După ce m-am uitat la filmele lui Damir Očko, mi-a venit să mă uit în oglindă și să privesc corpul de parcă abia atunci aș fi înțeles câteva lucruri esențiale despre el. În Spring, o femeie își contorsionează corpul cu atâta expresivitate, încât ai impresia că recită din mișcări, fără cuvinte, poezia pe care cineva o rostește pe fundal. În We saw nothing but the uniform blue of the Sky, vocea unui bărbat bâlbâit face din versurile pe care le rostește un soi de dans al cuvintelor. În timp ce te uiți la TK, un frison ți se-nfige în carne la vederea celor două corpuri goale, care tremură în bătaia frigului. Când te uiți la The Third Degree, ți se oprește un pic respirația când vezi pielea unor femei acoperită de cicatrici, ca niște dantele. În toate aceste filmele, corpurile sunt libere și vunerabile, un fel de sculpturi în acțiune sau de ultime teritorii autonome, din care poți înțelege ceea ce limbajul lasă pe dinafară. În același timp, mișcarea nu e tăcută, ci însoțită aproape mereu de o voce care devine cumva o extensie a corpului. „Hei, de ce nu mi-ai spus că poți fi toate lucrurile-astea?” mi-a venit să-mi întreb corpul, fiindcă deja aveam impresia că are o viață proprie, ascunsă, despre care știu atât de puține. N-am apucat să fac asta, fiindcă Damir deja ajunsese la întâlnire, într-o dimineață în care părea să nu existe destulă cafea pe lume, cât să contracareze somnolența pe care o aducea ploaia.
Înainte să expună la București, la Galeria Eastwards Prospectus, nu-i cunoșteam lucrările. La fel cum nu cunoaștem aproape deloc viața artistică din țările mici ale Europei de Est, fiindcă atenția noastră e îndreptată spre marile hotspot-uri occidentale. Nici Damir Očko nu știe mai nimic despre artiștii români. Are 39 de ani, locuiește și trăiește la Zagreb și a reprezentat anul trecut Croația la Bienala de Artă de la Veneția. Cu toate astea, n-a mai avut o expoziție în orașul lui din 2006. „Singurul curator care calcă pragul atelierului meu e Branka Benčić,” spune el, „iar instituțiile sunt auto-centrate și complet neinteresate de ceea ce se întâmplă cu artiștii pe care ar trebui să-i servească”. Branka e curator independent și, atunci când ni se alătură în discuție, am impresia că vorbește despre România: „Instituțiile lucrează pentru sine. Nu pentru artiști, și nici pentru public. În Croația, funcționează acum aceleași instituții ca în timpul socialismului”. Problema instituțiilor e importantă, fiindcă și în Croația banii pentru arte & cultură vin, în proporție strivitoare, de la stat. Finanțările private sunt extrem de puține, piața de artă e ca și inexistentă, iar la Zagreb nu există galerii private. Distribuția fondurilor publice simulează foarte bine transparența, spun Damir și Branka, dar în realitate banii se rotesc într-un grup destul de restrâns. Mai mult, dacă vrei să inițiezi un proiect împreună cu instituțiile din Croația, trebuie să faci nu doar primul, ci și al treilea și al cincilea pas, e de părere Očko. „La final, după ce ai făcut toată munca, instituțiile au grijă doar să-și pună logoul,” completează Branka.
Dat fiind contextul ăsta, Damir încearcă să aibă cât mai puțin de-a face cu mecanismele statului și deși lucrările lui nu au o miză politică explicită, atitudinea lui e un statement politic în sine. „Nu m-aș simți în largul meu să colaborez cu anumite instituții, unde, la foarte multe niveluri, întâlnești grade și grade de corupție. N-aș vrea să le legitimez cu munca mea. Într-un fel, sunt foarte detașat de ce se întâmplă și chiar de scena de artă locală și-ncepe să-mi placă liniștea asta”, spune artistul, care anul trecut a participat la Bienala de la Veneția la invitația unui curator francez. Pentru prima oară în Croația, proiectul care a reprezentat țara la cel mai influent eveniment de artă contemporană din Europa n-a beneficiat de niciun sprijin din partea autorităților, fiind realizat 100% din surse private.
