Daniel Sandu a vrut să se facă preot și a ajuns regizor. După cinci ani de seminar teologic la Roman, a hotărât că nu e pregătit pentru preoție și a dat la Facultatea de Regie din cadrul Universității Media. A făcut câteva scurtmetraje cu care a mers prin festivaluri (Numărătoarea manuală, Vocea a doua, Cai putere) și a lucrat în televiziune (La Bloc, Nimeni nu-i perfect). În 2004, a scris prima variantă a scenariului pentru Un pas în urma serafimilor, un film inspirat din experiența regizorului în seminarul din Roman, cu un diriginte (părintele Ivan, interpetat de Vlad Ivanov) care ajunge să-și abuzeze elevii în căutarea lui obsesivă de adevăr, și o gașcă de puști (jucați excelent de câțiva actori foarte tineri) care chestionează, țin piept autorității și, în timpul ăsta, trec printr-un ritual al maturizării.
Un pas în urma serafimilor are premiera vineri, 22 septembrie, și poate fi văzut în 35 de orașe din țară. M-am întâlnit cu Daniel Sandu într-o sâmbătă, la o cafea, și-am vorbit despre film, Biserică, ipocrizie și autoritate. Am început cu Părintele Calistrat, o figură bisericească cu aproape 300 000 de enoriași pe Facebook: părintele a postat pe 9 septembrie, cu două săptămâni înaintea premierei filmului, un text lung în care glosează pe marginea filmului fără să-l fi văzut și se întreabă „oare va putea satana să învingă lumea duhovnicească și să dărâme Biserica prin oameni slabi și pelicule cinematografice malițioase?”.
Daniel Sandu: De postare mi-a zis un prieten de-al meu, care e foarte credincios, și nu știa după cine să se ia. I-am zis că, în primul rând, eu nu ascult părerile oamenilor care n-au văzut filmul. Părintele Calistrat a scris că a fost indus în eroare de frumusețea filmului, că se aștepta la ceva gen Ostrov, constructiv din punct de vedere ortodox, ziditor de credință. Mi se pare că ei, dacă erau convinși că e un film ziditor, nu i-ar fi dat atenție.
Scena9: Primul draft l-ai scris în 2004. Se fac 13 ani de când duci filmul ăsta în spate. Cum ești acum, că în sfârșit filmule există și poate fi văzut la cinema?
Mă simt bine (râde). Am scris un draft în 2004, dar relația mea cu producătorul a început în de-abia în 2007. Am crezut c-o să dureze doi-trei ani. De fiecare dată, se mai amâna cu câte un an. Am avut de multe ori îndoieli c-o să mai fac ceva vreodată. Nu din rea-voința cuiva, ci pentru că nu puteam găsi finanțare pentru un film de debut care era mai mult decât film de debut.
În același timp, eu nu voiam să-l fac minimalist. Am decis împreună cu directorul meu de imagine că o să tratăm fiecare film pe care îl facem ca și cum ar fi ultimul. Drept urmare, deciziile pe care le luăm trebuie să fie pentru acel film, să nu amânăm, să zicem Lasă că o să facem chestii mai mișto la următorul film... Nu, o să facem acum, și dacă e să nu mai facem niciodată nici un film, asta e, dar măcar să știm că, pentru filmul ăsta, ne-am dat silința. Și am zis Hai să vedem ce ne place nouă la filme și să încercăm să facem și-n filmul nostru. Nu am vrut să fac un film pe care eu nu mi-aș dori să-l văd ca simplu spectator în sala de cinema. Mi-am construit o echipă de oameni nu doar talentați, ci și ambițioși, am căzut de acord că astea sunt valorile noastre vizavi de film, asta ne dorim noi când mergem la cinema și cumpărăm un bilet, să vedem chestii de genul ăsta. Să fie un spectacol, să fie ceva mai mult decât long shots, o replică…
Ți s-a părut că estetica minimalistă nu s-ar fi potrivit cu povestea?
