Am trișat puțin. „Ca să te-ndrăgostești de cineva, fă asta” e titlul unui articol publicat acum doi ani la rubrica „Modern Love” din The New York Times, și care-a fost citit de vreo 20 de milioane de oameni, cam cât populația României în apropierea Crăciunului.
Textul din The New York Times, scris de Mandy Len Catron, pornește de la studiul unui psiholog american de la începutul anilor ‘90, care-ar fi reușit să facă doi necunoscuți să se îndrăgostească după ce i-a pus să răspundă la un set de 36 de întrebări personale. Ce-nseamnă pentru tine o zi „perfectă”? Care-i cea mai mare realizare a vieții tale? Cum ți se pare relația pe care-o ai cu mama ta? Un fel de chestionar al lui Proust care să te facă să-ți dai jos una câte una frunzele de ceapă cu care ți-ai învelit inima. Să lași garda jos, să dai lucruri din casă, să afli povestea celuilalt. Adică exact ce reușesc să facă textele din „Modern Love” de 13 ani încoace. Cu cât citești mai multe eseuri personale despre iubirea, durerea, traumele și întrebările celorlalți, cu atât înțelegi mai multe despre ei și despre tine. Lucru care poate să te-ajute destul de mult, mai ales în lumea asta în care băgăm oamenii în borcane („arabi”, „creștini”, „țigani”, „homosexuali”, „coalițiapentrufamilie” ș.a.) și nu-i mai lăsăm să ajungă până la noi.
La asta-s bune eseurile personale, scurtează distanțele dintre oameni. Și la asta-i bun Daniel Jones, editorul „Modern Love”, tipul care citește 8000 de texte pe an ca să le aleagă pe cele mai bune 50, scriitorul care și-ar fi dorit să fie profesor la un colegiu mic din Iowa, dar care-a ajuns editorul uneia dintre cele mai de succes rubrici din istoria presei americane și un guru al iubirii planetare, chestie care îl enervează cumplit. Am vorbit despre iubire și scris, dar mai ales despre scris, într-o dimineață ploioasă de la finalul lui aprilie, când Jones a venit în România, la invitația festivalului Unfinished, ca să țină o conferință despre vulnerabilitate.
Ești editorul rubricii „Modern Love” de 13 ani. Ți se pare că schimbările din politica americană a ultimilor ani au influențat modul în care oamenii scriu despre experiențele lor personale? Contextul afectează substanța?
Oau, nu m-a mai întrebat nimeni asta, așa că n-am un răspuns pregătit… De fapt, s-ar putea să am. Am organizat de curând un concurs de eseuri pentru studenți și am observat că multe dintre texte au fost influențate de situația politică actuală. Mă refer mai ales la o anumită frică a celor din grupurile marginalizate, și la senzația că tot progresul din ultimii ani ar putea fi dat înapoi, dar și la un simț al empatiei mai prezent printre tineri. Sunt foarte toleranți față de orice tip de aranjament care are legătură cu sexul sau căsătoria și foarte deschiși la discursul care încearcă să contracareze direcția în care văd că se îndreaptă țara lor. Tinerii au votat masiv împotriva lui Donald Trump, așa că există sentimentul c-au fost trădați, că politicianul ăsta bătrân și acru le confiscă țara. Dar nu mi s-a părut c-ar fi o pornire luptătoare, ci mai degrabă intenția de-a contracara toate astea cu acceptare și refuzul de a-i judeca pe ceilalți.
Ați anunțat de curând că nu mai primiți texte noi timp de două luni. E prima dată când faceți o pauză?
Da, e prima dată. După ce podcastul nostru a ajuns la mult mai mulți oameni, au început să vină din ce în ce mai multe texte. Cred că numărul a crescut cu cel puțin o treime în ultimii ani, am ajuns de la 5-6000 la 8000 de texte pe an… De la un punct încolo nici n-am mai numărat. Odată ce-am pornit concursul de eseuri pentru studenți, a trebuit să ne ținem de el și am rămas foarte în urmă. Și deși mi-am dorit mereu să păstrăm inboxul deschis pentru toți cei care simt că vor să scrie și că au ceva important de spus, pur și simplu ne scufundam. Am știut c-o să vin în România și după asta mă duc și eu într-o vacanță normală, așa că am decis să ne luăm câteva luni libere și să recuperăm.
