După 100 de ani de când dada a devenit un cuvânt pe limba universală a artei, Tristan Tzara e acolo unde primele lui impulsuri de distrugere (a se citi „creație”, după dadaiști) loveau cu cea mai mare sete: în enciclopedii, în manuale, în marile muzee. Copiii teribili ai începutului de secol XX, adunați de te miri unde în insula de neutralitate de la Cabaret Voltaire, în vreme ce Europa exploda la propriu, sunt azi canoane. Dintre ei, Tzara e un soi de campion al referințelor goale: răsinvocat cu tandrețe ca „părinte” al mișcării dadaiste, aproape necunoscut în afara acestei etichete. Pe cât de zgomotoasă e reputația dada, pe atât de puține știm despre Tzara. Tocmai de-aia, apariția primei sale biografii în engleză e un act de dreptate. ”TaTa Dada:The Real Life and Celestial Adventures of Tristan Tzara” (MIT Press, 2014) e rezultatul a aproape șase ani de muncă, pe care cercetătorul Marius Hentea i-a petrecut în arhive din România, Elveția și Franța.
Acum câteva luni, cartea lui era de negăsit la București: în librării, zero, la Biblioteca Națională nu primise cote nici la doi ani după publicare („e prea nouă”, mi s-a explicat absența ei), iar pentru a merge la Biblioteca Academiei trebuia să trec printr-un mic ritual birocratic. Așa că, înainte să mă întâlnesc cu Marius Hentea, îi survolasem cartea doar pe Google Books. Între timp, lucrurile s-au răsturnat, iar traducerea în română (Tracus Arte, 2016) va fi lansată mâine, la Bookfest. (Până atunci, puteți citi un fragment aici.)
"TaTa Dada" are tot ce-i trebuie ca să nu fie doar o carte pentru specialiști. Mai riguroasă decât toate celelalte biografii ale lui Tzara (născut Samuel Rosenstock la Moinești) și-n același timp mai captivantă. Vremurile agitate (și) de Tzara&co au multe de spus despre vremurile în care ajungem să citim despre ele: intoleranță etnică, geopolitică violentă, naționalism versus denaționalizare, migrație, establishment versus marginali, dreapta versus stânga.
Am stat de vorbă cu Hentea, la rândul lui de origine română, despre drumul lui Tzara - de la renegat al României, la icon Franței.
Mai poate să supraviețuiască moștenirea dadaismului azi?
Dada a avut un succes foarte aproape imediat după ce s-a făcut tam-tam la început. La un moment dat, a devenit ceva repetitiv. Fiindcă dada nu a avut un țel definit, ar fi fost greu să mai țină toți anii ăștia. Apoi, sistemul a luat tot din dada, din care a făcut doar o parte din istoria artei. Ce se întâmplă acum în arta contemporană, în zona de happenings sau de artă abstractă, provine de la dada. Dar sursa e banalizată. Azi însă, lucrul ăsta e viciu deja: în capitalism, sistemul poate să armonizeze orice opoziție și polaritate.
Mai e în vreun fel posibil să faci artă radicală într-un astfel de sistem?
E super greu. Și capitalismul este foarte șmecher din punctul ăsta de vedere (râde). Poate să vândă și junk-ul la un preț pe care nu ți-l poți permite. Un exemplu bun sunt gențile Freitag din Germania, făcute efectiv din materiale găsite pe stradă și vândute foarte scump. Așa vedem la lucru anticapitalismul care devine capitalism pur.
Credeți că există vreo cale prin care șarpele să nu-și mai înghită coada?
Mi se pare imposibil. Foarte interesant e că, într-un fel, și dada a avut sensul ăsta de la început. După ce au făcut [dadaiștii, n.r.] la Zurich și la Paris, la un moment dat, Picabia spunea: acum sunteți contra noi, dar peste câteva luni noi o să punem la vânzare ce am creat și tot noi o să facem profit. Cel mai probabil, și ei au simțit că era ceva futil și că mișcarea nu putea schimba radical mentalitățile.
Tzara, la rândul lui, a fost criticat foarte mult. Fiind un colecționar foarte mare de artă de avangardă și neavând un venit prea stabil, a fost nevoit să și vândă din lucrări. A intrat și el în logica de piață. În același timp, participa activ la circuit: din cele 300-500 de exemplare în care ieșeau cărțile lui de poezie, le oferea prietenilor. Ei nu citeau cartea, dar o păstrau cu paginile netăiate, știind că valoarea ei merge în sus. El primea, în schimb, câte o bucată de artă, iar să primești un Matisse sau un Picasso nu e puțin lucru. Ce făceau Tzara și prietenii lui era un fel de gift economy.
Clar e mai ușor să fii în opoziție decât să fii la putere. Când dada a fost doar opoziție pură și era marginalizată, împinsă la periferie, putea să fie mult mai radicală decât atunci când mult mai mulți se interesau de ce făceau ei.
Se vede asta și la Zurich, unde [dadaiștii, n.r.] au început la Cabaret Voltaire, aflat într-o parte a orașului vechi care, în 1916, nu era deloc respectabilă, avea multe baruri, bordeluri... Dar nu peste mult timp, au ajuns într-o zonă bourgeois, în galerii. Huelsenbeck spunea la un moment dat ținem conferințe pentru niște babe care beau ceai la ora 3 după-amiază. Cum putem să facem revoluție?
„Dada e viaţa fără papuci şi fără paralele.” - Șapte manifeste dadaiste. Puteți citi două dintre ele aici.