Cred că nu s-ar fi potrivit cu povestea, n-am nimic cu minimalismul, mi se pare că minimalismul funcționează pentru anumite povești. Dacă un regizor secund minimalist ar lua povestea mea, ar modifica-o și-ar face-o minimalistă.
Dacă nu ești un regizor minimalist, ce fel de regizor ești?
Anti-minimalist?
Maximalist?
Maximalist, exact! (râde) Atunci când eu am pitch-uit această poveste, am pitchuit-o cu toate nebuniile, era un fel de Good Fellas.
Asta în 2007, nu?
Da, în 2007. Și tocmai chestia asta i-a cucerit pe oamenii care s-au implicat, și pe producători, și pe ceilalți, o anumită spectaculozitate. Or dacă șapte ani mai târziu aș fi redus și-aș fi zis De fapt, știți, o să facem un film minimalist pentru că așa încăpem în buget...
Mi-am dorit ca imaginea să fie vizual cât mai spectaculoasă. Una dintre ideile foarte mișto ale lui George [Dăscălescu, directorul de imagine, n.m.] a fost să creăm o textură a imaginii cu fum artificial. Se dădea fum, după care se dispersa și rămânea un fel de pulbere. Ei, dar asta trebuia s-o faci înainte de fiecare dublă. Îți lua cam trei minute la fiecare zece duble, deci vreo 30 de minute. La un cadru. Și tot așa, niște timpi care se scurgeau... Filmam în școala respectivă în timpul orelor. Și suna soneria de pauză... Stop, veneau copiii, gălăgie pe-acolo, făceam pauză zece minute. Timpul scurt a fost o problemă.
Deci n-ați avut toată școala pentru voi?
Ne-am dorit inițial să filmăm înainte să înceapă școala, nu am reușit. E bine că am reușit și-așa. Oamenii ăia, și directorul școlii, și consiliul, au fost foarte primitori, ne-au dat o aripă...
Citiseră scenariul?
Da, da. Cine a cerut scenariul, l-a primit. Inițial, eu am dorit să filmez acest film în locația reală a seminarului din Roman. Reușisem chiar să ajungem la episcop. Un fost coleg de-al meu, care acum e preot, a mijlocit întâlnirea, ne-a primit cu brațele deschise, m-a binecuvântat, probabil credea că fac un film ziditor de credință creștinească. Dup-aia, totuși, ne-a cerut scenariul. Și aici noi am avut o intersecție: aveam scenariul complet și aveam o versiune de scenariu light, curățată puțin, de 70 și ceva de pagini, deci cam la jumătate. În ultimul moment, când a trebuit să le trimitem, un apropiat m-a sfătuit să nu fim noi ăia nesinceri. Și le-am trimis scenariul adevărat. Din momentul ăla, nu mi-a mai răspuns nimeni la telefon. Ce mi s-a părut amuzant e că alaltăieri m-a sunat acest coleg, care mi-a zis că l-a sunat episcopul și prima lui întrebare a fost Cum de-a filmat ăla dacă eu nu i-am dat voie? Preasfințite, a filmat, da nu la noi, în altă parte...
Pare că s-a dat o mică stare de altertă printre fețele bisericești...
E adevărat că filmul are un grad de controversă pentru că este bazat pe fapte reale. Dar, în același timp, eu nu mi-am propus să fac un film cu care să atac biserica. Mi-am dorit să fac un film despre tineri, despre cum se maturizează ei în mediul ăla. Dacă se întâmplă să fie și situații reale care afectează vreo instituție, fie ea Biserica, Armata, Guvernul, nu e problema mea. Așa cum nici ei nu au probleme când ne afectează pe noi, nu văd de ce sunt ei acum afectați...
Mi se pare că timing-ul e extrem de potrivit, urmează referendumul de redefinire a familiei.
