Pe Roger Guenveur Smith l-am cunoscut recent la Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu, unde-a fost invitat cu spectacolul Eu, supremul!(Frederick Douglass Now) - un one-man-show început în facultate și inspirat de textele lui Frederick Douglass, orator și aboliționist din secolul 19. Figura centrală din Eu, supremul! e un sclav fugar care face un salt în timp și traversează istoria de la Războiul Civil American, până la invazia Irakului. Ideea de fugă, la care tot revine Smith în spectacol, e strâns legată de biografia lui Douglass, care-a reușit să se elibereze din sclavie și să devină mai apoi militant pentru drepturile afro-americanilor, femeilor și imigranților.
A fost primul spectacol în care l-am văzut pe Guenveur Smith și recunosc că mi-a plăcut mult. Îl știam înainte doar din filme ca Malcolm X (regizat de Spike Lee) și nu bănuiam că e și creatorul unor solo performances și-un scriitor foarte bun. Ultimul lui proiect este Rodney King, un spectacol despre revoltele din Los Angeles din 1992, ecranizat de Spike Lee și difuzat pe Netflix în aprilie 2017. Smith are o colaborare îndelungată cu Lee, despre care mi-a zis așa: „Am făcut nouă filme împreună, am scris două dintre ele, am inventat personaje pentru Spike. Sunt mândru de ce-am făcut noi doi timp de 30 de ani, a fost extraordinar. Sunt puține colaborări în istoria cinematografiei cu un traseu atât de lung și cu o miză atât de importantă.”
În scurta întâlnire pe care-am avut-o într-o cafenea, mi-a vorbit despre altceva: despre „moștenirea sclaviei”, despre rolul teatrului în epoca Trump și relevanța lui Douglass în zilele noastre. Ironia tristă e că, acum câteva luni, președintele SUA l-a pomenit pe Frederick Douglass în discursul susținut cu ocazia Black History Month. Și-a vorbit despre el ca și cum ar fi fost încă în viață. Douglass a murit în 1895.
Care e istoria spectacolului Eu, supremul? Cum ai ajuns la Frederick Douglass?
Eram puștan când am dat peste o cărticică cu textele lui, era în biblioteca părinților mei, în Los Angeles. Erau niște texte scrise în 1845, care-au fost mai apoi traduse în multe limbi. Cred că a fost una dintre primele cărți serioase pe care le-am citit. Nu înțelegeam toate conceptele, probabil că nici toate cuvintele, dar m-a impresionat. Mai târziu, când eram student la un departament de American Studies, am făcut prima versiune a acestui spectacol, care se numea O seară cu Frederick Douglass. De-atunci, scopul a fost să găsesc esența discursurilor lui. E foarte greu să faci asta azi, pentru că, în secolul 19, public speaking nu însemna doar retorică sau polemică, ci și o formă de comunicare și entertainment. Oamenii își planificau zilele în jurul acestor discursuri. Nu exista internet, radio, televiziune, existau aceste discursuri.
Cât de relevante sunt aceste scrisori și discursuri din secolul 19 pentru un spectator/cititor de azi?
Douglass a avut o precizie de laser în felul în care-a identificat ipocrizia din America, în special a acelei părți a societății care pretindea că e mai progresistă. El a văzut în războiul civil o oportunitate de a abroga sclavia, un fel de război de eliberare. Și ironia e că fiii lui, care-au luptat în război și și-au riscat viața, s-au întors acasă și nu și-au găsit de muncă. Tot ei erau cei discriminați. Privit din unghiul ăsta, înțelegem și relevanța lui în secolul 21. În primul rând, el spune că nu există progres fără luptă. Dacă vrei recoltă, trebuie să ari pământul. Dacă vrei ploaie, o să ai și fulgere și furtună. Douglass se întoarce la cele mai primitive lecții ale naturii pentru a-și expune cauza.
Și ce înseamnă în contextul ăsta „moștenirea sclaviei”?
Stau și mă întreb: a dispărut sclavia din SUA? Nu, n-a dispărut. Dacă te uiți la criza din educația publică, dacă te uiți la criza locuirii, dacă te uiți la inegalitatea economică, la fenomenul prison-industrial complex (n.r. - care se referă, pe scurt, la privatizarea închisorilor și la exploatarea deținuților), la brutalitatea poliției – toate astea au legătură cu sclavia. Dacă n-am fi avut sclavia, Donald Trump n-ar fi fost ales președinte. Și știi de ce? Pentru că acel colegiu electoral a fost creat printr-un compromis cu scopul de-a păstra un fel de echilibru între statele proprietarilor de sclavi și cele care nu aveau sclavi. Și de aceea cineva care nu a câștigat votul popular poate să fie astăzi președinte. E exact ce spunea Douglass: „Pui un capăt al lanțului în jurul piciorului sclavului și celălalt capăt îl agăți de gâtul națiunii”.
