Când am găsit pe net câteva fragmente din ”TaTa Dada:The Real Life and Celestial Adventures of Tristan Tzara”, am avut senzația aia că, în sfârșit, a apărut cartea la care mă tot gândeam că ar fi o delectare și o necesitate să existe. Fiindcă Tristan Tzara e fix modelul de supererou al culturii, dar eficient transformat în clișeu, dar mai ales fiindcă în România, Tzara, născut Samuel Rosenstock la Moinești, e un ilustru necunoscut. Chiar dacă a stârnit o revoluție și mare parte din artele contemporane îi datorează din libertatea lor, numele lui rămâne în țara Luceafărului mai mult un refren. La fel ca Dada. Am primit vestea traducerii în română a cărții lui Marius Hentea (la Editura Tracus Arte) chiar cu mai mult interes decât pe cea a traducerii, în 2010, a unei alte cărți înrudite, publicate tot la MIT Press: ”Dada East: The Romanians at Cabaret Voltaire”, a lui Tom Sandqvist. Sperăm însă că studiul lui Hentea (cu care am stat de vorbă aici), prima biografie a lui Tzara în limba engleză, va ajunge sub cât mai mulți ochi, spre deosebire de traducerea lui Sandqvist, pentru care editorul, Institutul Cultural Român, pare să fi avut o strategie de uitare contracronmetru.
„TaTA Dada. Adevărata viață și celestele aventuri ale lui Tristan Tzara”, din care vă propunem să citiți mai jos câteva fragmente, va fi lansată la Bookfest sâmbătă, 4 iunie, la ora 17:00, la standul Editurii Tracus Arte. La discuție, moderată de Vasile Mihalache, vor participa Ion Pop, Michael Finkenthal și Daniel Clinci.
7. „Toată lumea este Dada”: 1920
Deşi de a lungul anului 1919 fusese implorat să vină la Paris „cât mai repede”, Tzara a ezitat, a susţinut că e bolnav, a dat vina pe vreme şi se temea de preţurile în creştere; toate acestea i-au exasperat pe corespondenţii săi parizieni. Faptul că Marcel Janco ajunsese la Paris la sfârşitul lui 1919 şi se întâlnise cu Picabia şi Breton l-a făcut să se îndoiască şi mai tare de rostul plecării lui la Paris. Prin urmare, la sfârşitul acelui oribil deceniu, Tzara încă nu ajunsese la Paris; nivelul Senei crescuse, ameninţând să inunde Parisul, iar pentru Aragon şi Breton, părea că Tzara nu va mai veni niciodată. Ezitarea lui Tzara de a părăsi Zürich-ul era de înţeles. Până şi misivele pe care le trimitea erau semnate „Mouvement DADA Zurich”; numele său era asociat cu acel oraş multicultural şi poliglot. Dar Zürich-ul se schimbase. Dintre membrii Cabaretului Voltaire, doar Arp mai rămăsese; Huelsenbeck era la Berlin, Ball şi Hennings se purificau prin catolicism într un sat din Alpi, iar Janco a plecat şi el în decembrie 1919. Într un cuvânt, Zürich-ul devenise plictisitor, iar Tzara, cu toate că se bucura oarecum de plăcerile sentimentului de ennui, ştia cât de periculos este să te afli într-o asemenea stare pentru prea mult timp. Apoi, atunci când nimeni nu se mai aştepta, a pornit la drum. Dar mutarea la Paris nu era gândită ca definitivă. Mergea acolo deoarece dorea să-l vadă pe Picabia şi pentru că prietenii săi epistolari doreau să-l întâlnească. Tzara ştia şi că, pentru a internaţionaliza Dada cu adevărat, trebuia să cucerească Parisul; decizia lui, ca întotdeauna, era finală.
„DADA nu‑i nebunie, nici înţelepciune, nici ironie, uită‑te la mine burghez drăgălaş.” - Citiți aici fragmente din Manifestele dadaiste
Tratatul de la Versailles fusese semnat, iar Tzara, cu hârtiile strânse în bagaj, a pornit la drum într-un vagon de dormit care s-a oprit la Gare de Lyon sâmbătă, 17 ianuarie 1920. Deşi Breton a urmărit peroanele de cinci ori în ianuarie pentru a-l întâmpina pe fondatorul Dada, statura sa impozantă nu era de găsit atunci când Tzara a ajuns – era ziua alegerilor, probabil că mersese la vot. Nefiind întâmpinat de nimeni, Tristan a mers la adresa din arondismentul al XVI lea pe care i-o dăduse Picabia: 14 rue (acum bulevard) Émile Augier. Picabia îi promisese lui Tzara cazare şi sprijin material, fără de care călătoria nu putea fi făcută, veniturile lui Tzara fiind inexistente, iar puţinii bani primiţi de la bunicul său nu îi puteau acoperi costurile voiajului. Dar, în generozitatea sa, Picabia a uitat să transmită aceste informaţii şi celui care locuia deja în apartamentul care urma să-l găzduiască de acum şi pe Tzara. Acest fapt era cel puţin stânjenitor, pentru că apartamentul era al amantei sale, Germaine Everling, care îi născuse un fiu, Lorenzo, cu două săptămâni în urmă. Era tipic pentru Picabia: în noaptea în care ea a intrat în travaliu, el şi Breton erau atât de angajaţi în discuţie încât, atunci când a început să ţipe, după ce i s-a rupt apa, Picabia continua să strige: „Lasă-ne în pace!” (Când a realizat ce se întâmplă, Breton, studentul la Medicină, şi-a luat haina şi a plecat simţindu-se jignit.)
