-a făcut semn să se întoarcă. De la a doua piesă deja a scăpat de trac.
Era plin de lume, cum nu se așteptau organizatorii, având în vedere că era un concert care avea loc marțea, în timpul zilei. În câteva minute nu mai aveai loc să intri în sală. Lumea îi aplauda și le făcea poze. La sfârșit, Armando și-a scuturat mâinile ca să scape de tremurat și mi-a spus că s-a bucurat că a putut să cânte în fața atâtor oameni.
„Noi am făcut casting acum doi ani, când am început tura asta, și am văzut în jur de 100 de copii, din care am ajuns să lucrăm cu vreo 60 acum. Evident, castingul consta într-o întrebare și niște teste, așa, în mare, de ritm, aptitudini”, povestește Dinescu. „Nu prea am refuzat noi pe nimeni. Dacă își dorea sa învețe, venea la cursurile astea”.
Tot dintr-un casting de genul ăsta a dat de voci cu care a lucrat după. Așa l-a găsit și pe Renato, care avea la vremea aia în jur de 18 ani. După aceea, tânărul a colaborat cu mai multe label-uri de la noi, inclusiv Future Nuggets cu care a scos primul său EP, în 2016.
Băieții intră pe rând în încăpere și dau mâna cu Dinescu, Jerry și Barabancea. Astăzi nu vor cânta, dar vor reproduce picturi celebre, pentru expoziția de la sfârșitul proiectului.
Nicolas are 22 de ani și doi ani de când e în penitenciar. Spune că de ceva timp a început să fie mai bine și s-a acomodat cu toată situația. Are un program: merge la muncă, la sală, la liceu. „Dacă nu mi-a plăcut școala, merg acum.” Nu prea asculta manele înainte să ajungă în penitenciar. Mai mult îi plăcea rapul rusesc, orice sound techno sau piesele de la B.U.G. Mafia.
Ar urma să iasă peste doi ani și jumătate, însă speră să îi scadă din pedeapsă înainte. De aceea ar vrea să se mute la penitenciarul Tichilești – din auzite, știe că acolo comisia de eliberare condiționată e mai blândă decât cea de la Craiova. Speră să poată să își refacă viața și să devină mecanic auto.
Acum privește tot ce i se întâmplă ca pe o „lecție de viață” și spune că a învățat să aprecieze mai mult timpul cu familia, față de cum o făcea când era afară din penitenciar. Shamanelism a fost lucrul care l-a apropiat cel mai tare de libertate în ultimii doi ani.
„E un sentiment, cu toate că știu că nu sunt liber, care se apropie de asta. Cel mai frumos sentiment este să ieși de aici”, continuă Nicolas. Ultima lui ieșire a fost în urmă cu două săptămâni, când au cântat la Institutul Goethe.
„Tre’ să răsară soarele și pe strada mea”, spune înainte să iasă în curte ca să facă poze împreună cu colegii săi. „Mai ieșim și noi din bârlogul ăsta”.
Lângă sala de activități este o biserică, unde tinerii sunt scoșii în serii, câte o oră. De Paște, de exemplu, unul dintre băieți merge să ia lumină pentru ceilalți care sunt în penitenciar.
Vis-a-vis de locul unde se aud în general tarabane/darabane este un teren de sport. Sunt vreo patru băieți care joacă fotbal, iar când îl văd pe Dinescu încep să strige.
Andrei, pe noi când ne scoți?
Pe voi vă scot mâine.
După ce termină de tras mai multe cadre, toată lumea se îndreaptă către ieșire. „Ar trebui scoși și cei de la secția închisă la activitate. Am auzit că s-au supărat”, îi spune Cristian Dumitrescu, educatorul secției de băieți, lui Andrei Dinescu în timp ce trec de securitate.
Într-un final, Andrei Dinescu spune că ceea ce-a vrut să transmită prin Shamanelism este că „oamenii din penitenciare sunt și ei oameni”, chiar dacă sunt, de cele mai multe ori, dezumanizați.
„Sunt niște oameni ca mine sau ca tine și, la fel ca oricine altcineva, au greșit. Bine, dacă te uiți mai atent la viețile lor îți vei da seama că vin din medii mai sărace, că au avut parte de violență și că (n.r.: greșeala) nu a apărut de nicăieri.Dar lucrând cu ei, afli că sunt oameni care fiindcă au greșit nu înseamnă că sunt greșiți ei cu totul. Au și lucruri bune de oferit societății”.
Știe că primul reflex când auzi de persoane care vin din penitenciare este să-ți pui mână la buzunar. Tocmai de aceea a vrut să organizeze aceste concerte, unde lumea poate să vină și să primească ceva.
„Muzica, în cazul ăsta e foarte eficientă, pentru că tu vii la un concert cu niște deținuți și te aștepți să-ți fure mobilul sau mai rău, să te bată sau să te omoare. Și ajungi să pleci după o oră. Nu doar că pleci, dar ai primit ceva de la niște oameni de la care ultimul lucru la care te gândeai e că vei primi ceva. Te-ai gândit doar că îți vor lua ceva.”
Shamanelism este un proiect care a început în 24 mai 2022 și s-a finalizat în aprilie 2024. Un alt segment al proiectului a constat în realizarea unei arhive digitale, care conține albume de muzică romă produsă în România în perioada 1980-2000.
AKAI, care înseamnă „aur” în limba romani, va servi drept o bibliotecă digitală pentru public. Andrei Dinescu spune că au pus acolo o groază de casete: de la live-uri de la nunți în anii ‘90 și până la muzică scoasă de studiouri private, în aceeași perioadă.
