Alexandru Cucu sau Alex, cum se prezintă el, are 24 de ani și e programator. Deși n-a putut niciodată să vadă mai mult decât niște jocuri de lumini, s-a împrietenit ușor cu primul lui calculator, așa că nu i-a luat mult să-și aleagă o profesie. Astăzi, nu numai că se duce singur la job, ci descoperă zilnic Bucureștiul cu ajutorul unui baston alb și al unui iPhone, căci vrea să fie independent. Își dorește asta și pentru alți nevăzători, pe care îi învață să se descurce cu orașul și cu tehnologia. La fel de tare vrea să se înmulțească podurile dintre oamenii cu dizabilități și cei fără. Are părul lung, ascultă jazz și heavy metal. Acesta este un portret construit în urma mai multor interviuri, pe care l-am redactat la persoana I ca să păstrez modul în care Alex observă ce se întâmplă în lume.
Vocile sunt identitatea vizuală pentru mine. Le asociez întotdeauna cu nume, dar le mai confund când cunosc oameni mulți deodată. Vocile spun multe despre persoane, inclusiv despre stările lor emoționale. Sunt grav nevăzător, dar, de obicei, mă folosesc de contraste și de cum bate lumina și îmi dau seama că ceva e mai alb decât altceva. Văd alb-negru. Sau așa cred. Uneori observ și siluete, dar nu pot să-mi dau seama întotdeauna dacă în fața mea e un om sau o clădire. Într-un spațiu cunoscut, detectez din ce în ce mai multe obiecte bazându-mă pe faptul că știu ce e acolo. Dacă plec de la premisa că sunt oameni, o să văd oameni. Dar, când îmi bate soarele fix în ochi, e ca noaptea: nu văd nimic.
Gândesc mai bine fără input vizual. Mi-am luat un job part-time de programator în februarie, la unul dintre distribuitorii mari de coduri de bare, și, în prima zi la birou, am avut nevoie de o luminozitatea scăzută la monitor, pentru că mă dureau ochii. Iar la facultate, în timpul examenelor, îmi mai țineam mâinile la ochi și abia după câteva minute mă apucam de scris, după ce aveam deja totul ordonat în minte. Până acum, am învățat că raza de lumină pe care o trimite o lustră e mai lată și că nu vine ca cea a becului, dintr-un singur loc. Sau că becul economic are lumina lunguiață. Dar astea sunt doar chestii pe care mi le-am pus în creier. Pe măsură ce obosesc eu, obosesc și receptorii vizuali. Ca atunci când am lăsat o ușă întredeschisă, n-am observat că cineva a închis-o și m-am lovit de ea.
***
M-am născut în ’94, anul în care Jaws, primul screen reader de care știu, o tehnologie asistivă, era deja disponibil pe MS-DOS și apoi a fost trecut pe Windows. După ce au aflat că frate-meu, Ovidiu, mai mare cu doi ani și jumătate decât mine, e nevăzător, părinții au sperat ca eu să nu mă nasc tot așa. Când s-a întâmplat, medicii le-au spus că fie au fost iradiați din cauza norului de la Cernobîl, fie a fost ceva genetic, perspectivă pe care tind să o cred. Tata a avut strabism și lucrează ca sudor, iar mama n-a avut nicio problemă la ochi. Ea ne-a povestit că i-a fost greu să accepte că are doi copii care nu văd, mai ales că la începutul anilor ’90 nu exista informare și nu știa ce-i cu nevăzătorii. Inițial, părinții ne-au considerat copii obișnuiți, pentru că nu puteau să accepte dizabilitatea și după aceea au înțeles că de fapt atitudinea asta e cea mai utilă pentru noi, că așa vom reuși în societate. Ne lăsau să ne jucăm pe-afară cu ceilalți copii, chiar dacă ne loveam un pic mai des decât ei și ne supravegheau fără să devină intruzivi. Când m-am cățărat prima dată în cel mai înalt pom din curte, un măr, ai mei mi-au zis doar să mă prind de crengile mai groase.
