După ce am stat de vorbă pentru #artistsinprogress cu oameni foarte tineri care se pregătesc să devină artiști în România, Am vrut să aflu cum se vede instituția școlii de artă din punctul de vedere al unuia dintre cei mai activi și relevanți artiști români din zilele noastre. Deși e mereu pe drum și pare să fie-n mai în mai multe locuri deodată, să deseneze cele mai mari muzee și galerii, l-am prins pe Dan Perjovschi într-o după-amiază la București. Perjovschi, ale cărui lucrări comentează în timp real realitatea socială și politică, e în același timp un bun cunoscător al instituțiilor și școlilor de artă din lume, unde e constant invitat să lucreze, să țină talk-uri și ateliere. La rândul lui, a făcut liceul de artă (la Sibiu, unde a fost coleg cu artista Lia Perjovschi, soția lui), iar în 1985 a terminat facultatea de arte la Iași. Spune că abia la vreo zece ani după asta a început să înțeleagă care e drumul lui și că a ales să deseneze direct pe ziduri, ferestre și podele, ca o reacție la o precaritate a lumii artistice de la noi. 

L-am provocat la o discuție despre locul unei școli de artă în societate și despre ce înseamnă să fii artist în lumea lui 2019, despre importanța resurselor, dar și a gândirii critice, despre sisteme care se cer înnoite și anduranța de care ai nevoie ca artist de cursă lungă. 

Dacă vreți să aflați mai multe despre întrebările și arta celor mai noi generații, expoziția „Artists in Progress” se deschide diseară, la ora 19, la Rezidența BRD Scena9, unde va putea fi vizitată până pe 5 noiembrie.

Cum crezi că se leagă școala de arte de lumea mai mare, din care face parte?

Lumea artelor, studiul artelor sunt o bulă. Oamenii nu învață nimic practic - adică taxe, tată. Te învață ceva antreprenoriat, te învață să-ți creezi un PFA, te pune în vreo situație concretă, ce vei face? Studenții n-au habar ce galerii, spații și fundații sunt în România sau în străinătate, nu au harta. Ieși din școală, și te plasezi unde? 

În plus, există o greșeală generală în învățământul de artă: definiția lui ce înseamnă să fii artist sau ce înseamnă să faci artă. Omul nu reușește să expună și să vândă niște picturi, și pe urmă moare că el nu e artist și că nu e bun. Dar nu e așa. Sunt niște studii acuma în Elveția, de exemplu, care spun brutal că doar 5% rezistă după 10-20 de ani. 5% sunt în continuare artiști practicieni. Dar în povestea asta nimeni nu ia în calcul cine a ajuns șef la nu știu ce companie sau bibliotecă. Dacă te uiți altfel, procentul crește. Un exemplu: Timotei Nădășan, care face revista Idea la Cluj. El e un graphic designer excepțional, iar Idea este obiectul lui. Cine poate cântări dacă asta e artă sau nu? 

Revenind. Întotdeauna lipsește partea practică: Măi, dar ce e aia o galerie? Ce înseamnă să-ți pui un preț? Dar un artist run-space? Oamenii ies din școală, vor direct într-o galerie și un târg de artă, dar asta nu-ți rezolvă viața. Poate-ți rezolvă patru luni din viață. Foarte bine că intri într-un sistem, dar care e drive-ul tău?

Uite, când aveam atelierul aici în București, am încercat să sprijinim tot felul  de artiști mai rebeli și mai marginalizați, oameni cu mare talent și calități excepționale. 15 ani mai târziu, nu mai sunt pe piață. Scena de aici încurajează mediocritatea, oamenii care nu fac scandal și nu opun rezistență, cei care duc servieta maestrului, nu cei care-i dau cu servieta-n cap. 