Ce v-a intrigat cel mai tare în timp ce făceați documentarea pentru carte?
Faptul că despre Samuel Rosenstock, care era foarte important pentru mine, erau făcute foarte puține lucruri aici, în țară. Putem să speculăm de ce a fost marginalizat în România, dincolo de faptul că aici a scris, de fapt, foarte puțin, înainte să plece. De asemenea, faptul că era evreu nu l-a ajutat deloc aici, la fel și faptul că mai târziu a fost comunist.
Un alt lucru care m-a interesat a fost perioada după dada, în care Tzara a devenit un fel de stereotip: tipul cu monoclu, care spunea prostii pe scenă. Într-o piesă de teatru a lui John Stoppard, Travesties, un consul vrea să pună în scenă o piesă cu James Joyce și Tzara, iar Joyce îi spune lui Tzara vezi că monoclul nu e în ochiul corect.
Ați observat vreun fel de reticență față de subiectul Tzara, atunci când ați lucrat în România?
Cât am lucrat la arhive, nu. Dar e clar că a fost un evreu care s-a născut aici i-a marcat foarte mult viața, dat fiind antisemitismul crunt de la acea vreme. S-a născut la Moinești, un loc puțin absurd, cu țărani medievali, evrei care citesc Tora toată ziua și oameni care vin să câștige bani din petrol - deja un fel de wild West. Apoi, s-a născut într-o familie evreiască și bourgeois, fără niciun sentiment religios, așa că nu prea a fost acceptat de comunitatea de evrei din zonă. Nu era nici tocmai român, fiincă îl chema Rosenstock, iar la vremea aia evreii nu puteau avea cetățenie română. Și mai era și bourgeois într-o țară unde nu prea erau alți bourgeois - iar ca să fii bourgeois, ai nevoie de alții ca tine.
”Cabaret Voltaire's most important political message, more so than any manifestation in favor of socialism or denunciation of war, was more subtle: by declaring itself open to art from all over the warring nations, without prejudice, the Cabaret made antinationalism the heart of its agenda.”
Vorbiți în carte de importanța antinaționalismului pentru Dada - cât de mult se apropie antinaționalismul de atunci de globalizarea de azi?
E greu de spus. Faptul că Dada era internațională, în contextul de război, era clar un mesaj politic. Dar toți au tras din cultura lor, doar că nu voiau să limiteze perspectiva la această cultură. De exemplu, Hugo Ball era obsedat de ce se întâmpla în Germania, chiar dacă foarte critic.Tzara era, probabil, cel mai cosmopolit dintre toți: a fost puțin exclus din țara asta, a devenit cetățean român abia în anii '20, iar în anii '40 a fost naturalizat în Franța. Deși, după cum spunea Brâncuși, „în artă nu există străin”, la sfârșitul vieții, Tzara a înțeles că trebuia să se așeze undeva. A încercat, destul de clar și concentrat, să devină poet francez. Deși a înțeles că arta era un limbaj universal, că e imposibil să te limitezi la o perspectivă naționalistă, națiunea încă spunea ceva. Fiul lui Tzara spunea mereu am avut impresia că tatăl meu era un meteor. E clar că el a vrut să fie denaționalizat, dar la sfârșitul vieții era total opus: a vrut ca arhiva lui să meargă la Biblioteca Națională a Franței, iar colecția lui de artă să meargă la Luvru. Mai francez decât să fii în astea două instituții de stat nu există.
Cum a arătat socialismul lui Tristan Tzara?
Tzara a fost membru al Partidului Comunist Francez, dar e foarte greu de știut cât de atașat a fost de lucrurile astea. În anii '30, a fost un socialist convins. Problema ar fi că, toată viața, Tzara a abordat artistic prin grupuri, niciodată n-a fost singur. Aici, în România, a fost cu „Simbolul”, apoi cu „Chemarea”, mișcarea dada a fost una de grup, iar mai târziu s-a alăturat suprarealiștilor, prin Andre Breton. Cred că în Franța, după Război, dacă nu făceai parte dintre comuniști, erai un catolic. Așa că lui Tzara i-a fost clar. Cel puțin a avut valoarea să se retragă din Partidul Comunist în '56, când a văzut ce se întâmpla în Budapesta. Fiul lui, Cristophe, mi-a spus că i-a fost foarte greu după aia la Paris. Când nu mai erai parte din Partid, prietenii tăi de o viață nu mai vorbeau cu tine.
Cât despre socialismul lui, nu cred că a avut păreri politice. Spunea la un moment dat că artistul trebuie să se implice în ce se întâmplă politic, dar să nu credem că artistul poate să dea soluții politice.
Cum dvs. v-ați năcut în România, ați locuit în SUA, acum predați la Goteborg. E într-un fel cercetarea despre Tzara încercarea de a regăsi un teritoriu simbolic?
E foarte posibil. Și sunt singurul din familia mea căruia îi place să revină în țară, chiar dacă eu am plecat la 6 ani în Statele Unite. Mai vin o dată la un an, doi și îmi place mult. Bineînțeles, sunt foarte distant de ce se întâmplă aici, fiindcă politica aici nu are niciun sens și e mai greu să ții cont de toate scandalurile. Nu m-am simțit cred că n-am simțit mai apropiat de Tzara din cauza asta, dar la început, subiectul m-a atras și din cauza asta. Când ești un român în America, Tzara mi-a spus mai multe decât dacă n-aș fi venit de aici.