Ca să învăț obiectele, le atingeam sau mi le dădeau ei în mână și îmi spuneau ce sunt. Aveam cam 4 ani când am căzut cu televizorul cu tub de pe masă, pentru că voiam să iau un ceas pe care îl punea tata acolo ca să nu ajung la el. Îmi plăcea să aud ceasurile cum ticăie și să le activez alarma, dar nu-i mai sunau lui dimineața, când trebuia să plece la serviciu. Sau le luam bateriile și le puneam la mașinuțe. Întotdeauna mi-a plăcut să desfac obiecte ca să le fac înapoi. În general, rețin texturi; despre o cană de acasă știu că are striații pe partea dreaptă lângă codiță. Că tot îți povestesc despre texturi: fosta mea prietenă nu mă lăsa să-i pun degetele pe față sau îi trebuiau câteva minute să se pregătească mental, pentru că avusese în adolescență o acnee, îi rămăseseră câteva urme mici și i se părea că eu aș vedea-o mai urâtă dacă le-aș simți.
***
Părinții nu au putut să ne dea la o școală specială încă din clasa I. L-au dus pe frate-meu în București, la Școala pentru Deficienți de Vedere de pe Strada Austrului și după două zile l-au luat înapoi. N-au vrut să-l lase singur la 7 ani în internat și nici persoanele care trebuiau să aibă grijă de el nu le-au părut de încredere. A mers la o școală din comuna Cojasca, aproape de Butimanu, unde locuim, la aproximativ 40 de kilometri de București. Acolo m-am dus și eu. În primul an, învățătorul nu a vrut să mă ia, apoi m-a primit o învățătoare tânără.
Toți colegii învățau să scrie și eu nu aveam cum să fac asta, nici în Braille, nici în alb-negru. Am avut noroc cu memoria; știam tabla înmulțirii înainte să intru în clasa I, pentru că mama îl învățase pe Ovidiu și mi se părea tare că reușeam să înțeleg ceva ce făcea el, care era mai mare. În ce-i privea pe colegi, părerile erau împărțite. Unii nu acceptau că reușeam să fac anumite calcule în minte mai rapid decât ei, care vedeau să le scrie. Sau unii părinți nu înțelegeau cum de eram la același nivel sau poate mai bun decât copiii lor și concurența era încurajată mai ales de ei. Așa că erau colegi care încercau să găsească metode să mă facă să mă simt inferior, inclusiv prin injurii. Cu o parte dintre ei trecusem de aceste bariere, mai ales că eram câțiva, noi ăștia care învățam, și ne întâlneam să facem asta împreună. În rest, îmi mai citea mama acasă din manual, de exemplu când aveam nevoie să rețin unele formule sau noțiuni la fizică, și îmi scria temele după dictare. Am dat oral testele în clasă, la fel și tezele naționale. Lucram cu teorema lui Pitagora sau făceam calcule cu două-trei paranteze, iar eu țineam minte factorii și urmam regulile operațiilor.
Apoi a venit tehnologia. O băteam pe mama la cap că vreau și eu calculator și s-a întâmplat prin 2006-2007, când a ajuns frate-meu la liceul special din București. Unul dintre colegii lui de clasă și-a schimbat calculatorul, Pentium II sau III, și l-am cumpărat cu screen reader instalat. E un soft care ia informația de la sistemul de operare și o transmite cu ajutorul sintezei vocale, un alt software. Într-un fel, creierul sintezei vocale, al vocii care îmi citește textul, este screen reader-ul. Pe calculator sau pe MP3 Player, nu mai știu, am citit Toate pânzele sus, care m-a fascinat. Nu mi se părea atât de interesant filmul, când îl dădeau la televizor, că nu aveam acces la toate informațiile, în schimb în carte găseam descrierile complete, toate aspectele vizuale.
Într-a VIII-a, am avut primul telefon cu sinteză vocală, un Nokia N70. Și tot atunci am început să vorbesc pe Yahoo Messenger cu prieteni de la mine din comună de pe laptopul lui frate-meu, când venea acasă în weekend de la liceu, că nu aveam net pe calculator. Chiar dacă știam tastatura, atunci am reușit să o utilizez rapid. Înainte doar făcusem exerciții: tastam și auzeam apoi litera, dar greșeam des, că apăsam la întâmplare. Deși învățasem aranjarea literelor, dura până le găseam și, de asta, regulile de dactilografie au fost utile, în special tastele „j” și „f”, care au liniuțe pe ele.