Din acest motiv, unii au spus că l-am filmat astă-vară, repede acuma, ca să atacăm referendumul. Ceva fantastic. Noi am început dezvoltarea în 2008, filmările în 2015... Evident că nu știam nici când o să-l lansăm, nici ce fel de context o să fie atunci. Decizia de a-l lansa în toamna asta a fost luată prin aprilie, pentru că trebuia să rezervăm slot-ul în cinemauri. Ne-am gândit care dată ar fi cea mai potrivită, și să coincidă, dacă se poate, cu începerea școlii. Așa ne-am decis pentru 22 septembrie. După ce s-a dat și comunicatul de presă, au apărut scandalurile. Și ei spun că am premeditat noi... E dreptul lor să comenteze. Și noi, făcând filmul ăsta, invocăm dreptul la liberă exprimare. Prin urmare, ar fi bine să nu îngrădim dreptul altora la liberă exprimare, chiar dacă e împotriva noastră.
Filmul poate fi văzut în mai multe chei: o istorie de abuz într-o instituție BOR care ar trebui să pregătească viitorii preoți, dar și o istorie de băiețeală și maturizare la începutul anilor ‘90. Le-ai avut pe ambele în minte de la început?
Da. Dacă maturizarea tinerilor se întâmpla într-un liceu laic, în primul rând cred că atmosfera ar fi fost mult mai relaxată. În cazul unui seminar teologic, există un cod moral, un cod de reguli interne, există un conservatorism, foarte greu răsuflă probleme din interior sau mici scandaluri. Și tocmai în chestia asta conta exotismul pe care voiam eu să-l ofer. Noi ne-am axat pe faptele reale. Abuzurile pe care le percepeam noi erau de natură psihologică sau financiară sau abuzuri de putere.
Și fizice...
Și fizice, da. Scena respectivă [o scenă în care un profesor dă cu capul de bancă un elev, n.m.] e cea cu gradul cel mai înalt de autenticitate. Am vrut să am o scenă care să fie aproape sută la sută conformă cu realul. Au mai fost și alte scene, dar nu încăpeau toate. O mare parte din muncă a fost să vedem cum băgăm o poveste de cinci ani într-un film de două ore și jumătate. A trebuit să lăsăm afară mult material prețios, cu durere în inimă. Să-l aerisim, în așa fel încât să încăpem în două ore jumate, să aibă o linie, o logică. Asta probabil și pentru că eu eram subiectiv, fiind direct implicat în poveste.
Cine a avut privirea obiectivă aici?
Monteurul filmului, Mircea Olteanu, un tip foarte smart. A primit materialul brut, am discutat foarte mult pentru aproape fiecare tăietură și fiecare scenă care merită să rămână sau care merită tăiată, chiar dacă ea era foarte mișto. S-a negociat mult pe chestia asta. Dar el într-adevăr era privirea obiectivă a lucrurilor. Și a reușit să mă scoată din hățișul de material.
Spuneai că ai încercat să refaci unele situații cât mai fidel, respectând inclusiv locul personajelor într-o încăpere. Cum a funcționat reconstituirea asta a memoriei? Te-ai bazat exclusiv pe-a ta, ai apelat la foștii colegi?
La unele chestii, m-a consultat cu câțiva colegi, inclusiv la unele elemente bisericești, anumite proceduri pe care ei le stăpânesc mult mai bine. Eu, de două decenii, n-am mai ținut legătura cu domeniul ăsta. Îi sunam și mă consultam cu ei: vezi că se spune rugăciunea tare, vezi că pe altar pe poarta de miazănoapte e cutare, pe cealaltă cutare, și mă duceam la departamente diferite, la arhitectură, la costume, și stabileam cum trebuie făcut...
Colegii mei au înțeles ce fac. Pe de altă parte, știau de mult. La un moment dat, își și pierduseră speranța, credeau că e doar un vis al meu. Când mai sunam câte o dată pe an, își ziceau Băi, dar ăsta mai insistă mult? Adică nu m-am oprit? Unii dintre ei își doresc să vină chiar la premieră.
Cine a filmat cadrul de final, cu tine și colegii tăi de-atunci, țopăind printre scrisori?
O parte din el e filmat de mine, în altă parte apar eu, am dat camera altcuiva.
A cui era camera? Cum a ajuns în seminar?