Școlile de artă ar trebui să fie niște huburi care să-nsemne ceva pentru societate. Ele nu contează în clipa de față în nicio decizie din acest oraș. Cum este posibil? Cine să organizeze niște discuții, ca să-nțelegem și noi ce-i cu sculpturile astea care ne năpădesc, cum arată orașul ăsta, ce-nseamnă instituțiile private și de stat ale acestui oraș? Care e rolul tău public în discuția asta? Dar aici n-auzi nimic. Și-atunci clar ceva nu e-n regulă. 

Poate părea un view pesimist, dar să știi că nu e numai la noi. 

Fiindcă în școală, nu au nicio latură pragmatică, dar nici una ideală. De-asta te pocnești din prima zi când ai terminat școala. Lucrurile sunt foarte nedemocratice. În artă, lucrurile sunt unfair. Iau premii și show oameni care nu-s mai buni ca tine. Ba mulți chiar sunt mai slabi. 

Și atunci, de ce depinde, până la urmă, să devii un artist relevant?

Școala trebuie să aibă o legătură mai directă cu instituțiile artei de după școală. Doi, școala ar trebuie să le dea oamenilor niște skills și niște knowledge în afara artelor, pentru ce înseamnă a exista în această lume - lumea din București, din România, din Europa, lumea globală. Ai foarte multe posibilități. Țelul vieții nu e să expui la galeria nu știu care din București sau să țopăi pe terasă la MNAC. Astea sunt două instituții din cele 40.000 sau 120.000 din lumea asta. 

Sunt niște reguli foarte simple în artă. Atunci când nu ai un output imediat, ți-l faci singur. N-ai platformă, ți-o inventezi. Și voi faceți la fel, nu? N-ați avut revista, faceți voi revista care vă trebuie. Trebuie să fii asistat pe povestea asta și să ai un tip de cunoaștere. Unele lucruri sunt foarte boring, pragmatice: sistemul de taxare, de exemplu. Învață bani. Altele sunt comparative: un curs despre ce fel de instituții sunt în România sau în altă țară. Să iei exemplul unui artist și să vezi: a avut sau n-a avut succes?

Dar ce înseamnă succes în artă?

Din 35 de ani de carieră, 30 eu am dormit pe o saltea, direct pe jos. Și n-am mașină, printre altele. Și nici nu știu să conduc. După anumite criterii, total failure, da?

Altceva: uită-te cine dintre artiștii români e în Academia Română. Oameni care nu vor face niciodată performanță internațională. Doar de la Nistru până la Tisa. Uită-te la tot ceea ce recunosc forurile oficiale. Nu e același lucruri cu ce e recunoscut internațional. Dar asta nu trebuie să-l dea de pământ pe cel care studiază.

Îți mai spun ceva. Copiii ăștia tineri sunt foarte, foarte buni. Profesorii sunt total depășiți, tehnologic sau networking-wise. Sunt off. Ar putea să fie invers, să învețe de la ei. 

Vorbind cu elevi și studenți din școli de artă, mi s-a părut că mulți sunt timorați. Țin minte că am fost la un workshop al tău în tabăra Minitremu, iar la final, când i-am întrebat pe elevii de-acolo cu ce-au rămas important, pentru cei mai mulți fusese eliberator când le-ai spus că e OK să greșească. 

Eu am făcut caricaturi la 12 ani și mi-au dat cu liniarul peste mână. Ce-s prostiile astea? Termină! Școala de arte mi-a negat constant această calitate, din care eu trăiesc acum și cu care desenez toate muzeele din lume. Nu s-a schimbat mai nimic de atunci. Pun pariu că le dau peste iPhone ăstora și, când colo, omul ar putea lucra cu iPhone-ul ăla. 

Școlile de artă ar fi trebuit să fie cele mai elastice din lume și să-și schimbe curricula în funcție de ce se întâmplă, nu în funcție de ce crede un ministru sau altul. Au toate datele să fie mobile, deschise și mișto, dar parcă fac din contră. 

Am fost la liceul de arte din Sibiu, unde am învățat noi în urmă cu 40 de ani, și unde și acum se predă la fel. Pe holurile liceului, unde-ai putea face timeline-ul istoriei artei, până ajungi la clasă erau reclame la ceva telefoane. Cum era Samsungul ăla pe Biblioteca Națională. 