După aceea, mi-am făcut și cont de Hi5, și primul meu site (fără să îl pun online), că am găsit în laptopul lui Ovidiu cursuri de HTML. Să scriu niște linii de cod și să aflu că îmi generează o pagină web cu link, imagine și tabel era extraordinar pentru mine atunci! Dar legătura cu Internetul a început cu adevărat pe 23 aprilie 2010, ziua în care am primit primul laptop, un HP CQ61. Eram într-a IX-a, iar din vară am avut și Facebook. M-au atras întotdeauna tehnologia și științele – îmi făcusem la un moment dat circuite cu beculețe cu baterii, puse în serie sau în paralel, folosind și informații de la orele de fizică.
***
La mine în clasă, la Liceul Tehnologic Special „Regina Elisabeta” din Vatra Luminoasă din București, în afară de mine, toți colegii erau slab văzători. Acolo am început să scriu în Braille și, de la un moment dat, numai pe laptop, dar Bacalaureatul l-am dat în Braille. Oricum, învățasem alfabetul de la frate-meu între timp, chiar dacă nu îl utilizasem.
Am stat atunci în internatul liceului, și ăla tot în Vatra Luminoasă, un spațiu care, până la intersecția cu Mihai Bravu, a fost donat Societății Orbilor de către Regina Elisabeta. Școala e acolo din 1906, de când se căutau moduri în care să se poată organiza oamenii care nu văd, să facă ceva cu viața lor, să nu mai cerșească sau să fie trimiși de alții la cerșit. Aveau și locuințele acolo. Cei mai mulți confecționau perii și cutii de ambalat. Apropo, mie nu mi se pare OK cuvântul „orb”, cu atât mai puțin să fie utilizat oficial azi, pentru că e prea dur și reflectă neputința, adică e legat de handicap, nu de dizabilitate. Pentru mine, „handicap” e ceea ce nu pot să fac, iar „dizabilitate” e ceea ce fac mai prost. În comunitate, termenul „nevăzător” e cel mai utilizat.
În fine, aia a fost vârsta la care am vrut să cunosc alți nevăzători și să îmi dau seama ce făceau ei, spre deosebire de mine. Am început să înțeleg că ar trebui să-mi găsesc un sens. A fost și o experiență interesantă cu informatica în clasa a IX-a: în primul semestru am avut media 6, pentru că materia a fost pur teoretică și profesorul nici nu prea încerca să mă facă să înțeleg, iar după aceea, în semestrul II, am avut media 10, pentru că am început să scriu cod. Am făcut asta la ore, după care am progresat singur.
„Mi-am asumat încă de pe atunci că, pe cât o să pot, o să ajut alți nevăzători să folosească tehnologia, așa că mă întâlnesc cu persoane care au nevoie de ea pentru educație sau pentru piața muncii. De exemplu, le explic cum funcționează screen reader-ul sau cum să apese tastele. Din câte știu, azi, în România, suntem doar cinci nevăzători care profesăm în IT.” - Alex Cucu
Nivelul de educație la școala specială era puțin mai scăzut decât ce aș fi vrut. Dar n-am depus un efort să merg la alt liceu, deși la sfârșitul clasei a X-a am vrut să mă transfer la Colegiul „Mihai Viteazul”. Până la urmă, eu nu am luat decizia, părinții nu au luat-o pentru mine și am rămas acolo. A contribuit și faptul că îmi făcusem prietenă. Totuși, proful meu de informatică a avut o tentativă să mă trimită la olimpiadă, dar, în final, am mers doar la olimpiada între școlile speciale, în 2013. Cu toate că am citit documentația, nu m-am pregătit cu adevărat, pentru că am considerat cumva fake concursul. Îmi doream să fie și în alt mediu, nu doar în acela al oamenilor cu dizabilități vizuale. Până la urmă, am luat premiul III.