The Third Degree, filmul pe care l-a realizat pentru Veneția, e una din cele patru lucrări video cuprinse în Repeat After Me, prima lui expoziție din România. Dacă subsolul galeriei e rezervat filmului, parterul e un soi de laborator al muncii lui de artist: cuprinde instalații, fotografii, colaje și partituri grafice, fiindcă o parte importantă din practica lui înseamnă găsirea unor limbaje abstracte pentru a le comunica anumite intenții protagoniștilor din filmele lui. „Atunci când scriu o poezie,” – fiindcă aproape toate lucrările lui au în centru o poezie vorbită – „compun din prima ritmul, măsura, iar a transcrie toate aceste lucruri pentru altcineva e oarecum o misiune imposibilă, dar din care învăț foarte multe, mai ales la repetiții”. Din felul ăsta de a lucra vine de altfel și titlul expoziției: o încercare constantă de a ajunge la înțelegere cu celălalt.
Un exemplu foarte bun e We saw nothing but the uniform blue of the Sky, pentru care a colaborat cu un bărbat care are un defect de vorbire; e bâlbâit. „Am avut mai multe interviuri cu persoane care au venit să citească poezii, dar am ales pe cineva care chiar își dorea să facă asta pentru motive cât se poate de personale.Toată viața încercase să scape de bâlbâială, s-o ascundă, iar atunci când ne-am întâlnit, eu l-am invitat să-și exprime bâlbâiala asta cu toată naturalețea. Faptul de a vorbi tare, de a rosti propoziții lungi a fost provocare și am avut o colaborare foarte intensă. Am scris poemul cu o viteză și un ritm foarte precise și a trebuit să inventez multe gesturi - cu mâinile, cu întreg corpul - pentru ca el să poată prinde măcar o parte din aceste elemente. Un fragment din poem e Tourists mesmerized by the crystalline moment of the unforgettable succession, care pentru o persoană bâlbâită e extrem de greu de pronunțat. Iar ca s-o poată face, i-am sugerat să-și imagineze că aruncă cu pietre cu toată forța. Așa că, la fiecare cuvânt sau fiecare propoziție, își lansa cu putere brațele pentru a reuși să le ducă la capăt. Și tocmai această interacțiune dintre textul meu și inputul lui este ideea-cheie din spatele expoziției Repeat After Me. Nu e vorba de a învăța ceva pe cineva, ci despre un schimb și despre un proces colaborativ”.
“honey, did you put the sweetener in my coffee”“I never drink my coffee black and bitter”“honey, it is bitter”The world is black and bitter,but about to be stirred with a spoonIn the name of the returnable SunAnd the metal spoon that clingsuntil the evening returns.(fragment din poemele scrise pentru filmul „TK”)
Într-un alt film, un bărbat care suferă de Parkinson scrie un text despre liniște. La 86 de ani, nu știa să vorbească sau să scrie în engleză și prin urmare l-a scris cu foarte multe greșeli. Dar pe Damir tocmai astfel de întâlniri îl interesează – nu actul perfect, nu reproducerea mecanică, ci felul în care transmiterea unui mesaj între oricare doi oameni diferă, chiar și aproape imperceptibil. Ideea asta a schimbului care se petrece în întâlnirea dintre oameni e explorată și-n The Third Degree, lucrare al cărui titlu are un dublu sens: pe de o parte, face referire la gradul unor arsuri foarte grave, iar pe de alta, la a constrânge pe cineva prin violență să facă o mărturisire. Impulsul pentru acest film i l-a provocat un proiect precedent, TK, la care lucrase cu doi tineri pe care îi filmase la bustul gol într-un frig teribil. „Am observat atunci”, spune Damir, „un fel de violență a camerei de filmat, căreia îi lipsește cu totul empatia față de lucrurile pe care le filmează. Era foarte frig, cameramanul trebuia să schimbe lentila, iar cei doi tineri așteptau acolo în frig în tot acest timp. În felul ăsta, violența camerei a devenit pentru mine o problemă, pe care am vrut s-o rezolv în Third Degree. Mă tot întrebam nu cum să arăt compasiune, ci mai degrabă cum pot să exprim faptul de a fi împreună cu cei pe care-i filmez”. În felul ăsta, a ales să suprapună imaginile în care apar corpurile acoperite de urmele arsurilor cu imagini din procesul de filmare, reflectate în bucăți de oglindă spartă. Rezultatul e un film în care, privind rănile, nu te simți câtuși de puțin voyeur și n-ai o relație de putere cu corpul vulnerabil pe care-l privești. „Pentru mine, să arăt o imagine care pe jumătate reprezintă corpul filmat și pe cealaltă jumătate reprezintă pe cel care filmează, vorbește despre cum ar trebui să funcționeze arta în general”.