Taică-meu are un studio foto în Piatra Neamț, face poze la nunți, botezuri... În perioada aia, își cumpărase camere de filmat pe VHS. Și se mai întâmpla din când în când să-mi împrumute și mie pentru o săptămână-două o cameră, îi spuneam că mai filmez colegii, profesorii... A, și mai era ceva. Eu eram în corul seminarului. Eram unul dintre cei mai buni coriști. Și când plecam pe la concerte prin țară, luam și o cameră de filmat și filmam concertul. Și seara ne mai prosteam și noi, ba mai mult, am descoperit la un moment dat că, dacă schimbi mufele, poți să și redai filme. Introduci un film pe casetă VHS și conectezi la un televizor și vezi un film. Când s-a întâmplat incidentul cu scrisorile și ne-am trezit cu volumul ăla uriaș, în mintea mea a fost că, dacă o să povestesc vreodată cuiva, n-o să mă creadă nimeni. Așa că am filmat.
Abia când am început filmările, mi-am amintit de VHS-uri. A fost complicat să extragem în digital de pe VHS, apăreau niște baleiaje pe-acolo. Am zis că e important pentru că n-aș fi vrut să scriu „Acest film e bazat pe fapte reale”, aș fi vrut să arăt imaginile astea, care confirmă că e bazat pe fapte reale.
Ai vrut să te faci preot și ai ajuns regizor. Meseriile astea două au ceva, cât de mic, în comun?
Mi se pare că da. Amândouă au la bază ideea de a spune povești interesante cu convingere. Dacă o luăm pe drumul cel drept, Iisus Hristos era cel mai bun povestitor. Spunea niște pilde frumoase, iar mulțimile se adunau și îl ascultau. Când am terminat seminarul și mi-am schimbat drumul, eram povestitor. Povesteam…
Ai terminat seminarul până la urmă?
L-am absolvit, am luat și atestatul, și bacalaureatul.
Confruntarea cu dirigintele nu te-a făcut să renunți la preoție?
Nu. Nici în film nu arăt că Gabriel ar fi făcut asta, pentru că nu era relevant. Relevant era că-și atinsese scopul, dar prețul fusese coruperea lui interioară. Plantându-l pe el în mulțimea aia de elevi, te întrebi câți dintre ei sunt deja corupți moral. Dup-aia ei vor îmbrăca reverenda preoțească.
Spuneai că erai un bun povestitor.
Mă rog, țin minte că de fiecare dată când mă întâlneam cu prietenii, mă rugau să le spun diverse povești, deci e posibil să am cât de cât o abilitate pentru asta. Probabil că am moștenit-o și de la seminar. Acolo te-nvață să ții slujbe și să spui predici într-un mod care să nu fie plictisitor.
Un fel de performance spiritual.
Da, exact. Acuma mă uit pe Facebook și în media, sunt niște preoți foarte charismatici, mulți tineri îi admiră foarte mult, fac selfie-uri cu ei, este cumva noua tehnică a Bisericii de a se apropia puțin de generația tânără. Vorbesc foarte frumos... Mie personal nu-mi place când oamenii au toate răspunsurile. Orice îi întrebi, ei știu tot. Ei au monopol pe Dumnezeu, ei știu exact cum gândește Dumnezeu și ce va face în caz că tu vei face nu-știu-ce. Aici am eu un dubiu cu ei... Dar, separat de asta, oamenii sunt foarte charismatici. Și eu mă uit și-i ascult cu plăcere. Îmi plac argumentele lor, unele sunt logice, pe altele nu le înghit, nu funcționează la mine. Respect misiunea preoțească, mi se pare o responsabilitate uriașă. Ca s-o faci așa cum ar trebui, îți trebuie un anumit tip de decizie, un anumit stil de viață. Iar mie mi se părea că nu eram pregătit, nu îmi doream, cel puțin la vârsta aia de adolescent, un alt stil de viață.