Și, cum ziceam, nu suntem singuri. Din America, în Finlanda, în Elveția, am fost peste tot în școli de artă. Private, cu bani grei de tot, sau publice. Toate au problema asta cu inserția de după. Dacă tu înveți ceva IT, e clar în ce te bagi. Dar ca artist nu-i clar. Unii au șansa să expună din timpul facultății într-un mic sistem comercial, dar ăla te poate și plafona. Ăsta e riscul când ești descoperit prea devreme, să te închidă într-o carapace.

Țin minte că după 90, am fost la o conferință, unde cineva vorbea despre importanța eșecului. Am fost furios. Eu, venind din Est, străin, mă-nveți tu să vreau să ratez? Dar de fapt, am înțeles greșit. Eu am terminat în 1985 și în 1995 am început să am deja o limbă cu care să fiu mai mulțumit. După aia, în 2005, am fost stabil, am știut că e ok. Să-i zici acuma cuiva Bătrâne, aștepți 20 de ani de-acum încolo. (Râde) Acum, ei trebuie în trei ani să rezolve tot, și asta-i o presiune fantastică. Omul trebuie să aibă timp s-o ia pe un drum și, dacă nu-i bun, să lase drumul ăla. Or, acuma nu le mai dă nimeni acest timp. Aici e jocul.  

Dar nu-i mereu așa de încrâncenat. Poate fi și altfel. Am mai văzut inițiative, făcute de mai tineri sau mai bătrâni, și alea-s școlile cele mai bune: atunci când le faci tu. Eu am făcut 12 ani de școală de arte. Nu pot să zic că n-am învățat nimic, dar adevărata mea școală a fost când am ajuns la Oradea, la grupul Atelier 35, cu care am făcut expoziții împreună. Judecam, ne băteam unde să punem lucrările, de ce ș.a.m.d. Intri într-o practicalitate a artei, care e și conceptuală, fără să-ți dai seama. Întâlniri, schimb de idei, informații. Aia a fost școala. Nu asta. Ca dovadă, școala de aici ne-a dat pe toți afară din atelier, no mercy. Fără rest, fără alternativă. Nu a venit nimeni să negocieze cu noi. A trebuit să plec. Și, cum fac românii, nu sunt cinstiți: n-au venit să zică Du-te dracu’, nu-mi place ce faci, îmi strici mie elevii. Nu, au zis Clădirea nu-i sigură și nu vă putem proteja. Zece ani mai târziu, clădirea e la fel, e așa de urâtă că au tras o cârpă pe ea, să nu se sperie Papa. Dar ce semnal e ăsta pentru artist: eu te pregătesc, și pe urmă eu te rad. 

Stând de vorbă cu mai mulți studenți de la pictură și sculptură, i-am întrebat dacă au venit la școală să discute artiști deja consacrați, cu greutate, care să le împărtășească din experiența lor. Cei mai mulți au spus că n-au avut asemenea discuții, iar după părerea lor, motivul era că artiștii mai în vârstă s-ar simți amenințați de generațiile tinere. Acolo unde ar fi fost de dorit să existe colaborare, exista doar un gol pe care studenții-l puneau pe seama concurenței.

Asta s-a moștenit. Câtdeodată poate nu e rea competiția, că poate crea o tensiune anume. Dar în linii mari e o prostie. În primul rând, nu ar trebui să existe o școală pe medii diferite. Atâta timp cât în fața școlii de artă din București va exista magazinul ăla de gipsuri, vei ști că școala asta nu e contemporană. Ei pleacă de la o premisă a studiului după natură, care duce automat într-un anume loc. Deosebirea față de acum niște ani e că-i bagă un splash de cataloage Taschen. 

