Îmi cumpărasem de câteva luni Căutătorul de comori, romanul lui Daniel Roxin, și îl terminasem de citit săptămâna trecută, cu câteva zile înainte ca știrea furtului unor artefacte mai mult sau mai puțin dacice dintr-un muzeu din Olanda, unde fuseseră împrumutate de Muzeul Național de Istorie, să devină globală. O simplă coincidență, s-ar zice. Dar după o astfel de carte cine mai crede în coincidențe?
Publicat la editura care ne-a dăruit și literatura Irinei Binder, romanul lui Roxin are blurburi de la Dumitru Constantin Dulcan („Daniel Roxin este un pasionat și consecvent explorator al misterelor care se află înapoia tuturor lucrurilor și fenomenelor existente în Univers. Este în același timp un talentat povestitor, iar romanului Căutătorul de comori îi prevăd un real succes de public!“) și Florin Zamfirescu („Această «broderie» dintre imaginar și real, scrisă de Daniel Roxin, este o lectură fermecătoare pentru toți cei care sunt înclinați să se aventureze în hăul fără sfârșit al cunoașterii. Sper că această carte va deveni un bun scenariu de film românesc!”). Amândoi, Dulcan și Zamfirescu, sunt cunoscuți pentru popularizarea a tot felul de teorii ezoterice și conspiraționiste din acea misterioasă zonă Mumbo Jumbo pe care recenta ascensiune a lui Călin Georgescu a adus-o în prim-plan (Zamfirescu e cunoscut și pentru altele, dar nu pentru alea îl iubim noi). Roxin înoată și el cam în aceleași ape. A publicat la Editura Burebista o carte (Enigma Tăblițelor de la Sinaia) despre tăblițele de la Sinaia în care urmărește să demonstreze că acele falsuri sunt de fapt „o adevărată Arhivă Regală din aur a geto-dacilor” și livrează tot felul de conferințe, podcasturi și filme „documentare” pe teme precum Bătălia lingvistică pentru adevărata origine a limbii române, SECRETELE CREIERULUI. Cum folosim Stările Modificate de Conștiință pentru a ne transforma rapid sau „SEMNĂTURA” DIVINITĂȚII în Univers și în biologia noastră. Etc. etc.
Căutătorul de comori
Așa că nimeni nu va fi șocat să descopere că romanul Căutătorul de comori al lui Daniel Roxin conține doze variabile din toate aceste subiecte: și dezvăluiri despre tăblițele de la Sinaia, și prelegeri despre civilizația dacică văzută ca leagăn al civilizației umane, și teorii ale conspirației, și protocronism, și ezoterism, și parapsihologie. Dar și scene fierbinți de sex (vă scutesc de astea), dar și pagini întregi de gângureală romantică (vă scutesc și de astea), dar și pasaje care elimină cu un grad ridicat de probabilitate ipoteza că Roxin va fi trecut pe la cursurile de scriere ale lui Florin Iaru și Marius Chivu (de astea nu vă mai scutesc, că așa e scrisă toată cartea: „Timpul trecea alunecos, strecurându-se abil printre emoțiile și așteptările noastre”; „Am încercat să mă interiorizez, dar prezența Lianei mă incomoda, mai ales că dorea să interacționăm”; „Pur și simplu, mă lăsam purtat de ceea ce mi se păreau a fi niște linii fine de forțe geomagnetice”). Dar și povești cu agenți ai răului („globaliști”, „neomarxiști”, „progresiști”, „securiști”, „bandiți”) care luptă împotriva unor agenți ai binelui (suveraniști, protocroniști, în general persoane de bine care cred că istoria României este invidiată de toată suflarea de pe Pământ).