Unii spun că am intrat golan la seminar. Eram un puști de 14 ani, arătam ca unul de 12, eram total uncool, eram cuminte... m-am modificat acolo. Poate și din cauza mea. N-am fost un seminarist model. Dar, cel puțin în primii doi-trei ani, eram ăla care stătea în banca lui și nu crea probleme. Am început să le creez provocându-i. În primul rând, îi enervam pentru că le puneam tot felul de întrebări. La unele primeam răspunsuri logice și credibile, la altele nu... Și la un moment dat cred că s-au plictisit, pentru că pur și simplu nu-mi mai răspundeau sau mă puneau imediat la punct.
Îi întrebam, de exemplu, de ce se consideră că animalele nu au suflet. Ultima întrebare care le-a pus capac, deși inițial ne încurajau să punem întrebări și să nu ne ridicăm în picioare, a venit după vreo câteva zile de pus întrebări și suna cam așa: de ce se consideră că ortodoxismul e religia cea mai adevărată? De ce nu catolicismul sau iudaismul? Și răspunsul lor a fost Dar tu de ce vorbești fără să te ridici în picioare? M-am ridicat și următorul răspuns a fost Stai jos! Și acolo s-a încheiat comunicarea noastră...
Mi se pare semnificativ pentru tipul de comunicare oficială preferat de Biserica Ortodoxă atunci când i se pun întrebări incomode.
Acum mai e ceva. Sunt preoți pe care-i vedem în mediul online și care, dacă ar fi fost profesori atunci, ar fi avut mai multă răbdare sau ar fi oferit mai multe răspunsuri. Una dintre problemele seminarului a fost că încropiseră o cancelarie din profesori care știau materiile, dar nu știau să predea. Erau preoți. Unul știa latină și l-au pus profesor de latină. Dar faptul că știi latină nu înseamnă că știi să și predai, că știi să controlezi mintea a treizeci de tineri, care-s și inteligenți, pentru că i-ai selectat din 900 de candidați, și avizi de cunoaștere, și-ți vor monitoriza orice vorbă, orice gest. Ei erau foarte abrupți și-și pierdeau răbdarea foarte repede cu noi și noi în primă fază deveneam mai pasivi, după care, cum îi prindeam că fac o chestie ipocrită, pac!
Pare mai degrabă un fel de joc de putere între două tabere.
Exact. Noi eram niște puști care ne-am trezit piese pe o tablă de șah, niște piese care erau jucate și uneori sacrificate. Când am văzut că sunt profesori care ne lovesc, în condițiile în care ei exmatriculaseră un elev pentru că-i dăduse altuia o palmă, mi s-a părut că e un gest ipocrit.
Ei, și tu ai un grup de tineri pe care îi pregătești pentru a fi slujitori, tu mai faci niște gafe și apoi te miri că tinerii devin nu-știu-cum și speculează gafele tale. Ei te imită pe tine, până la urmă. Dacă tu, părinte, faci asta, de ce să nu fac și eu? E un sistem ierarhic și fiecare își cam dorea să fie director, așa cum fiecare își dorește o parohie cât mai în centru... Care nu se obține deloc ușor. Ei spun că e pe bază de concurs. În schimb, tot în regulament scrie că orice preot trebuie să facă un stagiu de cinci ani undeva la țară. După ce faci stagiul, vrei să te muți la oraș. Dar unde? Nu sunt prea multe locuri, deja bisericile au câte trei-patru preoți care fac prin rotație. Așa că ți se zice că nu ai unde. Și intervin alte tipuri de eforturi, care sunt de multe ori atât de mari, încât nu le poți achita decât în rate pe mulți ani. Având genul ăsta de competiție, îți dai seama că sistemul ierarhic e bazat pe un anumit tip de performanță, că trebuie să depășești un obstacol prin orice formule ca să-ți atingi scopul.
Mai sunt și alții, care-și văd de treaba lor, Domle, am parohia mea la țară, aici îmi fac eu grădina mea, valorile mele, mă mulțumesc cu venitul ăsta, îmi trăiesc viața cu familia, cu câteva animale, mă mai ajută lumea și sunt mulțumit. Tot respectul pentru ei. Am același respect și pentru cei care-și doresc mai mult, atâta timp cât ei își păstrează un cod moral, în sensul în care au niște valori în care cred și, chiar dacă au un scop, au și o limită peste care nu trec. Până la urmă, ține de constituția ta ca om și ce ambiții și ce fel de caracter ai.