Una din mizele importante pentru Damir, în The Third Degree, dar și în toate celelalte proiecte, e să rezolve o problemă pe care, deși o întâlnim la fiecare atingere de buton, o percepem din ce în ce mai puțin. „Camera de filmat relativizează compasiunea”, spune artistul. „Compasiunea e un cuvânt așa abuzat de societatea noastră contemporană, încât i-am uitat sensul. Aproape că nu mai înseamnă nimic. Aproape că ne e jenă să folosim cuvinte ca speranță sau compasiune, fiindcă au ajuns să sune foarte ieftin. Dar asta e problema societății și cred că e de datoria noastră să găsim căi de a rupe acest cerc. În ceea ce mă privește, în The Third Degree am încercat să vorbesc despre faptul de a fi împreună, ceea ce a fost dificil fiindcă și împreună a ajuns să nu mai însemne nimic. Am încercat să găsesc sinonime sau alte moduri de a exprima aceste idei, dar pentru speranță sau împreună nu există sinonime”. Și-atunci, în loc să facă un manifest pentru drepturile cuvintelor, Damir încearcă să găsească noi moduri de a vorbi despre lucruri confiscate de retorica politică și comercială, noi moduri de a articula o problemă așa de aproape de noi, încât devine aproape invizibilă.
De altfel, curatoarea Branka Benčić e de părere că rolul artistului chiar ăsta e: să ne ajute să vedem lumea de sub ochii noștri, fiindcă artiștii detectează anumite probleme, anumite lucruri ascunse sau despre care nu se vorbește, pe care să le facă apoi vizibile. „De pildă,” spune ea, „dacă ne uităm aici în expoziție, vedem o piatră. Damir a pornit să analizeze piatra ca armă, folosită din Biblie, și până la protestele de stradă din zilele noastre. Or, piatra asta stătea pur și simplu la marginea drumului, așteptând să fie eliberată, să fie aruncată undeva”. La prima vedere, multe din lucrările expuse la primul nivel al expoziției Repeat After Me sunt un fel de pietre care așteaptă să fie aruncate. Chiar dacă inițial privitorului îi e un pic dificil să se orienteze în lumea populată cu artefacte prin care operează Očko, fiindcă toate obiectele, semnele și convențiile sunt, în fond, un limbaj necunoscut, e nevoie doar să intri într-un schimb cu ele. Și-n felul ăsta, arta iese din ecran, din ramă și din vitrină, iar tu, ca privitor, începi să descifrezi felul în care vede lumea Damir și să oferi la rândul tău disponibilitate.
În fond, tocmai ăsta e centrul gravitațional al lumii pe care o creează Očko: o încercare de a-l înțelege pe celălalt și de a te face înțeles, de a ne reaminti că, dincolo de straturile culturale, există un soi de înțelegere care trece peste orice diferență, de a ne întoarce la corp și a-l elibera pe cât posibil de sub dictatura minții, gata să uniformizeze tot. De la voce, la ceea ce spune. „Eu am oarecare probleme legate de felul în care funcționează arta,” spune Damir. „Una ar fi legată de spațiile artistice, de galerii, unde poți, de exemplu, să alergi dezbrăcat, ceea ce n-ai putea face pe stradă. Cred că orice artist își dă seama la un moment dat că, într-o galerie, jocul lui / ei e foarte sigur, atâta vreme cât are voie să facă orice. Avem tendința ca totul să ni se pară ok și acceptabil, dar într-un mod foarte rece și detașat. Uneori, mi-aș dori să nu mai existe granițe între spațiile artistice și lumea de afară sau măcar ca pereții să fie mai subțiri”.
Puteți vedea expoziția „Repeat After Me”, la Galeria Eastwards Prospectus din București, până pe 23 decembrie.
Imaginile au fost oferite prin amabilitatea artistului și a galeriei.
