Actorul-profet a urcat duminică pe scena Teatrului Național București pentru a ne avertiza că Siberia e tot mai aproape pentru oameni liberi ca el și ca noi, cei din sală. După care a zis glume, a vândut niște cărți și a dat autografe.
Mai sunt câteva minute până va cuvânta Dan Puric și ar fi bine să mă grăbesc spre locul meu din sală. Însă pe hol, înaintea ultimului rând de scări, e o măsuță cu cărți de Dan Puric și simt nevoia să mă opresc. Un cuplu își face loc prin mulțimea care studiază titlurile. El rămâne un pic deoparte și o avertizează încetișor: „Vezi, să iei o carte pe care nu o avem”. Ea îi răspunde, ușor iritată: „Ei, că eu mai știu”. Chipul lui Dan Puric — serios, îngrijorat, privind într-o parte, sprijinit într-o palmă — o privește de pe coperțile cu titluri despre oameni frumoși și oameni liberi, despre cine suntem și ce suflet avem.
Eu nu cumpăr nimic, deși vânzătoarea ne informează că la final se lasă cu autografe, iar domnul Puric are multă răbdare și va rămâne negreșit până la ultima carte. Mă duc spre intrare și-mi caut locul în sală: am prins doar în spate, noroc că stau într-un capăt de rând și n-o să deranjez pe nimeni. La un scaun distanță e un bărbat cam de-o seamă cu mine, care stă cu nasul în telefon și-i citește partenerei despre faptul că „trei miliarde de neutroni trec prin capul tău în fiecare secundă; suntem bombardați tot timpul”. Ea nu zice nimic, așa că el trece imediat la următoarea știre, ceva despre „un sistem defensiv mai vechi, rusesc”, apoi îi spune că a observat la metrou tot mai mulți călători care tușesc, iar ăsta e un semn clar că lumea nu mai are sistemul imunitar antrenat. Măștile au făcut ravagii, desigur.
Pe fiecare scaun e câte-un exemplar din ziarul „Certitudinea”, al cărui coordonator spiritual și moral e Mihai Eminescu; așa scrie sus, pe prima pagină. Printre colaboratori e și Dan Puric. Maestrul întârzie, așa că am timp să răsfoiesc. E un articol despre „organigrama clasică a Mossad-ului”, un altul în care reprezentantul comunității evreiești în Parlamentul României e făcut mincinos pentru că s-a luat de un senator AUR, precum și episodul 12 al unei serii ce-și propune să răspundă la întrebarea: „Combaterea antisemitismului folosește subjugării românilor?”.
În orele următoare, distribuirea unei asemenea publicații într-o instituție publică o să devină subiect de scandal, iar ministrul Culturii, Lucian Romașcanu, va scrie pe pagina sa de Facebook că nimeni din conducerea TNB „nu a fost informat despre acest demers extrem de grav” și că instituția va depune plângere la poliție. Într-un comunicat de presă publicat a doua zi, directorul interimar al TNB, Mircea Rusu, va cataloga acțiunea de distribuire a ziarelor drept „subversivă” și va ataca „un grup reacționar în interiorul instituției, care zgândăre atmosfera interioară”. Acestuia i se alătură „forțe politice sau de media” și împreună „fac un imens rău Teatrului Național”.
Însă Rusu se află în sală înainte să înceapă evenimentul lui Dan Puric, e de față când oamenii se așază și încep să răsfoiască „Certitudinea” găsită pe scaune. Sute de ziare cu articole naționaliste și antisemite foșnesc prin fața sa, pe hol așteaptă alte vrafuri, iar directorul interimar spune că nu știe nimic despre asta.