Mi-am asumat încă de pe atunci că, pe cât o să pot, o să ajut alți nevăzători să folosească tehnologia, așa că mă întâlnesc cu persoane care au nevoie de ea pentru educație sau pentru piața muncii. De exemplu, le explic cum funcționează screen reader-ul sau cum să apese tastele. Din câte știu, azi, în România, suntem doar cinci nevăzători care profesăm în IT. Principala meserie a celor care nu văd e masajul, deși acum pot să lucreze în radio, în IT, la call center sau să fie copywriteri. La call center e mai greu, pentru că se duc mulți la interviuri și sunt câteva minute alocate pentru fiecare. Am tot avut discuții cu prietenii și știu că angajatorii preferă pe cineva care vede.
***
Datorită acelui concurs din 2013, am intrat ca olimpic la Facultatea de Matematică și Informatică a Universității din București, unde mi-am dorit să ajung încă de printr-a X-a. În vară, înainte să înceapă cursurile, la 19 ani, am mers prima dată cu baston. Până atunci, nu ieșisem singur, ci doar cu însoțitor. Chiar și când mergeam cu un alt nevăzător, nu trebuia să mă orientez eu și să-mi găsesc repere. Eram la frate-meu, la Ovidiu, în garsoniera unde locuia, am luat un baston și am plecat la un prieten. Am mers vreo sută de metri de acasă până în stație, am urcat în autobuz și am coborât. Mai fusesem pe drumul ăla, dar de pe trotuar trebuia să o iau printr-o parcare și după aia să fac dreapta, să ajung pe un alt trotuar. Mă dezorientasem în parcare, pentru că mi-era teamă că o să vină mașini, așa că l-am sunat la un moment dat pe prietenul meu, și el nevăzător, pentru că era traseul pe care îl făcea zilnic și îl știa. Oricum, m-am simțit independent!
Abia în anul II de facultate m-am considerat la nivelul colegilor mei. După prima lună, habar n-aveam ce căutam acolo, pentru că problemele se făceau pentru olimpici, fiind grupa de la care existau cele mai multe așteptări. Dar am învățat o mulțime de lucruri de la colegi; inclusiv la bere, că discuțiile se duceau în jurul informaticii și al problemelor pe care le aveam de rezolvat, pe lângă cele despre fete și concerte. Pentru că la cursul de analiză matematică nu aveam materialele complet accesibile, colegii mi-au dictat sau m-au ajutat să scriu fără simboluri matematice, adică înlocuindu-le: pentru „putere”, de exemplu, foloseam Shift+6. Dacă nu ar fi fost tehnologia, ar fi trebuit să transpun în Braille fiecare pagină.
***
Mi s-a întâmplat ca unii oameni, mai ales din administrația publică, să nu vorbească direct cu mine, ci doar cu însoțitorul. Dacă sunt cu mama, îi pun ei întrebări, deși vine numai pentru că, în general, clădirile noi sunt un mediu inaccesibil și ar fi mai complicat să mă duc singur.
Cât am fost student, am stat la cămin și de mai multe ori am mers singur pe jos de la Grozăvești la Eroilor. Când ieșeam din clădire, o luam pe o alee care era într-o coborâre ușoară, în diagonală cu aleea principală. Acolo mergeam și fără baston, pentru că era un spațiu pe care îl știam bine și ocoleam oamenii mai simplu; avea și o oarecare legătură cu faptul că la început nu voiam să folosesc bastonul în campus, anxios că își dau ceilalți seama că nu văd. Ei nu observau întotdeauna, pentru că nu am defecte la ochi. La un moment dat, drumul devenea drept și asta însemna că am ajuns la aleea principală. Mergând pe ea, intervenea o pantă, continuam și, când ajungeam aproape de poartă, mă prindeam, pentru că dădeam de nisip. Îl simțeam după textură în momentul în care călcam. După aceea, făceam ușor dreapta și ieșeam din campus. Apoi, stânga, spre Eroilor. Mă duceam mai departe, aveam doar câteva străduțe de traversat și treceam pe lângă Facultatea de Filozofie, podul Cotroceni și fosta Casă Radio părăsită, despre care am aflat de la prieteni. Am citit și eu articole despre ea: că începuseră comuniștii să o ridice și că, după ’90, a rămas în paragină. Îmi place să mă interesez pe unde trec atât din curiozitate, cât și din motive practice, pentru că orice s-ar întâmpla știu că pot să chem un Uber și să-i dau indicații. Odată, pe Splaiul Independenței, vârful bastonului meu a intrat sub o mașină care era pe trecerea de pietoni. Șoferul a pornit și roata din spate a ajuns pe baston. Ăla a fost unul din puținele momente în care am înjurat pe stradă în București. Deși strigam la el, n-a reacționat până când un băiat, atunci ieșit din campusul studențesc, a început să înjure cu mine ca să dea mai în spate.