E o scenă în care directorul adjunct vă spune vouă, elevilor, ce variante are un preot într-o comunitate ca să facă rost de bani. Cum vedeați voi discuțiile astea? Cum vedeați semnele opulenței?
La început, ne amuzam. O priveam ca pe o glumă, dar apoi ne-am dat seama că acel om ne voia binele. El știa care sunt problemele cu care se confruntă tinerii preoți. Una dintre probleme, cel puțin în perioada aia, era salariul. Dacă țin bine minte, preoții nu aveau salariu și trăiau din ce primeau de la enoriași. Dacă aveai o parohie săracă cu o sută de enoriași care veneau din când în când la biserică, era cam nasol. Pentru că efectiv nu aveai din ce trăi. Și atunci, oamenii, ca să supraviețuiască, căutau tot felul de mici ciupeli. Una dintre ele era refacerea bisericii. În legătura cu asta, a fost un mare scandal. Unii preoți au vândut icoane vechi de sute de ani care erau în biserica lor și care erau de patrimoniu pe motiv că erau vechi și mâncate de carii. Ce s-a întâmplat cu ele? Ei spun că le-au ars, dar piața neagră duduia. În mod normal, conform regulilor, dacă vrei să refaci altarul și scoți icoanele vechi, trebuie să le predai la episcopie. Preoții căutau metode să ciupească pentru a supraviețui. E adevărat că unii dintre ei se obișnuiau și voiau din ce în ce mai mult și scăpau lucrurile de sub control.
Vizavi de opulență, țin minte că aveam un coleg mai mare care era foarte mândru că avea un Wartburg. Era o vechitură, dar el era singurul dintre noi cu mașină. Roșie. O ținea în curtea seminarului. Și a venit într-o zi cineva de la mitropolie, și mașina mitropolitului era un 4x4 roșu, pe care l-a parcat lângă vechitura colegului. Colegul nostru a zis: Băi, singura asemănare e culoarea, n-avem nici o legătură unii cu alții. Într-adevăr, ne uitam cu admirație și ne doream ca atunci când vom fi preoți, să conducem și noi genul ăsta de mașină. Să mergem și noi în vizite dintr-astea. Era greu pentru un grup de puști care vedeau chestii luxoase doar la televizor și în reviste și dup-aia direct la ei în curte, să nu saliveze și să nu zică Eu de ce n-aș avea dreptul? Cei mai mulți nu vor reuși, dar unii dintre ei se vor zbate și vor reuși. Știu pe cineva care are o Dacie cu care merge la slujbă și un Merțan cu care merge la mare. Nu amestecă lucrurile.
Cam câte dintre toate semnele astea ale ipocriziei ajung la enoriași?
Foarte puține. În continuare, am surpriza că oamenii sunt convinși că scandaluri precum Pomohaci sunt invenții, că Biserica e fără pată și că, chiar dacă ar fi cu pată, nu trebuie să arătăm asta. De ce să dezbinăm poporul? Așa cum mai primesc mesaje pe Facebook, că de ce dezbin poporul, nu mai bine tăceam? Nu mai bine băgăm chestiile sub covor? Dacă o să continuăm să facem asta, covorul de sub picioarele noastre o să aibă numai dâmburi. Avem mentalitatea victimei complice la abuz. Oamenii zic Ei, poate că a greșit, dar chiar și-așa, trebuie acuma să arătăm? Mai e și mentalitatea că filmele românești arată numai mizeria din țară. Păi, în primul rând, e foarte multă mizerie în România, și, a doua la mână, fiecare regizor are libertatea de a spune ce poveste vrea el. Și e libertatea tuturor enoriașilor să facă și ei filme despre frumusețile din România. Iar noi o să ne uităm cu drag la ele.
Spuneai că ai avut în minte un anumit fel de a face cinema când ai început să lucrezi la Un pas în urma serafimilor.