Oamenii ăștia nu știu să se plaseze politic, social. Norocul lor e că-i activismul care-i scoate, nu școala. Activiștii îi duc la proteste și-i bagă-n situații reale. Pentru ei, arta e-n altă parte. Nu atunci când sunt pe stradă. În afară e mai avansat la capitolul ăsta, au chiar ore de-așa ceva. Ei studiază critic teritoriul pe care se află și arta contemporană, plus că merg și văd foarte multe lucruri. Din experiența aia înveți. Povestea un elvețian la un lecture cum, la 12 ani, mergea și vedea chestii la marele muzeu din colțul străzii une locuia. Păi eu am văzut marele muzeu la 30 de ani și. 

Încă ceva: școlile astea ar trebui să dezvolte spirit de inițiativă. Un exemplu: eu fac zidul ăla la Sibiu de zece ani. Niciodată nu am avut un contact cu liceul de artă din Sibiu și niciunul dintre elevii ăia nu a venit la mine când desenam pe zid. Când se făceau expoziții mișto la Galeria de artă contemporană Brukenthal, nu veneau nici profesori, nici elevi. Aici, la București, am avut zilele trecute un talk - nimeni de la Facultatea de Arte și niciun student. Și la Universitate am avut un talk, cu Cărtărescu și Istodor. Foarte puțină lume. Și eu, care credeam că Cărtărescu e magnet. 

Eu le-nțeleg problemele studenților, dar să mă și scutească. E viața lor. Ăia din Jakarta nu așteaptă, nici ăia din Kathmandu sau Dusseldorf. Toată lumea trage foarte tare, pentru că nu doar că sunt locuri puține, dar are să spună ceva. 

E drept, în alte părți e mai instituționalizată un pic povestea: există fonduri la care studenții pot aplica să facă proiecte cu ele. Daniel Knorr, care făcuse Pavilionul României la Veneția și multe alte proiecte importante, când era student în Germania, făcuse împreună cu soția lui Nevin Aladag un proiect artistic numit Cafeneaua Goldankauf - un fel de galerie-pub în școală, unde făcea tot felul de expoziții și evenimente, cu bani ai școlii. Dacă studenții de la arte sunt bine organizați, pot să invite pe orice artist din lumea asta, pentru că în general oamenii vin. Sunt mult mai atenți la studenți. Pe urmă, când ești deja artist, nu mai e așa ușor să deschizi uși. Trebuie să fie conștienți că, studenți fiind, au această putere. 

O problemă care mi s-a părut foarte importantă în sensul ăsta e lipsa de resurse. La sculptură la București, de pildă, studenții primesc cam trei saci de ipsos pe semestru. 

Stai. Să vorbim. Pe vremea comunismului, primeai toate aceste materiale - tot minimal -, și la sfârșit primeai trei ani muncă unde voia partidul. Ață-n fabrici și uzine erai trimis ca artist și ieșea un căcat mortal. Mai bine-așa, totuși: să n-ai pânză și să te duci tu unde vrei pe urmă. 

Dar nu se poate să ai și pânză și să te duci și unde vrei?

Cred că da. Dar știi care-i treaba? Atunci când ești foarte sărac, visezi la plasme  foarte scumpe. Dă-le dracu de plasme foarte scumpe! Nu ai piatră? Sculptează din carton! Din iarba de pe pajiște! Țin minte că, pe vremea comunismului, Lia (artista Lia Perjovschi, soția lui Dan Perjovschi, n.r.) era odată responsabilă să aducă culorile în clasă, și când s-a dus, era numai verde. Probabil orientaseră (ca așa se zicea atunci) profesorii culorile și pentru studenți rămăsese doar verde. Și-un profesor atunci i-a zis: „Lia, pictați numai cu verde!”. N-au făcut asta, dar ar fi fost mișto. Nu ai nicio altă șansă când n-ai resurse, decât să fii inventiv. Fă din plastilină! Fă de cât ai bani! Fă pe colțul mesei!

Eu când fac workshopuri cu elevii sau cu studenții, fac un fanzin. Fiecare are democratic o pagină și la final toți primesc fanzinul. Desenele pot fi mai multe, iar la final discutăm pe care-l alegem în fanzinul nostru. Și tragem la xerox. Foarte simplu. 