„Mi s-a întâmplat ca unii oameni, mai ales din administrația publică, să nu vorbească direct cu mine, ci doar cu însoțitorul.” - Alex Cucu
Până acum, nu m-am temut că o să mă lovesc sau că o să mă rătăcesc pe stradă, dar mobilitatea rămâne principala problemă a nevăzătorilor și tocmai de asta există Clubul de Mobilitate Urbană „Senseability”. L-am dezvoltat în 2017 cu echipa AMAis, formată dintr-un grup de arhitecți. Organizăm workshopuri pentru persoane cu dizabilități vizuale și fără – ei pot experimenta o activitate pe întuneric sau legați la ochi – despre cum să abordezi pe cineva pe stradă când ai nevoie de ajutor, cum să utilizezi tehnologia și cum să folosești un baston alb, acceptat la nivel internațional ca simbol distinctiv al nevăzătorilor. În România, Codul Rutier obligă șoferii să oprească mașinile când îl văd. Încercăm să transformăm un București neprietenos într-unul prietenos. Pentru că spațiul urban se modifică constant, eu și prietenii mei nevăzători ne dăm indicații despre ce găsim pe stradă; de exemplu, când mișcăm bastonul și el atinge ceva, se produc vibrații, așa că reperele noastre sunt în general tactile și sonore.
Am ținut, printre altele, workshopul de ecolocație, despre cum percepem sunetul din jur. Dacă scot un sunet și e un perete în fața mea, sunetul se întoarce la mine cu o anumită amprentă, iar așa pot să-mi fac o idee despre cât de mare e o încăpere. Acum reușesc să detectez un zid de la aproximativ doi metri. Am descoperit ecolocația în anul I de facultate, dar nu știam cum se numește. Începusem de două luni să merg singur cu bastonul, eram într-o stație de autobuz și mi-am dat seama că sunt oameni în stânga și în dreapta. Când am auzit o mașină, am întrebat: „Nu vă supărați, ce autobuz vine?”. Nimic în dreapta. M-am întors spre stânga. Nimic. Am întins bastonul și am aflat că erau coșuri de plastic. Am început să râd. Totuși, m-am întrebat: Cum am detectat obiectele, din moment ce nu întinsesem bastonul sau mâna? Prin sunet. După aceea, am exersat scoțând un sâsâit și am citit despre ecolocație.
Când merg în spații noi, folosesc Google Maps, ca să-mi numere pașii și îmi preiau informațiile prin niște căști cu conducție osoasă, luate de la Pegas și gândite în primul rând pentru bicicliști, pentru că au nevoie să audă mașinile din jur. Le port mereu și îmi transmit sunetul către ureche prin oasele cutiei craniene. Pe lângă asta, mă mai ajută că în mai multe zone ale Bucureștiului, de exemplu pe Bulevardul Iuliu Maniu și pe Calea Victoriei, în principal la trecerile de pietoni și la stațiile de autobuz, sunt iBeaconi, niște aparate cât palma, cu patru baterii înăuntru, un difuzor care sună ca un telefon și un control Bluetooth. Eu am deschisă pe telefon o aplicație – dezvoltată de Asociația Tandem împreună cu o firmă de outsourcing, care se descarcă gratuit din Apple Store și din Play Store – cu Bluetooth activat și, când ajung într-un anume punct, la zece metri de iBeacon, primesc un mesaj pe telefon. Aparatul transmite un semnal și se aude sunetul. Mai ales localizarea trecerii de pietoni e utilă, pentru că nu știu exact unde o găsesc. Din cauza interferențelor pot să apară și diverse probleme, cum ar fi ca iBeaconul să scoată doar sunet și să nu dea notificare pe telefon. Sau invers. Dar se caută soluții pentru asta.