Eu am crescut cu filmul american. Nu am avut acces la filme europene, de artă. În mintea mea de copil, când le comparam, cele americane erau colorate, lucioase, spectaculoase, și cele europene erau prăfuite, decolorate, desaturate. Și-n limbi dintr-astea neplăcute. Normal că le preferam pe cele americane. În anii copilăriei mele, în perioada comunismului, s-a întâmplat că taică-miu, fiind fotograf de meserie, era printre primii trei din oraș care aveau un video. Și aveam acces la filme, țin minte că încercam să aduc colegi la mine ca să ne uităm la televizor și părinții nu-i lăsau, pentru că le ziceau că n-au ce să vadă, că programul începe de-abia la opt. Eu ziceam Nu, la noi începe oricând, și tăică-miu mă certa, că nu trebuie să afle toată lumea. Dup-aia mă trezeam dimineața la 7, când trebuia să mă duc la școală, și sufrageria noastră era plină de polițiști care fumau și beau cafele și se uitau la Rambo 1.
Ăla tradus de Irina-Margareta Nistor?
Da. Am crescut cu filmele ei. Apoi am intrat la seminar și s-au întâmplat două lucruri. În primii trei-patru ani, nu aveam televizor. Eram rupți de posibilitatea de a vedea filme. Apărea la cinematograful din oraș câte un film pe săptămână, american. Și îl devoram pe ăla.
Pe vremea când încă mai erau cinematografe în orașele mai mici...
Da, când am intrat eu la seminar, în Roman erau trei cinematografe. Când am ieșit, nu mai era nici unul. Până la Revoluție, au fost 450 de săli, acum, în afară de mall-uri, mai sunt 31. 31 de cinematografe, 4800 de școli, 22000 de biserici. La un moment dat, mă și gândeam că Biserica ar putea fi cel mai mare distribuitor de film din România dacă după slujbe ar pune un ecran, publicul e deja în sală... Ok, să nu dea filmul meu, să dea ce film cred ei că e ziditor de credință ortodoxă, Isus din Nazareth, și ar putea avea cea mai mare rețea, 22000 de săli... Ar fi fenomenal. Catolicii fac în bisericile lor tot felul de spectacole, concerte de vioară, chiar și proiecții de film...
Revenind la regizorii care te-au marcat...
I-am cam luat la rând pe toți ăștia mari americani și mă modificam cumva de la un an-doi la alți ani-doi. Am început cu Scorsese, după care l-am descoperit pe Michael Mann, și de câte ori descopeream un alt regizor, îmi regândeam filmul în stilul lui. Când a venit vremea să fac filmul, am avut problema asta, că trebuia să mă dezic de toate aceste influențe și să găsesc cel mai bun limbaj pentru film. Și noi l-am găsit pe acesta. Astăzi, îmi place de pildă foarte mult Denis Villeneuve.
Am văzut Prisoners, Arrival, Sicario. Cristopher Nolan, evident. Pentru mine, Nolan e un exemplu pentru ambiția de a aduce ceva nou în cinema. M-a ambiționat și pe mine să încerc, cel puțin, să aduc ceva nou în cinemaul românesc. Am zis Ok, cum sunt filmele românești de până acum? Așa. Ce putem să aducem noi diferit pentru publicul românesc? Uite, asta, asta și asta, cu condiția că asta și asta nu se poate. Îmi place mult să mi se spună că nu se poate, pentru că mă ambiționează să demonstrez contrariul. Iar dacă nu reușesc, cel puțin știu că ne-am străduit și eu, și echipa mea din răsputeri.
Puștii din film sunt un adevărat ensemble cast. Cum a fost la casting, cum te-a convins fiecare? Cum ai consolidat relațiile dintre ei?
Aici a intrat în scenă directorul de casting Floriela Grapini, o tipă foarte smart, care a înțeles exact ce ne dorim să facem și și-a dat silința să găsească puștii cei mai potriviți pentru rolurile astea. Numai că noi i-am adus pe puști, le-am dat tuturor diverse pagini, diverse personaje, să vedem exact care cum s-ar potrivi, și am făcut o diversiune. Pentru a-i vedea în afara zonei lor de confort, castingul propriu-zis avea de fapt loc înainte să dăm drumul la camere, la cafea și la țigări, și după. Ei nu știau, se simțeau acolo ca niște prieteni, și abia atunci ne dădeam seama că unul dintre ei s-ar potrivi mai bine pentru alt personaj. Apoi reajustam, îi chemam din nou și reglam.