Să fiu bine înțeles: nu zic că e bine ca studenții să n-aibă de niciunele. Dar nu vreau să dea vina mereu pe asta. N-ai bani de diplomă? Desenează cu un creion pe asfalt! N-ai pânză? Desenează pe geamurile din clasă! Să-i picteze ăluia catedra! Găsește-ți soluția și-n funcție de soluția aia, îți găsești și practica. Și-n plus: n-o să-ți dea nimeni niciodată tot ce ai nevoie, nici la Londra, nici la New York, nici când vei fi selectat în marea Bienală. 

Te-ai gândit vreodată să treci de partea cealaltă, a pedagogiei, să te faci prof?

Nu. Lia are talent nativ să comunice. Eu câteodată nici nu-i înțeleg pe oameni. Și nu pot să iau în cârcă răspunderea asta. Pentru că e o mare răspundere. Dar sunt bun de talk. Și asta o fac gratis în România. Școlile noastre sunt conservatoare, chiar dacă nu mai pictează conservator. Structurile sunt vechi. Uită-te la secțiile de pictură: numai bărbați. Numai male painting. Băi, reveniți-vă! E 2019. 

Altceva: când eram la liceul de artă, lumea considera că noi eram proști, așa că n-am făcut matematică, fizică sau chimie. Bine, era și greu de făcut, că era așa de boring. Dar Lia, când a făcut proiectele ei interdisciplinare, și-a dat seama că i-ar fi plăcut să știe mult mai multe și să nu recupereze acum după 40 de ani. Și aici întreb: în ce măsură partea asta de tehnologie și științe exacte nu are încă nu loc în școală. Sau partea de filosofie politică contemporană. Suntem în mare retard. 

Și partea practică. Cei mai mulți studenți la arte nu știu să numească patru curatori români sau străini. Sau studenții de la istoria artei. Ce cred, că Egiptul antic sau Rembrandt pe ei îi așteaptă? Lucrează cu ăștia din fața ta! 

Un alt lucru pe care l-am observat: drumul studenților la arte depinde prea puțin de ce le oferă școala, în mod echitabil, cât de contribuția profesorului coordonator. Un exemplu în sensul ăsta sunt expozițiile de diplomă, care de cele mai multe ori reflectă implicarea profesorilor, rețelele și deschiderea lor. 

Asta e altă poveste. Eu, ca școală, aș pregăti din timp o expoziție mare, la care să practice în egală măsură artiștii și curatorii. Altfel, bineînțeles că e unfair. Ai relații, ești la momentul potrivit, ai o șansă mai mare. Dar să nu ne facem iluzii: nu expoziția de debut te pune pe track. Te pune pentru cinci minute, că după cinci minute, lumea a uitat și se uită-n altă parte. Dar o experiență ca asta îți dă ceva important: îți dă respect. 

Și studenții știu exact tot ce mișcă, ce face fiecare profesor. La Duke University, unde am predat, profii sunt evaluați în fiecare an și, în funcție de asta, sunt pișcați la salariu. Ei i-am pus pe studenți să-mi deseneze evaluarea, de le-a căzut fața celor care urmau să evalueze evaluările. Dar ei ar putea să le facă portrete tututor profesorilor, dacă se enervează. Peste noapte, să picteze pe ziduri. Eu aș face ceva de genul ăsta. 

Dar la noi, e clasic: ia descurcă-te tu singur. De parcă nu e responsabilitatea școlii. Sunt câțiva preferați, iar restul ducă-se. Ciocul mic, nimeni nu mai face scandal ș.a.m.d. E foarte nedrept. 