Menajera nu reuşea să-i înţeleagă „franceza stricată”, dar Tzara a refuzat să plece până când Everling a ieşit la uşă: „Era un om mic, un pic cocoşat, cu două braţe scurte care-i atârnau, iar la capetele lor se aflau mâini grăsuţe, dar sensibile. Pielea lui era ca de ceară: ochii miopi păreau că privesc dincolo de pince nez, căutând un punct fix pentru a focaliza.” A încercat să-l facă să plece, dar el i-a spus, cu „un puternic accent slav”, că a venit să locuiască acolo. Golindu-şi buzunarele pentru a arăta că nu are bani, insista că „Picabia mi a spus să vin direct aici”; întrebat când anume, a răspuns că „acum un an, la Zürich”. Ea a cedat, în final, iar nou venitul a început să despacheteze: aproape nicio haină, „puţine obiecte de toaletă, dar, pe de altă parte, nenumărate hârtii: corespondenţă, reclame, afişe colorate, recenzii, articole, manifeste cu titluri subversive şi alte manuscrise”. O serie de convorbiri telefonice i-au confirmat identitatea. Mama şi dădaca l-au privit cu groază când a început să legene copilul: „Dada, mon petit, dis Dada [Dada, micuţule, spune Dada].”
Ascultați aici o poezie sonoră scrisă de Tristan Tzara în 1916, pentru un performance de la Cabaret Voltaire.
Picabia, care ieşise la plimbare în noul său autoturism Mercer, a apărut într-un sfârşit şi, în acea primă seară, o delegaţie formată din Aragon, Breton, Éluard şi Soupault a venit să şi întâlnească „Mesia”. Aragon considera că Tzara este noul Rimbaud, un „adolescent sălbatic” care se va lupta cu forţele reacţionare. Breton îi scrisese: „Te aştept, nu vreau nimic altceva decât pe tine.” Date fiind aceste mari aşteptări, dezamăgirea era inevitabilă, în special pentru Breton, care nu a vorbit niciodată despre prima lor întâlnire. Tzara nu arăta a revoluţionar. Franceza lui poticnită şi râsul puternic erau deconcertante. Mai târziu, Aragon va sublinia această alteritate a lui Tzara, descriindu-l ca „un mic japonez” miop. Când vorbea ceva mai repede, accentul său devenea neinteligibil sau cel puţin aşa pretindeau francezii. Li se părea că nici măcar nu ştie să pronunţe corect „Dada”, aşa că l-au învăţat „să spună Dada, aşa cum se face aici”! Fiecare parte se măsura reciproc, iar Tzara a trecut la ofensivă, punând la cale planuri şi strategii pentru Dada.
Apartamentul cu patru camere a devenit rapid un buncăr al războiului Dada. Tristan dormea pe canapea, îşi aşezase maşina de scris pe un birou Ludovic al XIV lea şi folosea pianul ca suport pentru hârtii. În câteva zile, „o avalanşă de scrisori din multe ţări” a început să sosească, ceea ce a provocat un denunţ anonim şi o anchetă a poliţiei: „Dl. Aa aşteaptă poşta aplauzele civile ale atacului criminal continuu”, va glumi Tzara mai târziu.
Pentru că nu prea se trezea înainte de amiază, Tzara lua prânzul la ora patru după amiază şi scria noaptea; nu-l deranja că-n felul acesta întorsese mersul casei cu susul în jos. Sosise la Paris şi asta urma să fie, pentru tot anul următor, casa lui. După patru ani de stat prin diverse pensiuni pline de studenţi, dezertori şi artişti, apartamentul burghez trebuie să-i fi părut un paradis, dar Tzara nu lăsa impresia că îi pasă în vreun fel. Deşi era prima lui vizită la Paris, nu era curios din cale afară sau – o insultă pe buzele locuitorilor Parisului – „provincial”. Considera că oraşul e un şantier: ca expert în demolări, evalua configuraţia terenului pentru a vedea ce anume trebuie distrus.
TaTA Dada. Adevărata viață și celestele aventuri ale lui Tristan Tzara, de Marius Hentea, traducere din limba engleză de Daniel Clinci, a apărut la Editura Tracus Arte, București, 2016.
Foto: Man Ray Sursa: Dadart În imagine: Tristan Tzara, André Breton, Salvador Dali, Max Ernst, Man Ray (pe rânul de sus), Paul Éluard, Hans Arp, Yves Tanguy, Rene Crevel (pe râdul de jos), în 1933