***
Dan Puric apare pe scenă cu un sfert de oră întârziere. Primește aplauze prelungi, cât pentru un bis, și le primește cu mâna la inimă. „E clar că trebuie să particip la prezidențiale. Mai e timp”, zice el în glumă, după ce cântărește entuziasmul publicului. Ne zice de la început despre pericole. Își amintește o poveste cu un comediant sovietic care, în timpul unui spectacol, și-ar fi îndemnat publicul să se ridice împotriva regimului stalinist, ceea ce i-a adus o deportare de șapte ani în Siberia. „Să vedem unde mă trimit ăștia pe mine acuma. Că Siberia vine din ce în ce mai aproape”, glumește Puric. O să tot fie momente din astea, iar publicul se va delecta cu ele: când cineva iese din sală, actorul se face că se ia după el ca să-l oprească și să-l convingă să nu-l toarne pentru ce-a spus pe scenă. Când cineva îi aduce flori pe scenă, maestrul se face că e un microfon ascuns în buchet și face o probă, în râsetele generale. Altădată glumește că sigur ne așteaptă câteva dube la ieșirile teatrului.
Citește și „Dan Puric: «Noi avem un sifilix ortodox”
Deocamdată însă e aici, cu noi. Ne zice că artistul nu poate funcționa decât împreună cu publicul său, că „teatrul se face împreună. Eu fără dumneavoastră nu am nicio valabilitate”. Ne gratulează ca fiind „acel public care ridică, un public vital”, că nu suntem „cretinoizii” care râd la vulgaritățile de la stand-up comedy.
Suntem amenințați și suntem împreună. Prin faptul că ne zice lucrurile astea, Puric construiește de la început senzația de complicitate confortabilă cu noi, cei din sala asta de la Teatrul Național. Printre povești cu artiști, referințe istorice, glumițe și autoironii ne amintește tuturor că da, suntem în mare pericol, dar el e aici ca să alunge amenințarea asta cu râsete, e aici să ne dea curaj. Iar pentru că înfruntăm împreună pericole invizibile și râdem de ele, pentru că rezistăm și rămânem liberi, suntem o comunitate.
***
Azi e Ziua Mondială a Teatrului, însă Puric ne spune de la început că s-a gândit că o conferință despre teatru o să facă lumea să sforăie în sală. Așa că teatrul devine doar un pretext pentru a vorbi despre singularitatea poporului român, despre salturile istorice remarcabile care nu-s explicabile prin simple treceri de la o etapă la alta. Românii se înalță miraculos din statutul de „clăcași”, victime ale unei „terori a istoriei”, la cel de genii, iar când vorbește despre asta Puric înalță vocea și ridică arătătorul, în semn de mândrie.
Ar fi însă plictisitor dacă ne-ar zice întruna despre cât de nemaipomeniți suntem. Așa că imediat după un moment dintr-ăsta, trece brusc la câte-un subiect greu — cum ar fi virușii, „că tot am devenit cu toții specialiști” — și ne zice că el e Puric, transmite ciuma și știe exact cui s-o transmită. Râsete, aplauze. Ne spune că aplauzele astea sunt o formă de „diversiune”, ca reacție la „teroarea pe care ne-o dau ăștia”. „Dumneavoastră ați aplaudat, înseamnă că sunteți de acord cu mine. Știu și eu Jilava câte locuri mai are acuma?”. Cam asta e, pe scurt, rețeta maestrului: ia un subiect greu (opresiunea cauzată de pandemie, de niște invizibili „ăștia”), îl tratează cu autoironie, stârnește râsete, creează comuniune, iar pericolul e anihilat.
Are grijă în permanență să facă deosebire între noi, popor genial și energic, și conducătorii noștri, personaje servile care-și târâie picioarele în fața celor de la Bruxelles. De Occidentul acesta — o lume cu totul ridicolă în ochii maestrului — spiritul românesc se îndepărtează în mod natural. Râde de „lumea asta civilizată care vrea să ne schimbe sexul, că nu mai știu dacă sunt puric sau ploșniță” și îi opune „poporul grâu”, ce poate germina și după sute de ani de încremenire, în mod inexplicabil. Și suntem supuși unor presiuni extraordinare, „ca să ne dizolve identitatea”. Ei, nenumiții pe care-i știm bine.
Iar el, Dan Puric, e aici să ne facă să germinăm, să ne dăm seama de potențialul nostru, să ne îmbărbăteze: „N-aveți dumneavoastră nevoie de istoria teatrului. Avem nevoie de o întâlnire de refacere sufletească, de tonus, ca să facem față la barbaria civilizată care vine peste noi”.