Încă ceva: bună parte din lumea implicată în sistemul ăsta are o mare culpă. În România, multă vreme a fost hărțuire sexuală. În afară de faptul că se dădeau sacoșe de bani pe sub mână, se intra la facultate dacă făceai sex cu profii, c[ erau majoritatea bărbați ăia de pregăteau pentru facultate. Și toate astea sunt sub preș. Ar fi trebuit să iasă la lumină, ca să ne curățăm de toxine, dar înțeleg, spre disperarea mea, că continuă tot felul de asemenea lucruri. O altă față a învățământului românesc, care e foarte tristă și care nici n-a ieșit la iveală. 

Mie nu-mi plac școlile de artă din România, dar nu-mi plac nici alea din lume prea tare.

Ai găsit, totuși, vreuna care să ți se pară mai aproape de un model bun?

Sunt mai multe. De exemplu, la Frankfurt. Dar ceea ce e bine acolo poate fi și criticabil. În sensul în care școala îi pregătește pentru o piață (conceptual și instituțional, publică, dar tot piață). Acolo nu se studiază tehnici, studiezi cu un prof cu care vrei tu și studiezi teme. Mie mi s-a părut că prea e totul concentrat pe competiția globală. Or, nu e numai asta. Am văzut și unele la fel de stricte ca ale noastre, dar poate nu la fel de conservatoare. Nu e în regulă, cum nu e în regulă nici totala libertate, în care, dacă vrei, nu vii deloc. Fiindcă oamenii sunt iresponsabili. Când am fost la americani, ni s-a spus: băi, criticați-i dar nu-i dărâmați, că ăștia plătesc 50.000 de dolari pe an! (râde). Acolo trebuie să le acorzi studenților respect, pentru că plătesc. Dar ești dator să fii cinstit. 

Ce vreau să zic: eu, acum, lucrez pe termen scurt, fiindcă pe termen lung nici eu nu mai știu cum stăm. Am văzut atâtea lucruri slabe sua injuste, atâta lume care se ia după altă lume și merg într-o direcție vizibil proastă. Orice exemplu negativ pot da, studentul din fața mea poate să-mi arate un catalog întreg cu acel lucru. Eu pot doar să dau din experiența mea și pot să reinjectez în oameni un fel de ideal. 

Toată lumea se gândește acum la bani, poziție, carieră. Vor carieră, vor numai capătul. Nu există numai capătul, trebuie un început și drumul trebuie făcut. Pentru a înțelege asta, e nevoie de niște noțiuni elementare. Una dintre ele se numește autoplasament: unde ești tu în istoria artei contemporane? Sunt câteva lucruri practice, pe care școala ar trebui să le predea. 

Nu doar că oamenii nu prea știu unde se plasează, dar nici nu-și prea cunosc colegii de la alte grupe, mai ales de la alte departamente. Lipsesc contextele în care să lucreze împreună. 

Așa e, nu se cunosc. Am lucrat odată la un college în Elveția, din care 7 nu erau elvețieni. Mexico, Argentina, New York. Băi, ce mișto, voi numai dacă stați de povești între voi și învățați! Te duci acasă, faci poze și vino și-arată-i ăstuia cum arată muzeul de artă din țara ta și el îți arată cum e muzeul lui. Și cei de-aici pot să se învețe singuri. 

Am văzut în multe locuri lucrul ăsta. La Chicago, la master, toți aveau fiecare cubicule destul de strâmte, iar când i-am întrebat unde-i spațiul comun, au fost surprinși: care spațiu comun? 

Colectivul, grupul e esential la început. Singur e greu. Una din tacticile bune este să te asociezi cu alți tineri ca tine. Să expui împreună, să discuți, să ocupi, să schimbi. Când n-ai (încă) nimic, împarți mai ușor.

Au multe de făcut, dar nici nu vreau să le pun studenților prea multe în cârcă. E o perioadă grea, în care trebuie să învețe multe, sa facă dragoste, să facă activism, plus viața de zi cu zi. Iar viața din orașele mari te fură. Sunt multe pe capul lor. 

Închei cu începutul. Tu cum ai ajuns la școala de artă?