Ți se întâmplă vreodată să obosești sau să nu ți se mai pară important ce faci?
Cred că rubricile de eseuri personale vin și pleacă. Și singura modalitate de-a le păstra vii și necesare e să citești tot ce primești și să nu te bazezi pe autorii deja consacrați. Cred că, dacă vrei voci noi, n-o să-i publici tot pe ăia care apar peste tot.
E un lucru la care am devenit din ce în ce mai bun în ultimii ani: știu ce e promițător și ce nu mult mai repede, și uneori îmi dau seama dintr-o singură frază dacă citesc un text care poate deveni interesant. Așa că mă simt dator să fiu acolo, deși e absolut epuizant. Majoritatea textelor pe care le primim sunt mai mult sau mai puțin tragice, iar unele sunt de-a dreptul tragice. Oamenii scriu despre pierderea celor apropiați, despre traumele lor, și simt că trebuie să mă desensibilizez puțin. Nu numai că poveștile alea sunt cele mai importante din viețile oamenilor care le scriu, dar le mai și refuz…
Cum le refuzi?
Avem un mesaj pe care-l personalizăm cu numele fiecăruia. Mi s-a părut important ca, dacă tot urma să am o rubrică în care oamenii își dezvăluie lucruri personale și importante, să fie și-un loc în care să aibă încredere, să existe o persoană în carne și oase la capătul firului, căreia să-i pese suficient încât să trimită înapoi un bilețel. Majoritatea publicațiilor nu trimit nimic înapoi. Oricum, cred c-a funcționat. Cred că rubrica asta a devenit un loc căruia oamenii îi încredințează cea mai importantă poveste a lor. De asta n-am vrut să facem pauză de texte noi, dar ajunseserăm în punctul în care respingeam în masă doar ca să mai reducem volumul de texte.
De ce crezi că oamenii simt nevoia să-și scrie poveștile? Să le scrie, nu să le spună.
Cred că scrisul este un proces de gândire și că felul în care-i spui cuiva povestea într-o cafenea e diferit de felul în care încerci s-o înțelegi prin scris. Scriind-o, chiar trebuie să spui ceva, să ajungi la o concluzie, să descâlcești realitatea. Scrisul a fost întotdeauna un proces de gândire, mai ales dacă-l iei cu adevărat în serios. Unii zic chiar că ar fi un fel de catharsis, dar eu cred că e prea simplist și sună a mers la terapie. Scrisul te-ajută să te împaci cu ce ți s-a întâmplat, să înțelegi mai bine situația în care te afli și, dacă ești bun la asta, atunci îi poți ajuta la rândul tău pe alții să înțeleagă situația în care se află ei și poți fi un reper pentru sute de mii de oameni care au trecut prin același lucru.
Care-i cea mai presantă întrebare pe care și-o pun oamenii în textele pe care le primești?
Există două întrebări mari și late. Cum găsesc iubirea și cum păstrez iubirea? Cam asta vor să afle oamenii. Întrebările mai specifice au legătură cu obsesia asta a noastră, cum să fac ca să fiu mai bun la ceva decât ceilalți. Și cum să fac să mă descurc mai bine decât părinții mei. Iubirea are un caracter aspirațional destul de bizar care-i face pe oameni, mai ales pe adolescenți și pe tineri, să experimenteze cu tot felul de moduri de-a fi într-o relație, doar ca să evite toate problemele despre care știu că vin la pachet cu o relație. Și normal că sfârșesc prin a nu evita nimic, de fapt.
Mda, nu mai avem nici o șansă.
Hahaaa, da. Asta-i chestia genială, știi în sinea ta că n-o să poți, dar totuși te străduiești. La fel e și cu relațiile deschise, când oamenii zic că, pentru ei, iubirea nu e o posesiune, dar dup-aia se-ntreabă cum să facă să nu cadă în gelozie. E foarte greu să oprești reacțiile primare, să fii onest cu lucrurile astea și să nu pui capacul peste ele.
Cât de modernă e iubirea modernă?
Cred că trebuie să facem o distincție între emoții, care nu se prea schimbă, la fel și atașamentul, și modurile în care găsim dragostea și formăm cupluri, care se pot schimba destul de mult în funcție de ce e acceptabil din punct de vedere social, de diferitele aranjamente maritale, de tehnologie… Întotdeauna mă gândesc că felul în care folosim tehnologia are legătură cu încercarea de-a nu sfârși răniți și, pentru asta, ne străduim să nu fim vulnerabili, chestie la care telefoanele se pricep foarte bine. Sunt un fel de strat protector între tine și cealaltă persoană și culmea e că nu te prea protejează, de fapt, dar par că te protejează… Îți dau posibilitatea să te porți ca și cum nu ți-ar păsa.