„Când am auzit o mașină, am întrebat: «Nu vă supărați, ce autobuz vine?». Nimic în dreapta. M-am întors spre stânga. Nimic. Am întins bastonul și am aflat că erau coșuri de plastic. Am început să râd.” - Alex Cucu
În prezent, am un iPhone și un laptop Lenovo IdeaPad, unde am instalat un screen reader cu mai multe funcții: pot să schimb vocea care îmi citește textul, limba și viteza – e setat la aproximativ 500 de cuvinte pe minut – și pot să navighez după cuvinte, caractere sau taguri HTML din pagina web. La mine, orice site e o listă lungă de sus până jos, nu există stânga și dreapta decât dacă e tabel, așa că trebuie să ajung la conținutul pe care vreau să-l citesc într-un timp relativ scurt, la fel cum alții dau scroll. Tu ai ceasul în dreapta jos, dar eu trebuie să apăs Insert+F12 ca să aflu cât e.
În general, softurile cu inteligență artificială îmi sunt utile. Când a trebuit să fac ordine singur în niște acte, am deschis aplicația Seeing AI, produsă de Microsoft, am pus telefonul deasupra lor și le-am citit. Scrisul de mână, în schimb, se detectează mult mai greu, pentru că trebuie să îi dai inteligenței artificiale o grămadă de tipuri. Cu cât are mai multe date, cu atât știe să citească mai multe, dar îi ia timp să se antreneze. La scrisul de mână, dacă diferă o literă, softul nu știe cum să proceseze acea informație. Inteligența artificială e bazată și pe erori. Facebook are un algoritm – o serie de pași prin care se rezolvă un set de probleme – prin care face descrieri automate pentru imagini și reușește să detecteze unele lucruri, dar nu funcționează foarte bine. La un moment dat, am întrebat pe cineva de curiozitate: „De ce ai pus o poză cu o căciulă pe Facebook? Era foarte mișto?” și ce crezi că mi-a răspuns? „Era copilul, de fapt”. Dar și eu am erori în fiecare zi, nu doar inteligența artificială. Odată, la job, m-am chinuit pentru că n-am scris „http” în fața unui link. Sau alt exemplu: mi se întâmplă să mă împiedic mult mai des când sunt obosit, pentru că nu mă mai pot concentra să văd. Iar când mă simt așa, încerc să nu mai ajung în zone foarte aglomerate.
***
Aproape toți, când mă cunosc, au aceleași întrebări, de obicei în discuțiile informale: „Cum mergi singur?”. Și, în funcție de răspunsurile mele și de experiența lor, dacă n-au mai întâlnit pe altcineva în situația asta, se ajunge la: „Ești tare, frate!” sau „Mie mi se pare imposibil. Cred că e extraordinar ce faci!”. Sau unii mă întreabă cum mă prind ce tipă îmi place. Și la mine există atracție fizică; nu pot să-mi dau seama cum arată o fată pentru ceilalți, dar îmi dau seama cum arată pentru mine. Am avut prima prietenă la 12 ani, după aceea am fost îndrăgostit de alta într-a VIII-a și nu i-am spus. Îmi plăcea în primul rând vocea ei, cum arăta – am îmbrățișat-o la un moment dat – și cum gândea. Și am fost cu adevărat îndrăgostit pentru prima dată la sfârșit de clasa a X-a, pentru că reușeam să ne înțelegem și să fim și prieteni.
E doar o altă realitate. Dacă aș vedea, nu cred că mi s-ar schimba viața, doar aș avea niște plusuri. Acum câteva luni, mi-am dorit să văd o pictură abstractă; acum un an, o fată despre care toată lumea zicea că e frumoasă și, altădată, să cunosc impactul vizual cu alți oameni. Chiar și când visez, percep lucrurile în funcție de simțurile pe care le am active. Creierul meu așa știe să citească. Nu văd mai mult în vis, dar simt și acolo cum bate vântul.