După ce am făcut distribuția, am zis Ok, acum trebuie să construim o gașcă. Și gașca asta trebuie să o construim dintr-un grup de prieteni. Am ieșit cu ei în oraș, am decis, în primul calup de filmare, să-i culcăm pe toți într-un cămin cu mai multe paturi în aceeași cameră. Mulți dintre ei nu experimentaseră niciodată așa ceva, se plângeau de tot felul de lucruri minore și le-am zis De ce vă plângeți? Eu am trăit cinci ani în condițiile astea. Erau șocați. Ilie Dumitrescu Jr. era foarte încântat, pentru că nu conștientizase niciodată că ai putea să-ți împarți camera cu altcineva. Îmi povesteau colegii că se trezeau la cinci dimineața, când toți puștii dormeau, numai Toto stătea în picioare, în pielea goală, cu un pahar de suc în mână și cu o țigară, și zicea E minunat! Eu niciodată n-am trăit așa ceva!
După filmări, această gașcă se transforma în gașca care chiulea de la seminar și se ducea în discotecă, în Focșani. Și făceau tot felul de nebunii. Veneau cu fete... În felul ăsta, ei s-au transformat în gașca de care noi aveam nevoie. Prețul a fost că cei de la producție au descoperit că era foarte greu să-i ții în frâu. Și ei, puștii, își formaseră mecanisme ca să ocolească rigorile producției. Nu știu cum reușeau, dar până pe la 4 țineau discoteci în camere. Le ziceam Băi, sunteți nebuni, peste două ore aveți filmare! Au intrat în pielea personajelor atât de mult, încât la finalul filmărilor au plâns toți, pentru că și-au dat seama că acea experiență s-a terminat.
Cred că există destule școli unde autoritatea vine la pachet cu abuz psihic și fizic asupra elevilor. Cine-ai vrea să vadă filmul? Unde ai vrea să ajungă?
La tineri. La elevi, la studenți, la tineri care trebuie să înțeleagă că au dreptul să chestioneze orice nu înțeleg sau nu cred. Să pună întrebări, să testeze, să nu ia de bune lucrurile care le sunt livrate, pentru că unele au fost construite acum două sute, acum o sută de ani și s-ar putea să nu mai fie aplicabile în ziua de azi. Dacă o regulă nu coincide cu valorile mele, eu trebuie măcar să înțeleg de ce nu coincide și am dreptul să pun întrebări. Am dreptul să mă îndoiesc. Am dreptul să contest. Iar dacă sistemul în care activez ca tânăr, că e seminar teologic, școală militară, sistem medical, are niște erori, trebuie să înțeleg că, dacă vreau să rămân acolo, ori încerc să schimb, ori plec. Și nu să accept niște compromisuri, că așa se face, că ăla e superior, că nu e ce-mi doresc, dar nu am ce să fac. Nu. Autoritatea trebuie câștigată, nu impusă.
După ultimii 13 ani, în care ai tot lucrat la film, ai scris, ți-ai chestionat opțiunile, în momentul ăsta, poți spune despre tine că ești un om credincios?
Asta e una dintre puținele întrebări la care nu răspund. Pentru simplul motiv că mi se pare că și credința unui om ține de lucrurile personale, de valorile lui intime. Atunci când apari în spațiul public și spui că tu crezi sau nu crezi în cutare lucru, e ca un fel de etichetă. Credințele, valorile și orientările tale sunt ale tale, trebuie să ți le protejezi. E o alegere dacă vrei să le împărtășești cu alții. Răspunsul la întrebarea asta este între mine și El (îndreaptă arătătorul spre cer). Doar noi doi avem de negociat aici. Sper ca la un moment dat să cădem de acord.
Foto main: Cornel Lazia