Vorbeam aseară la festival despre o scenă care mi se pare grăitoare și care se tot repetă în eseuri, o scenă pe care cineva a dus-o la alt nivel. E vorba despre un cuplu, o femeie și un bărbat într-o relație casual, în care femeia ajunge să fie mai implicată emoțional decât bărbatul, și nu vreau să par sexist, dar cam asta se întâmplă în majoritatea timpului. Nu tot timpul, dar aproape. Și femeia spune, destul de ezitant, în timp ce stau amândoi în pat, că mie chiar îmi place de tine, și asta-i pur și simplu moartea pasiunii, hahaa. Și tipul zice aaa, nu pot să fac față acuma la asta, se ridică și pleacă. Și ea pleacă după el. Ca o scenă dintr-un film în care eroina aleargă după erou, doar că zice Auzi, de fapt nici mie nu-mi prea pasă, serios, n-am vrut să zic asta! Nu-mi place de tine la modul ăla, pe bune. Crezi c-am putea să ne-ntoarcem la cum eram înainte, așa, să ne simțim bine și să nu ne pese unul de celălalt? Ei, scena asta era înainte puțin diferită: eroina alerga după erou și striga Te iubesc! Întoarce-te, te iubesc așa de mult! Și acuma e Nu te iubesc deloc! Întoarce-te! No pressure!
Femeile scriu mai mult decât bărbații?
Da, cam 75 la sută sunt femei, și restul bărbați. Iar femeile sunt mult mai înclinate să-i critice pe bărbați.
Și pe ele?
Și pe ele… Dar bărbații sunt mult mai rezervați, cel puțin în print, și nu prea scriu chestii critice despre femei. Se tem c-o să fie puși la zid din cauza asta. E un dezechilibru care face lucrurile mai puțin sincere…
Îmi place mult de tot că dai tips&tricks pentru ca oamenii să scrie texte mai bune, care să aibă șanse de publicare. Ce-au în comun dragostea și scrisul?
Mm, chiar am scris despre asta. Din cauză că sunt expus la o cantitate uriașă de texte proaste, am început să văd tendințe și motive pentru care sunt atât de proaste. Eseurile personale sunt genul de texte care-s mai greu de scris decât par. Pare că e ușor, scrii și tu despre cum a fost ziua ta, dar, de fapt, e extrem de greu, poate și pentru că oamenii sunt împinși către scris de emoțiile lor, asta dacă nu sunt scriitori de profesie. Sunt motivați de o experiență anume care îi determină să scrie despre asta, și uneori „asta” înseamnă furie, amărăciune și învinovățire, așa că scriu cu emoțiile alea la pachet și se vede cu ochiul liber și atunci devin cineva care nu e de încredere. Nu prea vrei să asculți furia cuiva…
Calitățile de care ai nevoie ca să scrii bine, curiozitatea, o minte deschisă, care nu judecă, înțelepciunea, vulnerabilitatea, sunt și cele care te fac o persoană cu șanse mai mari de-a avea o relație reușită. În schimb, a da vina pe celălalt, a fi încuiat și încrâncenat te fac să pui toată responsabilitatea pe umerii partenerului. Și e clar că o relație n-are cum să funcționeze așa. La fel, nici când scrii cu lucrurile astea în minte n-o să meargă.
Am observat tot felul de suprapuneri între scris și iubire. Oamenii care scriu bine despre chestii personele par niște persoane plăcute. Nu pentru c-ar duce niște vieți fără pată, ci pentru că sunt în stare să se examineze pe sine cât mai sincer. Așa că toate au legătură cu sinceritatea, vulnerabilitatea, inteligența. Bine, se mai întâmplă și ca unii să fie copleșitori cu sinceritatea și vulnerabilitatea lor și să devină toxici. Dar eu vorbesc despre vulnerabilitatea aia care are ceva atrăgător în ea, care e dezvăluită în doze mici, plus că trebuie să fii și deștept ca să știi cât să spui despre tine astfel încât să-i faci pe ceilalți să vrea să afle mai mult.