S-a schimbat felul în care e receptat spectacolul după ultimele alegeri din SUA?
N-a trebuit să modific textul, dar evident că oamenii îl ascultă și-l văd diferit. Și partea absurdă e că Donald Trump însuși a sugerat, într-un așa-zis discurs susținut în februarie, că Douglass încă trăiește. Ignoranța lui în materie de istorie e tragică.
Sunt și unele referințe - cele la conflictele din Afganistan și Irak - care țin de vocea ta, nu de-a lui Douglass.
Da. Nu tot textul îi aparține lui Douglass. Lucrând la el, am ajuns să-mi dezvolt propria voce ca scriitor. Prologul și epilogul sunt scrise de mine, pentru că ideea era să joc un sclav fugar care călătorește în timp, din secolul 19 până în zilele noastre.
De unde vine reticența ta față de termenul „minorități”?
Recunosc că am o problemă cu termenul ăsta, mai ales că oamenii de culoare din lumea asta nu sunt o minoritate. Toată treaba asta cu celălalt/the other văzut din perspectivă occidentală e problematică. Dacă am merge noi în Africa sau în Asia, noi am fi minoritatea. Trebuie doar să ne uităm din când în când la harta lumii.
Unele pasaje îmi amintesc de tradiția orală a literaturii americane. Ce scriitori te-au influențat?
Literatura m-a influențat mult, dar la fel de tare m-a influențat și muzica. De aici și prezența ritmurilor de jazz și hip hop în spectacolele mele. Cât despre scris, sunt multe influențe, de la Langston Hughes, la Linton Kwesi Johnson, oameni care au fost inovatori și pe plan lingvistic, nu doar politic.
Spuneai mai devreme că Drouglass vedea războiul ca pe un conflict necesar, o ocazie de eliberare. Paradoxul e că tot despre „eliberare” se vorbea și atunci când a început războiul din Irak.
De aia și închei spectacolul în felul ăsta. O litanie despre conflictele militare în care-am fost implicați în ultimii 30 de ani: Panama, Somalia, Bosnia, Afganistan și Irak. Războiul civil încă se duce în SUA, doar că pe alte planuri. Sunt zone în care steagurile confederate încă flutură și unde încă sunt oameni care cred că asta e ceva OK. Imaginează-ți cum ar fi să vezi steaguri naziste fluturând în Germania. Cât de OK ar fi? Ce să mai zic de negaționiști sau de ăia care-ți spun „sclavia s-a terminat, treci peste”.
Nebunia asta naționalistă s-a văzut recent, când Trump a zis: „Pe mine nu mă preocupă Parisul, mă interesează Pittsburgh, Detroit, Ohio”. Și toate locurile astea l-au respins și i-au zis: „Nu, nu vorbești în numele nostru. Și nu ne simțim reprezentați de tine”. Aroganța asta, inconștiența de-a respinge un plan pentru salvarea planetei e nebunie completă. Dar să nu trăim cu impresia că toate lucrurile astea țin doar de o anumită parte a politicii. Să nu uităm de democrați: era democrat ăla care-a aruncat bomba peste Nagasaki, era democrat ăla care i-a pus pe japonezii americani în lagăre de concentrare. Și tot așa.
Ce poate face teatrul cu nebunia asta?
Teatrul trebuie să observe constant și aproape microscopic ce se întâmplă în jur. Și să dea voce celor fără voce. E o formă de rezistență care durează de secole. De aia continuăm să facem Macbeth, Richard al III-lea, Hamlet, Iulius Cezar. Nu întâmplător vedem acum un spectacol la Public Theater din New York cu un Iulius Cezar foarte Trumpesque.
Te-a suprins alegerea lui Donald Trump ca președinte?
Nu, nu m-a suprins deloc. Anticipam așa ceva. De ce să mă suprindă că Trump a devenit președinte? Vorbesc despre lucrurile astea de multă vreme, și nu numai eu. Și am văzut cum, după alegeri, mulți erau deprimați: că, vezi Doamne, e dezastru și că ei pleacă din țară. Păi stai așa: am avut 400 de ani de sclavie și am supraviețuit. Și acum avem acest regres care se cheamă „o victorie republicană în alegerile prezidențiale” și noi dăm înapoi. Le-am supraviețuit lui Nixon, Reagan, celor doi Bush, lui Clinton și chiar și lui Obama. Ce facem, renunțăm așa ușor?
*
Fotografii de Sebastian Marcovici din „Eu, supremul”, care s-a jucat zilele astea la Sibiu.