Pe vremea aia era foarte simplu. Când eram mic, desenam, și m-au dat la casa pionierilor, la desen și modelism. Și desenul s-a lipit. De-acolo, le-a zis proful să mă ducă la școala de artă. Și pac. Lia la fel a pățit. Am ajuns în aceeași clasă din același raționament. N-am avut niciun soi de întrebare, am trecut prin toate treptele. Abia după ce am terminat facultatea, la vreo trei ani, când eram la Oradea, am început să am întrebări despre povestea asta cu arta. Că nu eram destul de bun și nici nu știam cum să mai fac.

Și asta e o altă poveste. Nu știi ce și cum să găsești o idee, și nimeni nu-ți zice asta. Gata, te-ai blocat. Ești așa, gol. Și nu ești prost. E o mare panică. Și am pățit de-astea. Îți spun: pus într-un grup mai performant, nu eram destul de bun. A trebuit să trag. Asta e marea capcană a celor care sunt buni în clasele lor și-s lăudați de profi. El așa rămâne, star. Dar pe urmă chelește, lucrurile au trecut pe lângă, și el tot acolo. 

E foarte dinamică lumea asta a artelor, și apare ceva paradoxal: trebuie să fii și încăpățânat, și maleabil. Cum faci asta? Iar lucrurile câteodată sunt foarte dure. Când predam la școala de vară din Salzburg, aduceam o galeristă din Viena, care era extrem de violentă în discurs. Zicea domle, tu vii la mine-n galerie și-mi vii cu dosarul ăsta? Ai văzut expozițiile mele înainte? Că ce-mi aduci tu nu se potrivește. Nici nu mă uit la dosarul tău. Așa și aici: nu te potrivești cu toate, uită-te ce program are galeria sau asociația aia, sau rezidența cealalată. 

Eu sunt foarte pentru making. Pentru a fi activ. Recunosc, există și partea cealaltă. Mai slow, mai reflexivă. Eu am făcut tot ce trebuie pentru carieră, Lia n-a făcut. N-a vrut să participe la expoziția x, a boicotat instituția y, a refuzat să facă networking. Și are cariera ei, nerespectând „regulile”. Nu-i un singur model valabil. 

Ca artist, lucrezi mult cu ego-ul. Și atunci, dacă nu e validată arta ta, e ca și când tu, personal, n-ai fi validat. 

Așa e. Dar toată povestea asta, cu simțirea, nu mai e valabilă deloc. Tu, ca tânăr artist, trebuie să știi istoria artei tale, din acest oraș, din această Europă, din această lume. Și trebuie să știi unde ești teoretic și vizual, pentru că altfel poți fi dus de curent. Partea asta de feeling e un motor pentru tine, dar deja lumea-n care suntem are biblioteci scrise, și tu trebuie să le știi. Nu mai e simplu deloc. Că ai vână sau, cum se zice în România, că ai labă? Asta te duce până la un moment dat. Dar restul vine din enșpe mii de încercări. 

Nimeni nu-ți garantează nimic. 

Știu artiști care-n școală erau mai rebeli și voiau revoluții, iar acum pictează cât se poate de convențional, ca să reziste. Geta Brătescu a dat lovitura după 70 de ani, și până atunci, dacă a mers în străinătate de câteva ori, a mers cu Dacia și mâncând din conservă. Lumea nu știe ce eforturi au făcut unii artist pentru a avea acces la informație. Poți, în capul tău, să reziști până spre 70 de ani, fără să ai un super mare succes internațional? E o poveste de foarte multă anduranță.

 

Acest material face parte din proiectul „Artists in Progress”, realizat de Scena9 și co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național. Prin acest proiect, vrem să înțelegem mai bine lumile din școlile de artă românești și să cunoaștem cele mai tinere generații de artiști.

Parteneri: Universitatea Națională de Arte din București, Facultatea de Teatru și Film a Universității Babeș Bolyai din Cluj, Liceul de Arte Plastice din Timișoara, Cerc. Artă Contemporană din Târgu Ocna

Parteneri media: Ideo Ideis, Dissolved Magazine, SUPER, SUB25

Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.