După 28 de existență, Daft Punk, duoul francez pus la cale de Thomas Bangalter și Guy-Manuel de Homem-Christo, a pus punct în februarie, 2021, printr-un anunț oficial și un videoclip aproape mut. „O trupă de hipsteri”, îi cataloga (vag?) Los Angeles Times după ce trupa câștiga un premiu Grammy la categoria „Albumul anului” cu Random Access Memories. „Iconografie strictă”, scria hotărât Luke Winkie despre același album și coperta sa, în anul lansării, 2013, pentru revista Village Voice. „House brutalist”, descria Larry Fitzmaurice în 2018 pentru revista Pitchfork stilul dominant al primului lor album, Homework, lansat în 1997.
Ce a însemnat Daft Punk poate fi neclar. Un alt compromis între underground și mainstream? O hipnoză French house pusă la cale de Virgin Records? Sau tocmai invers? Niște prostănaci (daft) sau niște punkeri? Electro proto-festivalier, alături de The Chemical Brothers sau Fatboy Slim, înaintea exploziei EDM sau, dimpotrivă, ultimul val cu „suflet în aparat”, cum ar zice Șuie Paparude? O apocalipsă inevitabilă a muzicii house transformată în comoditate? Poate cinci momente-cheie din istoria duoului francez te vor face să afli mai ușor răspunsurile la întrebările astea.
Da Funk
Despre primul lor videoclip, lansat în 1996, Bangalter spunea la un moment dat: „N-are nicio poveste. E un om-câine care se plimbă prin New York și ascultă muzică la casetofonul ghetto blaster. Nu e gândit să spună ceva anume. Oamenii încearcă să-l explice. E despre toleranță? Integrare? Urbanism? N-are de fapt niciun mesaj clar.”
Oricât de modest ar suna ce zice Bangalter, nu pot trece cu privirea faptul că suntem la vreo cinci ani după protestele violente și de amploare care s-au întâmplat la Los Angeles, în urma verdictului dat în procesul activistului afroamerican Rodney King (cei patru polițiști care l-au bătut în stradă pe King au fost considerați nevinovați de către judecătoare), verdict considerat nedrept de foarte mulți afro-americani care au ieșit furioși pe străzi, iar imaginea unui cetățean antropomorf, aparent neintegrat și stângaci social, care merge șontâc cu ajutorul unei cârje, e probabil imaginea perfectă a minorităților marginalizate din acele State Unite ale boom-ului consumerist, când cultura shopping-ului din malluri urma în scurt timp să plonjeze în online.
Regizat de Spike Jonze, unul dintre postmoderniștii favoriți ai anilor ’90 (dar mai ales al celor de la Beastie Boys, cărora le-a regizat mai multe videoclipuri), care deseori observa resemnare grunge sau nostalgie suprarealistă în contratimp (o trupă din anii ‘50 cântă, într-un restaurant dintr-un sitcom din anii ‘70, o melodie din anii ‘90), „Da Funk” a rămas, alături de, să zic, „Virtual Insanity” (regizat de Jonathan Glazer, vezi Sexy Beast sau Under the Skin) sau „Protection” (regizat de Michel Gondry, la care voi reveni), printre primele exerciții care anunțau un sfârșit de decadă (oricum o „decadă de aur” a videoclipului muzical) aspirațională pentru muzica electronică, cu videoclipuri fie calibrate spre un realism sensibil și/sau claustrofob, fie sarcastice sau alienante, fie ghetto-apocaliptice ori antifaimă.
Around the World
Regizorul francez Michel Gondry s-a ocupat de al doilea videoclip scos de Daft Punk, iar de coregrafie Bianca Li, care a mai lucrat, printre alții, cu Blur, Coldplay sau Kanye West, dar și cu mai multe case de modă celebre. Avem cinci grupuri a câte patru personaje costumate divers și care prin mișcările lor reprezintă o parte din compoziția cântecului. Roboți care se învârt în cerc, pentru partea vocală. Atleți, așa cum i-a numit Gondry, cu busturi micșorate față de restul corpului, pentru chitara bass (iar, în gândul meu, dacă țin cont de faptul că au treninguri adidas și pantofi sport albi, dar și de mișcarea picioarelor, sunt o referință către Run DMC și acel new school rap căruia îi sunt tributari în mai multe cântece). Apoi sunt fetele îmbrăcate în modă disco (nicio surpriză aici), care se mișcă în funcție de notele sintetizatorului din prim plan. Scheleții urmăresc chitara electrică (pentru că, hei, următorul album Daft Punk chiar va fi disco-rock) și, în fine, mumiile zvâcnesc la impulsurile drum machine-ului.
E un videoclip care, deși te poate păcăli la o privire superficială că e static și anost, dacă urmărești fiecare grup în parte devine cu fiecare revedere mai complex. Pe lângă faptul că a rămas probabil cel mai cunoscut al lor, „Around the World” e și acel cântec iconic al francezilor – poate, pentru generațiile care au urmat, doar „Get Lucky” să fie la fel de popular. Ridicol de simplu, burghez prin reciclarea comercială a câtorva clișee de compoziție house și hip-hop, dar, în același timp, cum zicea James Murphy de la LCD Soundsystem, „toate lucrurile pe care le urăsc, dar cărora nu le pot rezista”.