Eroul lui Roxin poartă numele Leo Străjean, care sugerează un român verde cu vigoarea unui stejar care stă de strajă împotriva globaliștilor pe care îi combate strașnic; asta dacă nu cumva sugerează un fel de străbunic al lui Jean, Stră-Jean. Personajul lui (romanul e scris la persoana întâi, din perspectiva lui Străjean) e pus să facă figurație în rolul unui sceptic ușor de dus de nas. Dialogul tipic pentru roman are loc între Străjean și un Mai Știutor (de pildă un istoric bătrân marginalizat de comunitatea științifică pentru vederile lui neconvenționale – a se citi „protocroniste”). Mai Știutorul îi livrează o teorie luată de prin Dacia preistorică a lui Nicolae Densusianu, Biblia protocroniștilor români; Străjean ascultă cu gura căscată, sedus, dar mai încearcă de formă câte o ripostă („Sună cam protocronist!”). Însă după ce Mai Știutorul îi suplimentează doza de trăznăi cu unele și mai rămuroase (sau cu argumente de genul „Nu există niciun semn de întrebare asupra acestui fapt. Până și pe Wikipedia poți găsi această informație”), Străjean se predă cu tot cu bagaje adevărului „logic” și irefutabil. Mai mult, Străjean pare că face facultatea la FFW (fast-forward), pentru că se erijează rapid în specialist. E suficient să frunzărească două-trei cărți (publicate probabil la Editura Burebista) și câteva pagini de pe net ca să se simtă în măsură să conteste întreaga comunitate științifică („păpușarii din interiorul sistemului”) care nu acceptă adevărul evident până și pentru Străjean că tăblițele de la Sinaia sunt autentice, că dacii au fost cei mai tari etc. etc. Dar pentru că adevărul „logic” nu îi este probabil suficient lui Roxin, el își transformă eroul într-un adevărat șaman, capabil să se conecteze, printr-un soi de tunel al timpului, la ceremonii din vremea dacilor, atestându-le astfel definitiv superioritatea. Însă pentru că Roxin este fundamental un spirit argumentativ, până și această ipostază este explicată tot „logic”, prin teoria (paraștiințifică) a „câmpurilor morfogenetice”:
„Se pare că fiecare popor are un fel de egregor, un suflet colectiv... O memorie în care s-au acumulat de-a lungul mileniilor informații esențiale care definesc acel popor, emoțiile, aspirațiile dominante... Cum să spun? Eu văd această memorie colectivă ca pe ceva foarte dinamic. În același timp, este un fel de resursă de putere pentru cei care sunt conectați la ea. În concluzie, atâta vreme cât această memorie identitară este conservată și apărată conștient de membrii unui popor, acea națiune își va consolida poziția și rolul în lume. Dimpotrivă, când memoria identitară se pierde, poate urma disoluția și chiar dispariția unei națiuni”.
Practic, cine „a reușit să acceseze accidental această memorie ancestrală [...] poate [...] să își facă abonament la ea [...] [c]a la Netflix”; „memoria asta colectivă, egregorul ăsta național, este ca un fel de canal de streaming....”
Principala aliată a lui Străjean este Liana, subsecretară de stat în Ministerul Culturii (roșcată, frumoasă, înaltă, subțire, elegantă, sexy, inteligentă, inimoasă). Liana îi explică rapid cum stau lucrurile („Dragul meu, dacă ai ști ce lupte se dau în Ministerul Culturii între cei care mai țin la țara asta și cultura ei și cei care servesc interesele globaliste, te-ai îngrozi! De ce crezi tu că aproape nimic nu funcționează?!... Muzee închise, subfinanțarea arheologiei, demitizarea unor repere istorice importante... Să continui?”) și îi pune la dispoziție la fel de rapid toate resursele de care dispune: erotice, intelectuale (ea îi mediază întâlnirea cu istoricul neconvențional de care ziceam), dar și elicoptere gata să ofere „o scanare Lidar a zonelor care ne interesează” (o zonă de lângă Bucegi unde se ascunde un templu dacic).
În cele din urmă, Liana se dovedește agent dublu, dar ăsta nu e motiv de neliniște, pentru că ea luptă de partea luminoasă a Forței. Sub acoperirea poziției de la Ministerul Culturii, Liana lucrează de fapt ca ofițer într-o echipă top-secretă de la SIE. Cu ce se ocupă echipa? Printre altele, cu lupta împotriva unei echipe top-secret de la SRI („securiștii”, „bandiții”) aflate în solda Moscovei. Dar și cu arheologia. „De ani de zile adunăm dovezi materiale cu ajutorul cărora dorim să generăm o schimbare de paradigmă istorică la nivel european”, i se destăinuie un membru al echipei SIE lui Străjean; pe scurt, echipa Lianei urmărește să demonstreze că „spațiul carpato-danubiano-pontic, spațiu în care e cuprins și teritoriul României de azi, chiar a fost ceea ce a spus cândva Maria Gimbutas, savanta americană de origine lituaniană, și anume «vatra vechii Europe»”.
Genul proxim pentru romanul lui Roxin este literatura lui Pavel Coruț. Însă Pavel Coruț nu credea de-adevăratelea în prostiile cu extratereștri dacofili de care îi sunt pline romanele. În interviuri recunoștea că recurgea la ele și la convențiile thrillerului conspiraționist doar pentru a-și momi cititorii către chestii mai triviale de genul „adevărul despre Revoluția Română”. Diferența față de Coruț e că Roxin chiar crede în teoriile dacopate. El apelează la forma literaturii de consum (în cazul de față adventure romance) doar pentru a turna în urechile bunilor cititori O Serie De Adevăruri Uimitoare Dar Nu Mai Puțin Adevărate Despre Dacii Care Au Stat La Temelia Civilizației Umane.
În fine. Romanul lui Roxin e primul volum din ceva care amenință să se transforme într-o serie. Cartea se încheie cu „va urma”. Nu pot decât să sper că comorile descoperite de Leo Străjean în volumele următoare vor umple golul lăsat de artefactele furate din Olanda.
Fotografie principală cu Sfinxul a fost obținută via Wikimedia Commons. Colaj realizat în Canva.