Revolution 909
Suntem deja în 1998, Fatboy Slim, Jamiroquai sau The Chemical Brothers domină popul electronic și mai e foarte puțin până când fetișul pentru French house avea să hipnotizeze piața americană și restul lumii via MTV (Modjo, Cassius, Étienne de Crécy și Bob Sinclar încă n-au apărut). Dacă ar fi să aleg un singur single substanțial și remarcabil Daft Punk, ăsta ar fi. Mai întâi, regizorul Roman Coppola a gândit una dintre intrigile muzicale dintre cele mai sofisticate ale finalului de deceniu: ce treabă are o pată de sos de roșii pe tricoul unui polițist care „sparge gașca” la o petrecere rave la New York cu agricultura industrializată și o rețetă de paste explicată de o bunică?
În afară de faptul că te învață cum să le prepari corect, videoclipul e mai întâi de toate o reflecție asupra felului agresiv în care guvernul francez a acționat împotriva petrecerilor rave, la scurt timp după ce Jacques Chirac a ajuns președintele țării în 1995. „Autoritățile motivează că ar fi vorba despre droguri, dar nu cred că e numai asta. Drogurile sunt oricum peste tot, dar probabil ei n-ar avea o problemă dacă ar fi la un concert rock, pentru că muzica aia o pot înțelege. Muzica asta în schimb nu o înțeleg, e violentă și repetitivă; li se pare stupidă”, spunea Bangalter despre videoclip, într-un interviu pentru revista DMA. Apoi, desigur, interpretările pot începe de la metafora unei societăți conservatoare până la magia coincidențelor.
Harder, Better, Faster, Stronger
Cu al doilea album, Discovery, lansat în 2003, Daft Punk erau nevoiți să rămână relevanți tocmai pe scena căreia, împreună cu Virgin Records, i-au dat ghiontul de care avea nevoie, o scenă tot mai populată și competitivă, dintre care amintesc albumul autointiulat al celor de la Modjo sau Tempovision al lui Étienne de Crécy, cântecele-cometă „Music Sounds Better With You” sau „Starlight”, dar și interpretările genului ale unor non-francezi, precum Armand van Helden, Planet Funk, Roger Sanchez sau Spiller. Mai mult funk decât house, aproape abuziv când vine vorba despre utilizarea vocoderului, rușinat să meargă până la capăt spre italo, speriat să insiste pe electro boogie, Discovery n-a mai sunat a viitor, precum Homework, ci a pastișe Kool and the Gang sau chiar Mike and the Mechanics, cum observa criticul Alexis Petridis la vremea respectivă. De fapt, Robert Christgau rezuma tăios: „Sunt beat-uri mai mișto chiar și pe albumul lui Jadakiss!”.
Discovery a fost însoțit de Interstella 5555: The 5tory of the 5ecret 5tar 5ystem, filmul care a intersecționat SF cu musical și anime, regizat de Kazuhisa Takenouchi și supervizat de Leiji Matsumoto. Povestea e o metaforă despre o trupă undeground „răpită” de mainstream și casele mari de discuri pentru a fi transformată într-un produs comercial. Pe bune, domnilor Homem-Christo și Bangalter? Bașca, Discovery a inspirat una dintre cele mai enervante trupe din muzica electronică, Chromeo, și a virat curentul French disco către niște ani buni de electro funk caricatural de care ne-am fi putut lipsi lejer cu toții. Iar, din păcate, „Harder, Better, Faster, Stronger” a contat imens în acest sens.
Get Lucky
„We've come too far / To give up who we are / So let's raise the bar / And our cups to the stars”, cântă Pharrell Williams (The Neptunes) pe pre-refrenul cântecului imn al oricărei petreceri din orice colț al Centrului Vechi, o bijuterie cât un glob disco, dar și o surpriză din partea celor doi când vine vorba despre compoziție: Nile Rodgers la chitară, Omar Hakim la tobe și Nathan East la chitară bass. „Am vrut să ne jucăm cu trecutul”, a rezumat Bangalter miza albumului Random Access Memories, pentru care, față de cei amintiți mai sus, au mai colaborat cu muzicieni precum Giorgio Moroder, Panda Bear, Julian Casablancas, Todd Edwards, DJ Falcon sau Chilly Gonzales. L-au înregistrat, pe banii lor, în patru studiouri din Statele Unite și unul din Franța de-a lungul a patru ani și n-au folosit niciun alt sample în afara celor două pentru ultimul cântec, „Contact”.
Într-o seară de vineri a festivalului Coachella din 2013, într-o pauză dintre concerte, pe ecrane a apărut varianta diamantină a logoului Daft Punk, iar în boxe începea un cântec vag Chic. După 15 secunde, un prim-plan cu Pharrell care cântă primele versuri: publicul e deja în delir, iar mie mi se face pielea de găină cu fiecare revedere. În următoarele zile, același teaser a scurtcircuitat internetul și vreo câteva săptămâni a funcționat ca un single în sine: cele două minute au fost suficient de molipsitoare să ne dăm seama că avem de-a face cu ceva important. Așa a și fost. Considerat unul dintre cele mai bune cântece ale anului de majoritatea presei culturale, „Get Lucky” a rămas un hit atemporal, fără cusur, de o perfecțiune rară. Un diamant, într-adevăr, care preconiza nu doar colaborarea francezilor cu The Weeknd (și metamorfoza optzecistă a acestuia), dar și fetișul pentru disco al scenei pop din ultimii ani.
